Povestile supravietuiesc personajelor. Povestile, mai ales atunci cand sunt adevarate, au viata lor, destinul lor si drumul lor misterios catre noi. Ca si cum Cineva ar avea grija ca povestile sa nu moara, sa nu se piarda, sa nu dispara.
O voce in noapte
Intr-o noapte, intorcandu-ma cu masina spre Bucuresti, am nimerit din intamplare pe Radio Romania Cultural, unde o voce de barbat invaluitoare si profunda facea portretul unei femei. "Era de o frumusete rapitoare", spunea vocea, "ochii ei erau intunecati, adanci, misteriosi, era in ei o tacere, o asteptare, o promisiune, ceva tulburator, care-i facea pe barbati sa incremeneasca in prezenta ei. Avea o neliniste tacuta, care exploda, uneori, in accese de o energie formidabila, avea o prezenta extraordinara si, in acelasi timp, parea dusa pe alta lume. Avea pielea alba si parul de un negru adanc, dar ochii, mai ales ochii o faceau sa fie ceea ce era. Parea ca este o fiinta cladita in jurul ochilor." Fermecat, am pornit reportofonul, de care nu ma despart niciodata. "Si acum", spunea vocea, "imaginati-va Bucurestii anilor 1900, Calea Victoriei, trasurile, teatrele, lampioanele, lumea aceea frumoasa a inceputului de secol 20. Aurora, caci asa se numea, avea cam 17 ani atunci cand a fugit de-acasa cu un teatru ambulant. Voia sa devina dansatoare si actrita, voia sa cucereasca lumea si gloria. Asa a inceput povestea extraordinara a Aurorei Fulgida, cea care avea sa devina cea mai stralucitoare diva a filmului mut sud-american, despre care astazi nu se mai stie aproape nimic."
Cred ca povestea a durat aproape o ora. Am asteptat, curios, sa aflu cine era. Cum de nu recunoscusem vocea aceea, inconfundabila prin melancolia ei? Era Corneliu Medvedov, regizor si critic de film, un om pe care il cunosteam. De fapt, intamplarea aceasta, de a asculta istoria uitata a Aurorei Fulgida, povestita atat de incitant, facea parte din destinul misterios al povestii. Era felul de a se intoarce acasa, dupa o suta de ani, al acestei povesti. Asa trebuia sa fie.
Don Quijote al povestilor
Cateva zile mai tarziu. Iata-ma in apartamentul burdusit de carti si de documente, semanand mai curand cu o imensa biblioteca, al regizorului Corneliu Medvedov. Stam intr-o camera mica, sufocati de carti si de fum de tigara. Are, si "in direct", fata in fata cu mine, aceeasi voce profunda, unduioasa cumva, de povestitor cu vocatie, si o expresie a fetei care-mi aminteste de Don Quijote. Un Don Quijote al cartilor si al povestilor uitate.
"Pur si simplu, o pot vedea", zice Medvedov, cu ochii mijiti din pricina fumului de tigara. "Nu stiu cum, prin ce miracol al mintii o pot vedea pe aceasta femeie, atunci cand inchid ochii. Poate sa para absurd, pentru ca in realitate eu stiu doar cateva fotografii ale ei, din perioada de glorie, cand devenise marea diva a cinematografului sud-american. Nu exista fotografii ale ei de tinerete, din Bucurestii anilor 1890, si cu toate acestea, eu o pot vedea asa cum arata ea atunci, la 17 ani, cand a fugit de-acasa. Aproape ca pot vedea casa familiei sale din cartierul Uranus, care acum nu mai exista, vad Bucurestii acelor timpuri de acum o suta de ani, cu platani uriasi, marginind trotuarele, cu case vechi si frumoase, facute dupa model parizian, un Bucuresti al trasurilor elegante, al bulevardelor, al gradinilor de vara, in care jucau trupe cu glorie efemera, al cafenelelor in care se aduna lumea buna si cosmopolita a acestui oras, care era cu adevarat o capitala europeana. Si in mijlocul acestui decor, pe care poate ca l-am reconstituit din albume vechi de fotografii si din filme foarte vechi, o vad pe ea. Ciudat, nu?"
Corneliu Medvedov este el insusi un prizonier al trecutului, si poate ca de aceea, povestea Aurorei Fulgida l-a ales tocmai pe el pentru a se intoarce acasa, in Romania, dupa o suta de ani. L-a ales pentru ca este in stare sa reconstituie, din mii de bucatele disparate, un tablou, o atmosfera sau un personaj ce parea sortit uitarii pentru totdeauna.
Fugara
Suntem in 1896, in Bucurestiul acela magic, dinaintea inceputului de secol 20, cand inca nu fusesera marile razboaie, cand lumea era inca senina, cand femeile purtau inca rochii lungi si impodobite cu pietre scumpe, cu blanuri exotice si cu pene, cand barbatii purtau haine alb-negre, meloane si ghetre si fulare de matase, cand chestiunile de onoare se rezolvau cu dueluri ce faceau apoi ocolul lumii mondene. Era o lume romantica si avantata, artistii si scriitorii se intalneau la Capsa sau la Cafe de la Paix si discutau despre arta si despre ultimele descoperiri ale stiintei. Cei mai mari artisti ai Europei veneau direct de la Paris pentru a canta la Teatrul National, asa cum s-a intamplat cu Adelina Patti, soprana care a zdrobit inimile fantilor de pe malurile Dambovitei. Teatrele si gradinile de vara erau pline, la Otetelesanu si la Union, trupele de teatru si de dans faceau cate trei spectacole pe zi. Lumea buna a Bucurestilor traia intens si stralucitor. Ei bine, imaginati-va acum o tanara fata de familie buna, pe numele ei Aurelia Cocaneanu, privind cu ochii mari la toate acestea, iesind insotita de parinti la evenimentele mondene ale Bucurestilor, purtand primele ei rochii de domnisoara bogata si primele ei bijuterii, atragand primele priviri barbatesti in lojele teatrelor, iluminate cu lampioane colorate. E o lume fascinanta, fosforescenta, stralucitoare, artistii de pe scene sunt uneori straini, veniti dintr-o lume necunoscuta, Roma, Paris, Londra, nume care te fac sa visezi. Numai ca e o lume interzisa. Pentru o fata de familie buna, a fi actrita sau, si mai rau, dansatoare este ceva de neimaginat, echivalent cu a fi o femeie usoara, o curtezana, o... Si totusi, Aurelia nu-si poate dezlipi privirile de la toate acestea, i se pare ca acolo este adevarata lume, adevarata viata, printre luminile scenei, printre costume, simte ca apartine acelei lumi, intr-un fel pe care nu-l poate ignora, simte ca doar acolo poate respira in voie. O ispiteste lumea cea mare, cea romantica, lumea fara granite a teatrului. Totul pare un vis imposibil. Apoi, intr-o buna zi a acestui an 1896, apare, in Micul Paris, primul film. Poate ca atunci, in fata acestei magii, si-a hotarat tanara Aurelia destinul.
"Intr-o buna zi, a luat marea hotarare", spune Medvedov, cu ochii infipti undeva, deasupra mea, printre teancurile de carti ce se ridica pana in tavan, ca si cum ar citi povestea printre cercurile de fum albastrui. "A aflat ca in trupa de teatru pe care tocmai o vazuse erau niste locuri libere de dansatoare. Era o trupa marunta, ambulanta, care dadea spectacole oriunde, poate ca era o trupa de mana a doua, numai ca ea a jucat totul pe o carte. Doi ani de zile a fost figuranta. Visul incepuse prost. Ar fi putut sa renunte, cand a descoperit ca scena era stralucitoare doar atunci cand o privesti din afara, dar n-a facut-o. Ar fi putut, poate, sa se intoarca acasa, la confortul si la protectia familiei, dar in loc de asta, cu putinii bani pe care i-a strans, a plecat in Italia."
Vis implinit
"Nimeni nu stie cum era Aurora la 19 ani, la Milano, in vremurile grele. La un moment dat ea a dat un interviu unei mari reviste braziliene, in 1924, in care rezuma perioada ei italiana in cateva cuvinte. Stim ca ziua lua lectii de balet clasic si de actorie, pe care si le platea cu banii pe care-i castiga noaptea, dansand cine stie pe unde, poate prin teatre de mana a doua, poate prin restaurante. Si mai stim ca flacara din ea atragea barbatii ca fluturii la lampa, ca a trebuit uneori sa faca compromisuri ca sa supravietuiasca, numai ca asta nici nu mai conteaza acum, si n-a contat poate niciodata. Conteaza numai fantastica ei convingere ca intr-o buna zi va izbandi, ca intr-o buna zi va trai marea glorie si marea iubire, conteaza doar nebunia ei de a crede ca nimic nu poate sta in calea destinului. Si asa a fost."
Medvedov cade o clipa pe ganduri, ca si cum pragul din viata Aurorei, de acum zeci de ani, s-ar fi transformat, brusc, intr-un prag al povestii. Inteleg, dintr-o data, ca el cauta mereu dincolo de istoria in sine, ca partea simtita a Aurorei este mai mare decat cea cunoscuta, si as putea sa cred, dupa felul in care imi spune toate acestea, ca e indragostit de Aurora aceea a anilor 1900, cand flacara din ea prindea puteri. Intr-o buna zi, un impresar din Milano o vede dansand pe romanca necunoscuta si percepe arderea aceea interioara. Asa ajunge intr-o trupa de teatru adevarata, sa joace pe scene din intreaga Europa si, in cele din urma, sa traverseze Oceanul, pana la Buenos Aires, in Argentina, pe continentul care avea sa-i devina casa. De la Buenos Aires pana la Rio de Janeiro, in Brazilia, nu mai era decat un pas. Era suficient ca oamenii s-o vada, pentru ca salile de spectacol sa se cutremure, iar flacara crestea. Intr-o buna zi, la usa cabinei sale dintr-un teatru din Rio, bate un barbat de vreo 40 de ani, cu o figura aspra, care-i spune doar atat: "Esti singura care poate juca in filmul meu". Poate ca ea a simtit rasuflarea destinului. Omul era Antonio Leal, un portughez, fotograf, cineast si regizor al unora dintre primele filme facute vreodata pe continentul sud-american. "Aurora Fulgida se nascuse", zice Medvedov cu un zambet misterios, "stii ce inseamna Fulgida? Vine de la verbul fulgir, adica a fulgera, a sclipi. Inseamna a sclipi precum fulgerul. Acesta este numele pe care i l-a dat publicul brazilian, un public ce a iubit-o din prima clipa, de la primul sau film. Era in 1916, si filmul se numea "Luciola", facut dupa romanul unui mare scriitor brazilian, Alencar. Antonio Leal, omul care a descoperit-o, era un urias, facuse primul documentar brazilian, era un fel de geniu care facea totul singur, scria scenarii, filma, monta, developa, era un tip cu un instinct formidabil si care a simtit din prima clipa flacara launtrica a Aurorei, demonul acela care o facea sa danseze si sa se miste ca si cum ar fi fost din alta lume. Era timpul filmului mut, in care miscarea era totul, privirea, gestul, mimica, totul era limbaj corporal, iar ea era chiar esenta tuturor acestora. Avea privirea aceea absenta, de pantera adormita, dar care atunci cand se trezea era ca o flama. Primul ei film a fost un succes urias, au vazut-o milioane de oameni, nu numai din Brazilia, ci din toata America latina. Antonio Leal a dat lovitura cu tanara romanca, frumusetea ei rapitoare zdrobea inimile, barbatii erau innebuniti, femeile din inalta societate braziliana erau indignate, pentru ca Aurora avea o senzualitate fosforescenta si salbatica, ce exploda intr-un fel nemaivazut pana atunci. Rio de Janeiro, Brazilia, lumea, erau la picioarele ei. Jucase pe-o carte si castigase."
Flacara iubirii
Privesc o fotografie straveche cu Aurora Fulgida si incep sa inteleg. O fotografie in care ea sta cu fruntea sprijinita in palma, privind in jos, cu niste ochi imensi, incondeiati cu negru, dupa moda timpului, o prezenta misterioasa si seducatoare, cu brate subtiri si nervoase, cu trasaturi fine. Incerc sa-mi imaginez bulevardele uriase din Rio, imensele teatre, cinematografele in fata carora multimile se calcau in picioare pentru a o vedea pe Aurora, pustoaica rebela din dealul Uranus al Bucurestilor, care avusese curajul sa creada ca visele pot deveni realitate. Era frumoasa. "Dar inima ei?", il intreb pe Medvedov, care pare hotarat sa modeleze din fum de tigara intreaga poveste. "Ce se intampla cu inima ei, in zilele acelea ale gloriei sale?" "Ca sa intelegi felul in care s-au petrecut lucrurile trebuie sa vezi mai intai atmosfera acelor ani, caci desi in Europa era razboi, la Rio era o nebunie intreaga, era un fel de belle epoque brazilian, timpuri de bunastare, de bucurie, de viata, era o uriasa efervescenta culturala. Filmele erau melodrame indraznete, care spargeau tabuuri, iar Aurora Fulgida era cap de afis, tocmai pentru ca indraznise mai mult. In filmul lui Leal ea este o femeie mondena, al carei amor este dispretuit, si atunci, intr-o scena devenita faimoasa, ea urca pe o masa in timpul unui dineu si isi arunca hainele de pe ea in fata barbatului iubit si a asistentei. Aceasta scena, care a provocat un scandal imens in epoca, a facut furori. Dintr-o necunoscuta, ea a devenit peste noapte o diva adulata, surclasand nume celebre, ca Lyda Borelli sau Francesca Bertini - caci era timpul divelor italiene. Asemenea femei castigau o suta de mii de franci in aur pentru un singur film, lumea era la picioarele lor, politicienii alergau sa se fotografieze cu ele, multimile erau in delir, producatorii le satisfaceau orice capriciu, erau extravagante si excesive, provocau pasiuni mortale si scandaluri imense, atunci cand apareau undeva. Aurora Fulgida a devenit o diva de la primul film." "Si inima ei de diva? Cui apartinea inima arzatoarei Aurora?" Medvedov ofteaza, pe fereastra camarutei burdusite cu carti intra inserarea. Suntem in 1917 sau 1918, undeva, pe malul Atlanticului, langa Rio, pe o plaja ingusta, cu nisip argintiu. In stanga sunt muntii, care coboara abrupt in mare, in dreapta e soarele rosu al inserarii, lasandu-se inghitit de linia orizontului, iar ea, Aurora Fulgida, se plimba pe sub rasuflarea oceanului. Langa ea paseste un barbat. Ea e tanara, imbracata in alb, cu pantofii in mana, el poate ca are cu vreo 20 de ani mai mult. Ea e tacuta, visatoare, flacara interioara ii palpaie in priviri. El vorbeste. N-o sa stim niciodata ce-i spune barbatul acesta inalt si uscativ, imbracat in costum negru. Stim doar ca el este Francisco Serrador, stapanul unui imens imperiu cinematografic, intins in intreaga America latina, si ca ei aveau sa ramana impreuna pana la sfarsit, ca pentru amandoi, aceasta avea sa fie intalnirea vietii. Flacara Aurorei Fulgida avea sa arda numai pentru el, pentru totdeauna, pana la moarte, desi... "Toata lumea din Rio a crezut ca e o aventura, ea era o vedeta, el era un mare producator de filme, ea era o zdrobitoare de inimi, el era foarte bogat, stapanul unui imperiu mediatic, ea era singura, el era insurat, parea ca totul va dura doar o clipa", zice Medvedov, "dar nu, n-a fost asa deloc, a fost o poveste de dragoste adevarata, extraordinara, care a durat pentru totdeauna. De fapt, Aurora a avut curajul sa fie ea insasi, in ciuda barfelor, in ciuda lumii mondene din Rio, in ciuda timpurilor. S-a lasat in voia flacarii interioare, netinand cont de nimic. De altfel, ceea ce a urmat confirma lucrul acesta." Timp de vreo zece ani, Aurora a continuat sa faca filme, a continuat sa faca furori pe continentul sud-american, era adorata din Peru pana in Argentina, din Chile pana in Mexic, dar inima ei a apartinut pentru totdeauna lui Francisco Serrador. El ii daruise o vila extravaganta pe bulevardul Amaro, din Rio, unde ea a locuit pentru totdeauna, si pe ale carei imense terase se aduna toata lumea buna din Rio, toata protipendada acestui oras cosmopolit, pe care ei o primeau impreuna. Uneori, atunci cand voiau sa fie singuri, plecau la cealalta resedinta a ei, in Insula Guvernatorului, o vila pe malul oceanului, daruita tot de Francisco. Timp de vreo 10 ani, ea a fost in culmea gloriei, numai ca intr-o buna zi, atunci cand s-a incheiat timpul filmului mut, ea s-a retras. Era in 1929. Secretul ei erau miscarea, trupul, flacara interioara, gestul, puterea privirii. A preferat sa ramana o diva a filmului mut. Povestea ei cu Francisco a continuat dincolo de ecran, dincolo de conventii, dincolo de timp.
Casa romaneasca din Rio
1946, dupa razboi. Suntem pe Bulevardul Santo Amaro din Rio. Resedinta Aurorei Fulgida e luminata ca ziua, iar in interior, in marele salon de primire, printre coloanele din marmura albastra de Bahia, printre oglinzile venetiene, sub lumina candelabrelor, se afla o adunare numeroasa, eleganta, stralucitoare. Sunt acolo oameni din lumea spectacolului, actori de la Teatro Municipal din Rio si de la Templo Colon din Buenos Aires, politicieni si magnati, scriitori, artisti si diplomati. Nimeni nu rateaza o petrecere la Aurora Fulgida. Se vorbesc portugheza, spaniola, engleza, dar si romana, pentru ca resedinta Aurorei Fulgida este locul de intalnire al tuturor romanilor aflati in exil sau in trecere. Francisco Serrador este acolo, mai tacut, mai albit, dar acolo. Intreaga adunare bea sampanie din pahare de cristal. Dintr-o data, orchestra se opreste, luminile se sting, ramane luminata numai marea scara de marmura din mijlocul salii. Din spatele coloanelor izbucneste o muzica populara romaneasca, spre surpriza celor prezenti, o muzica iute si focoasa, care smulge ropote de aplauze. Si atunci, pe scara apare ea, Aurora Fulgida, care poate ca are vreo 50 de ani, stralucitoare, superba inca, imbracata intr-o straveche ie romaneasca, cu esarfa de borangic alb pe cap, cantand un cantec popular romanesc. Din nou, ropote de aplauze. Dar aplauzele se opresc, luminile se aprind, si ea, cu un gest larg, spune asistentei: "Permiteti-mi sa dedic aceasta seara romaneasca ex-regelui Romaniei, Carol al Ii-lea". Prezent printre invitati, regele face un pas in fata si se inclina cu mana la piept. Elena Lupescu este in spatele sau. Se casatorisera cu doua zile in urma. "Regele locuia doi pasi mai departe, la Hotelul Casablanca", imi spune Medvedov, "si erau niste obisnuiti ai casei. Aurora ii iubea, ii placea povestea lor de dragoste - un rege care renunta la tron pentru iubita lui, povestea asta rezona cu inima ei. Asa era ea, romantica, nostalgica. Isi transformase casa intr-un refugiu pentru toti romanii. Toata lumea stia de Casa Romaneasca. In anii 30, trecuse pe-acolo Gheorghe Marinescu, marele neurolog, era prietena buna cu Duiliu Zamfirescu, care fusese ministru al Romaniei la Rio in timpul razboiului, venea Manoilescu, omul care a restructurat economia braziliana si care era considerat un geniu al finantelor. Casa ei era un loc de intalnire si un refugiu, la ea a stat pictorul Eustatiu Stoenescu, acolo se aduna grupul poetului brasovean Stefan Baciu si al lui Faust Bradescu, acolo au fost create primele reviste in limba romana din America de Sud. Era generoasa si stralucitoare, si nu uita niciodata sa spuna ca e romanca, desi ea nu mai fusese in tara din 1916. Era inima unei comunitati romanesti unite si extraordinare, erau timpuri in care primadonele operei romane faceau la randul lor furori pe scenele braziliene, si ea nu lipsea niciodata de la concerte, ba mai mult, le trasforma in adevarate evenimente. Hariclea Darcle, Florica Cristoforeanu sau Elena Teodorini erau nume la fel de mari precum Callas, iar Aurora Fulgida a contribuit din plin la gloria lor. A fost o femeie extraordinara... extraordinara!"
Tacere. In camaruta burdusita cu carti a regizorului Corneliu Medvedov povestea Aurorei Fulgida atarna pur si simplu in aer, ca o fiinta translucida, facuta din amintiri. Fumul albastru al tigarilor noastre s-a racit.
Epilog
Aurora Fulgida s-a stins in anii 70, in casa daruita de iubitul ei Francisco Serrador, o casa care a ramas pentru totdeauna deschisa tuturor refugiatilor romani ajunsi peste Ocean. Numele ei a ramas in istoria filmului sud-american, figurand in toate antologiile care au fost scrise vreodata despre acest subiect. In Romania insa, nimeni nu stie cine a fost. Orice urma a acestei povesti s-a pierdut.
In anii 60, Francisco Serrador murise. Aurora Fulgida era o doamna insingurata, care traia mai mult printre amintiri. Timpul marilor receptii din sala cu oglinzi venetiene si coloane de marmura albastra trecuse. Ea nu mai primea aproape pe nimeni. Si totusi, intr-o buna zi, il primeste pe un tanar profesor, pe nume Atico Da Mota, un pasionat, nu numai de istoria filmului, ci si de ea. Vazuse toate filmele ei, ii cunostea biografia. Era unul dintre aceia care ii simtise flacara. Aurora il primeste in marele salon, fardata, aranjata, purtand bijuterii si haine scumpe, privindu-se tot timpul in oglinzi. Ii povesteste multe lucruri, insa el noteaza ca ea se aprinde numai atunci cand povesteste despre Francisco Serrador si despre Romania, tara in care nu mai fusese de-o viata. Intamplator sau nu, Da Mota este astazi posesorul celei mai mari biblioteci romanesti din America de sud si omul care intr-o buna zi a venit in Romania sa caute originile Aurorei Fulgida. Omul care l-a ajutat pe Da Mota in investigatii este Corneliu Medvedov. In felul acesta misterios, povestea femeii-flacara, Aurora Fulgida, s-a intors din nou acasa, dupa o suta de ani.