Dupa 16 ani de celebritate americana, un artist fotograf se intoarce acasa, la Slobozia, fript de dor si uluit de transformarile petrecute in Romania.
Americanul din Slobozia
Vestea a cazut ca un fulger, starnind rumoare in micul orasel din inima Baraganului: "Vine americanul!". "Care american?" "Cum care? Zupcu! Fotograful! John Zupcu!" Curiosi, cetatenii din Slobozia au trecut apoi, rand pe rand, pe la micul atelier foto de pe bulevardul Matei Basarab, ca sa vada daca este adevarat. Intr-adevar, fotograful Ion Zupcu se intorcea din America in orasul natal. Si nu oricum: cu o expozitie! Timp de cateva luni, zvonurile s-au transformat in scenarii halucinante: va veni cu niste fotografii enorme, de cinci pe cinci metri, va veni in secret, va trimite doar fotografiile si el nu va veni deloc, e cel mai mare fotograf din America, ce sa caute in Slobozia, cineva care are New Yorkul la picioare? Galeriile se bat pentru el, o fotografie de-a lui face cat 200 de salarii din Romania. Tinerii auzisera ca pentru a pleca in America, Ion Zupcu si-a vandut intreaga colectie de discuri rock si au dat buzna pe Internet sa ii gaseasca fotografiile. Asa se face ca in ziua cand au aparut afisele, anuntand si confirmand expozitia de fotografie Ion Zupcu, intreaga Slobozie era in fierbere, si daca orasul ar fi fost port la mare, cu siguranta ca toata lumea ar fi asteptat, insirata pe chei, sosirea vaporului care il aducea pe american. Portul in care a aruncat ancora Ion Zupcu a fost insa Muzeul Judetean Ialomita, iar pe vaporul care l-a adus s-a aflat o colectie de 12 fotografii, donatie pentru orasul Slobozia. Sala de expozitii a muzeului a fost plina ochi: elevi care au chiulit de la scoala pentru vernisaj, reporteri, prieteni, televiziuni, oficialitati locale. Dupa aproape 15 ani de glorie americana, Ion Zupcu se intorsese acasa. Timid, emotionat, cu privirea albastra cautand prin multime un chip cunoscut.
- Sunteti un fotograf cunoscut in America. Marile galerii va curteaza, traiti acolo intr-un cartier sic. De ce v-ati mai intors in Slobozia?
- Nu poti sa nu privesti in urma. Nu poti sa-ti uiti copilaria, cuvintele romanesti cu care te nasti. Le-ai invatat de la parintii tai. Le simti cel mai bine cand le pronunti. Cand spui un cuvant invatat de la mama sau de la tata il simti, il mirosi, vine cu o intreaga lume dupa el. M-am gandit la Romania in fiecare clipa, in toti anii astia. Ma gandeam, faceam comparatie, dar acum stiu ca, intr-o zi, nu va trebui sa mai compar, pentru ca ceea ce este acolo este si aici. Sunt cu gandul si cu sufletul la Romania mai mult ca niciodata. Nu stiu de ce ma simt mai patriot ca nicicand. Vad in presa un nume romanesc, aud o vorba romaneasca si imediat tresar. Nu stiu ce e asta... ii iubesc pe romani mai mult ca inainte. S-au petrecut schimbari fantastice. Sigur, sunt si lucruri care asteapta sa fie indreptate, dar Romania a trecut prin schimbari uimitoare.
- Cand ati plecat in America, lasaseti acasa parintii, sotia, o fetita de cativa anisori. De ce ati luat decizia asta si cat de greu v-a fost?
- Nu am avut un plan cand am plecat. Motivul principal, si imi pare rau sa o spun, au fost evenimentele din 91. Democratia era fragila in Romania la vremea aia si mi-a fost teama ca o sa ne intoarcem in infernul din care abia scapasem. Singurul lucru de care am avut nevoie a fost sprijinul sotiei mele. Ea a ramas aici, sa aiba grija de fetita, si eu am mers acolo. N-a fost usor, dar atunci cand te duci dupa ceva ce iti place, realitatea nu pare chiar asa de dramatica. Iei mult mai usor o decizie, chiar dificila pentru tine. Este greu si aici, este greu si acolo, este greu oriunde in lumea asta. Uita-te la natura. Un copac caruia i se frange o creanga. Se vindeca singur, isi face alta, in alta parte. Natura iti arata cum poti sa mergi mai departe. Daca iubesti ceva, nu e greu sa ajungi acolo unde vrei. Totul pare mai simplu. Trebuie sa iubesti ceea ce faci si lucrurile sunt mult mai simple.
- Greu sau usor, ati devenit celebru in Sua, galeriile alearga dupa dvs., produceti fotografii in tiraj limitat, va bucurati de respect si admiratie in Romania. Ce mai, sunteti in varf! Care a fost pretul pe care a trebuit sa-l platiti?
- Sapte ani si jumatate, sotia si fiica mea au stat in Romania si eu in America. M-am gandit la ele in fiecare clipa. Dadeam telefon in fiecare week-end, 15 minute impartite in doua, intre sotia si fiica mea. Toata saptamana ma gandeam la cele cateva minute in care o sa le aud. Ultimii doi ani au fost cei mai grei. Pentru ca se apropia venirea lor, si atunci cand stii ca trebuie sa vina cineva foarte drag, asteptarea e si mai grea. Apoi, parintii mei... acum ii vizitez la cimitir. Doua nume scrise pe o cruce. Sunt lucruri pe care nu mai ai cum sa le recuperezi, nu ai cum sa dai timpul inapoi. Dar cand sotia si fiica mea au venit in America, viata mea a recapatat sens, am refacut un cerc rupt. M-am simtit complet, am inceput o noua viata. Familia joaca pentru mine un rol foarte important si, cumva, am fost din nou acasa, chiar daca nu in Romania.
Romania uluitoare
- Cand sunteti printre zgarie-nori si va ganditi la Romania, ce va vine in minte?
- Cand ma gandesc la Romania, ma gandesc la Slobozia, pentru ca aici am copilarit. Dar ma gandesc si la alte lucruri. Sunt locuri pentru amintiri, unde am cunoscut pe cineva sau unde am descoperit ceva. Padurile de langa Slobozia, prima zi de scoala... Ascult Enescu, ma gandesc la Brancusi... La prima iubire. Prima iubire a fost sotia mea, Rodica. Am cunoscut-o in clasa a opta. Ma mutasem la alta scoala, si cand am intrat in clasa, un cap de fata s-a intors spre mine. Nu m-am uitat, dar stiam ca sunt privit. Si-acum, cand trec pe langa scoala aia, imi vin in minte toate cate am trait alaturi de sotia mea. Apoi sunt rudele, casa parintilor, muzeul asta care imi place foarte mult si de care ma leaga amintiri. Dar mai mult decat toate astea, sunt transformarile Romaniei. E uimitor! Nu cred ca in toata istoria ei, Romania a cunoscut o schimbare atat de brusca si de majora. Ii aud pe romani spunand: "Mai avem". Imi pare bine ca romanii spun asta, ca nu se opresc aici, dar cred ca ar trebui sa calatoreasca mai mult, sa vada cum e in alte parti, si in felul asta sa isi defineasca mai bine identitatea. Sunt foarte optimist pentru Romania. Acum, nu urmeaza decat votul: sa mearga sa voteze corect. Pe cine vor, dar corect! Atat trebuie sa faca. Si munca sa o faca cat mai bine posibil. Asta e: vot, munca si optimism.
- Inainte, fotografiati peisaje si oameni, acum - natura statica va inspira mai mult. E un lirism debordant al lucrurilor mici, invaluite de lumini si umbre. Pictura pe pelicula! De ce aceasta schimbare?
- Mi-am dat seama ca obiectele pot fi incarcate emotional, sunt la dispozitia ta, poti transmite prin ele un mesaj. Fotografia e ca o scena, iar tu esti regizorul care transforma obiectele in spectacol. De la un privitor la altul, aceleasi obiecte pot avea alte intelesuri si alte sensuri.
Neglijente condamnabile
- In Slobozia, fotografia isi are un public format, admiratorii ei. Cum apreciati pasiunea pe care tot mai multi romani si-o regasesc in fotografie?
- In Romania exista o generatie intreaga de fotografi foarte buni, care din pacate nu este vazuta si cunoscuta suficient. Muzeele, de exemplu, au datoria sa inmagazineze si sa faca istoria fotografiei, intr-o anumita perioada. In Occident, muzeele colectioneaza fotografie de arta, documentara, jurnalistica. Or, eu nu am auzit ca la noi sa existe muzee interesate de fotografie, si aici este un semnal de alarma. Cum a devenit Brancusi universal? Pentru ca el a fost cumparat de Peggy Guggenheim la vremea lui, atunci cand trebuia. In loc sa avem noi muzee cu opera lui, au americanii. In muzeele romanesti, Brancusi aproape ca nu exista.
In ce priveste fotografia, ea nu este nelimitata, cum s-ar crede. Este o arta, si fiecare piesa este scoasa in editie limitata. Eu, de exemplu, am un contract cu galeria mea din New York, si in momentul in care am vandut 30 de fotografii, pot sa ard negativul, nu mai am nici un motiv sa il pastrez, pentru ca nu mai am voie sa distribui fotografia. Muzeele din Romania ar trebui sa reactioneze acum, pana nu este prea tarziu. Si nu e vorba de mine. Sunt atatia fotografi buni aici. De exemplu, Cosmin Bumbut a scos o carte despre trenurile din Cluj. Este extraordinara! Am inteles ca doar un singur muzeu din Cluj are aceasta carte si cateva fotografii. Dar ce se intampla cu celelalte muzee? Ca muzeu, e datoria ta sa strangi o arhiva. Cum vor dovedi ei ca si-au facut treaba, atunci cand vor fi nevoiti sa arate istoria fotografiei in Romania, si ei nu vor avea nici un cliseu? Nu vor avea decat vorbe si scuze si nimic altceva. Nu sunt bani? Exista un muzeu de arta contemporana care, din cate stiu, nici macar nu are o sectie de fotografie. Vor spune: nu avem bani sa cumparam fotografie. Inteleg asta, dar din pacate, nu exista nici macar interesul, o apropiere de fotografie. Sa vina si sa-i spuna unui fotograf: "Domnule, aveti cel putin doua fotografii pe care am dori sa le achizitionam, nu putem sa dormim noaptea cu gandul de unde sa facem rost de bani si cum sa facem sa le avem in muzeul nostru". Macar sa te intrebe si sa isi arate interesul... Eu inteleg ca este o problema a statului, care tuteleaza muzeele, si ca nu e aceeasi miza ca intr-o afacere particulara, dar trebuie sa se gandeasca la faptul ca cineva ii va trage la raspundere mai tarziu. Sunt, totusi, optimist si sper ca si in directia asta, lucrurile sa intre in normalitate.
Foto: George Dumitriu