- De cateva stagiuni, nu exista spectacol "clasic" la Nationalul din Bucuresti in care sa nu jucati: Strigoii de Ibsen, Visul unei nopti de vara, de Shakespeare, iar acum repetati in piesa lui Camil Petrescu, Jocul ielelor. Cu ani in urma, regizorul Mircea Veroiu va incredintase intr-unul din filmele sale, un frumos personaj romantic. Intre timp, ati devenit si scriitor, autorul unui volum care a impresionat lumea literara: "Povestiri despre celalalt". In calitate de specialist al cuvantului scris, ce credeti despre cuvantul rostit pe o scena de teatru? Se mai potriveste cu lumea de azi?
- Sunt convins de aceasta, chiar daca la noi exista o moda a inlocuirii cuvantului creator de sensuri multiple, cu tot felul de improvizatii. Dar in tarile de mare cultura, ca Franta sau Anglia, de vreo 10 ani buni, se revine la valoarea textului literar. Din fericire, si la noi, teatrele de traditie nu renunta la repertoriul marilor valori dramatice si refuza sa se transforme intr-un super-show senzational, cu imagini agresive, dar golite de miez. Pentru ca, oricat de spectaculoase ar fi noile tehnici si trucuri ce invadeaza scena, aceste scamatorii pot lua ochii pe moment, dar nu pot masca vidul de idei si sentimente, care au caracterizat intotdeauna Teatrul, care i-au asigurat rezistenta in toate timpurile, oricat de vitrege sau de ostile au fost. Doar cei care vor sa distruga increderea in om si in posibila lui redresare considera azi ca el - fiinta ganditoare ce este - nu mai merita investigat prin intermediul cuvantului. Or, tocmai cuvantul e capabil sa analizeze cele mai subtile trairi si sa creeze in scena magia, misterul. Dar risc sa devin didactic, se vede ca ma inspira si cealalta preocupare importanta a mea, de lector la Universitatea de Teatru din Bucuresti. Ma aflu la a doua serie de studenti, cu care ma inteleg bine. Asta, si pentru ca ne respectam reciproc opiniile, chiar si atunci cand ele sunt diferite. Alteritatea, respectul fata de celalalt sunt temele care imi inspira si romanul la care lucrez acum si care sper sa-mi apara la anul. In teatru, am inceput repetitiile cu regizorul Claudiu Goga, la Jocul ielelor, de Camil Petrescu. Sunt Gelu Ruscan, cel care "a vazut idei", si ma aflu, probabil, inca sub influenta lor. Dar oricate idei abstracte as "vedea", le parasesc de indata ce ajung acasa, langa Mara-Ioana, fetita mea, si Delia Nartea, sotia mea. Mara e o minune vie, incantatoare. A intrat in toamna asta la scoala si incepe sa se familiarizeze cu limba lui Cervantes. Dupa-amiaza, studiaza si ea pianul, asa cum, cu ani in urma, studia si mama ei, si era cat pe aci sa intre la Conservator, daca nu ar fi sedus-o teatrul. Acum, Delia Nartea, ca sa-si reia si vocatia muzicala si s-o impace cu scena, pregateste intens un recital in care canta (are o voce minunata) si danseaza, dar nu uita nici valoarea cuvantului, cu poezia lui imensa. O va urma poate candva si fiica noastra? Cine stie...