Satul Colilia nu mai exista de mult. E doar o parere, un abur, un punct imaginar plasat pe harta Dobrogei, undeva intre Cogealac si Gradina. Din casele primilor colonisti nemti, veniti aici pe la 1870, nu a mai ramas nimic. Doar numele mai aminteste cate ceva. Un nume ciudat si arhaic, imprumutat de la un soi de iarba dobrogeana, si ea disparuta de pe aceste locuri: Colilia.
Parasit in doua randuri (de germanii care s-au repatriat in 1940 si de ciobanii machedoni, alungati de sistematizarea ceausista, treizeci de ani mai tarziu), satul s-a evaporat, a pierit pur si simplu. Din curtile si acareturile nemtesti, trase la linie, s-au mai pastrat doar zidurile unei biserici, ca o ultima fotografie sau poate ca un testament. Monumentala candva, cu ferestre bogat ornamentate si paviment venetian pe jos, cu turla gotica la intrare si cavas somptuos in interior, biserica refuza, si astazi, sa moara. Peretii inalti, din granit hercinic, par indestructibili, de neclintit. Nu i-a atins nimic - nici cumplitele vanturi dobrogene, nici indiferenta oamenilor care s-au grabit sa faca stana din altar, adapostindu-si oile printre vitralii, ogive si mozaicuri scumpe.
Intr-o buna zi, in pustia campiei au venit patru maici. S-au oprit in fata bisericii ruinate, s-au cutremurat de cele vazute si au plans in fata lacasului pangarit. Si n-au mai plecat de acolo, hotarate sa intemeieze o manastire, sa invie biserica si sa intoarca locul inapoi, la credinta. In saracia crancena in care se zbat, fara apa sau curent electric, maicutele fac ce pot: se roaga si asteapta, nepierzandu-si vreo clipa nadejdea. Nici acum biserica nu are acoperis. Peste naos si strane, peste altar si pridvor, sta acoperamantul Maicii Domnului, al carui hram il poarta; sta cupola instelata a cerului - vesmantul si adapostul de iarna al maicutelor de la Colilia.
"Iarba sa ma fac si tot nu plec din manastire"
Din goana masinii nu vezi decat campia dospita si naucitoare a Dobrogei. Langa noi, maica Dionisia rasfoieste cu voce tare o mica monografie care pomeneste de istoria nemtilor dobrogeni (originari din Mannheim) si de vestita lor catedrala de la Colilia, pe care statul roman a rascumparat-o cu bani grei, imediat dupa razboi, in 1945.
De Colilia te apropii intr-un mod ciudat, parca departandu-te. Imensitatea campiei te ameteste. Cu greu iti imaginezi un loc mai trist ca acesta - o pustietate incremenita intr-o asteptare parca fara sens. In departare, fantomatice si ireale, zidurile bisericii unesc cerul si pamantul, sporind iluzia unui loc fara sfarsit. Maica Dionisia tace. Buzele ei maruntesc ceva fara cuvinte - un psalm poate sau o rugaciune de multumire. Zarind-o pe sora Maxima trebaluind prin curte, ochii ei, ca doua margele obosite, tresar de bucurie. Maica a ajuns, in sfarsit, acasa. Coboara din masina, isi imbratiseaza batranele ei surori, dupa care se apropie de peretele zgrunturos si rece, il mangaie, ii da binete, ramanand, ca orice monah intors din calatorie, cu mainile impreunate intr-o rugaciune scurta si tacuta. E chiar locul si chilia ei, amvonul si strana ei de rugaciune. In urma cu sase luni, cand a venit la Colilia, aici si-a aranjat culcusul, din coceni de porumb si frunze. Aici a dormit direct sub cerul liber - in soaptele noptii, in mangaierea lui Cristos.
La Colilia, tacerea si intunericul de nepatruns dezleaga mirosuri si sunete, fosnet de porumbei salbateci si de ierburi crude. Numai asa intelegi campia - dormind cu capul sprijinit chiar pe pantecul ei, sub cerul spuzit de stele.
Amintirea acestor nopti umple brusc ochii maicii Dionisia de lacrimi. "Cat am locuit langa ziduri, am simtit respiratia Maicii Domnului. Ma incalzea la pieptul ei... Inaltul Teodosie se temea sa nu ma imbolnavesc si imi cerea sa plec. "Unde ai sa stai? Ce te faci daca ploua?", ma intreba el ingrijorat. N-am luat seama. Lipita de peretele bisericii, ma simteam ca in palma Maicii Domnului - aparata de teama si primejdii. Nimeni nu mi-a tulburat linistea si nici o picatura de ploaie nu a cazut asupra mea. Cand mi-era mai greu si nu aveam ce sa mananc, imediat primeam ajutor - ori un calator ratacit, ori un cioban mai milos imi lasa o bucata de branza, o sticla cu apa. O clipa nu am parasit biserica, asa ruinata si plina de pasari cum este. Totul e frumos si inaltator aici. Iarba sa ma fac, si nu mai plec de la Colilia."
Icoana Sfintei Xenia si minunile ei
Saracia e o pojghita subtire si inselatoare la manastirea Colilia. Maicutele nu au pat sau loc de odihna, nu au nici macar un lemn intreg in care sa bata toaca, dar surad fericite si se poarta de parca ar fi inconjurate numai de bogatii. Intr-un colt din pridvorul bisericii au amenajat o bucatarioara cu acoperis de carton, in curte au sapat un fel de beci pentru provizii, in turla au agatat un clopot de vapor, daruit de un marinar credincios, iar intr-un cort militar au ridicat loc de rugaciune - o bruma de paraclis, in care parintele Domitian (venit de la manastirea vecina, "Sfantul Cassian") tine slujbele, iar ciobanii din zona si putinii pelerini de la Constanta se pot inchina in fata unei icoane deosebite, daruita de niste calugari rusi. Maica Dionisia crede ca icoana Sfintei Xenia din cort este facatoare de minuni. A convins-o felul in care au venit rusii cu icoana in brate, povestind ca masina s-a oprit inexplicabil in drum, chiar in dreptul Coliliei, si nu a mai vrut sa porneasca decat atunci cand au promis sa o daruiasca cuiva - semn ca Sfanta Xenia dorea sa ramana acolo. Apoi, neavand in cort nici macar o Evanghelie sau alta carte de cult, maica Dionisia s-a rugat fierbinte la icoana si nu au trecut prea multe ore, cand la poarta nevazuta a manastirii a batut parohul unei biserici sarace din Lastuni, aducand cu sine Evanghelia, deopotriva cu alte sfinte vase si odoare, cuvenite slujbelor de peste zi. La fel de fierbinte si cu nadejde s-a rugat in modestul cort o batrana din Tulcea si, cu toate ca era aproape paralizata si purtata pe brate de catre nepotii ei, dupa doua ore s-a ridicat din genunchi si a plecat pe picioarele ei spre casa. Chiar si asa, pentru maica Dionisia, cea mai mare minune e alta - e dragostea fierbinte dintre maicute. "Suntem atat de apropiate, incat intre noi nu incape nici macar o rasuflare. Cand cineva se imbolnaveste, pe noi, surorile ei, ne doare intreg trupul. Cand din pricini diferite suntem despartite, stim in duhul iubirii una de alta. Nu ne-a ales nimeni. Noi ne-am cautat si ne-am gasit, luminate de ingerul cel bun. Cand ne vedem toate impreuna, batrane si nedespartite, nu pot sa nu ma mir de lucrarea lui Dumnezeu. Sora Cristina m-a insotit de la Celic Dere, unde am fost ucenice cativa ani. Maica Constantina si fiica ei, Maxima, au venit pur si simplu, spunand ca nu mai pleaca, de-ar fi sa manance aici numai pamant si iarba. Mai greu a fost sa ne gasim stareta, dar tot Sfanta Xenia si Maica Domnului ne-au ajutat. Trecusera deja cateva luni bune si, vazand ca vietuim de capul nostru ca o turma fara pastor, am cazut la rugaciune. Zile in sir am facut Paraclisul Maicii Domnului. La un moment dat, la al 39-lea Paraclis, am simtit ca nu se mai poate, ca trebuie sa plec. O forta peste puterile mele ma indemna sa ma ridic, sa-mi iau traista de pelerin si sa ies in drum. Doua ore am stat acolo, fara ca cineva sa opreasca si sa ma ia. Apoi, rostind in gand ultimul Paraclis, s-a implinit minunea. O masina a franat chiar langa mine si a deschis portiera. Era o maica de la Celic Dere. Dumnezeu nu numai ca mi-a aratat incotro sa plec, dar m-a dus chiar la aceea pe care o alesese drept stareta. M-a dus la maica Renata care, desi terminase o facultate, de trei ani ingrijea la vite. Din prima clipa, am simtit ca ea era cea harazita. O gasisem. Eram sigura ca nu ma insel, mai ales ca aflasem cum, la adapostul noptii, maica Renata, desi ostenita, se ducea pe la maicile batrane, le facea curat prin casa si le purta de grija cu toata dragostea. Asta voiam - o maica blanda, smerita si cu mila pentru batrani... Degeaba a incercat stareta de la Celic sa se opuna, zicand sa caut pe la alte manastiri. M-am uitat la ea si am spus zambind: "Nu eu am ales, ci Maica Domnului". Asa a si fost. A doua zi, fara nici o explicatie, stareta i-a dat maicii Renata binecuvantarea sa paraseasca manastirea".
De la Colilia nu poti sa pleci cum vrei. Trebuie mai intai sa stai la masa, sa gusti fie si o bucata de paine cu ceapa, sa faci ascultare si sa primesti. Nu e vorba de mancare, ci de dragoste. Lipsindu-se pe sine, maicutele dau tot ceea ce au - un gand bun macar, o vorba de povata. Dupa saracia si lipsurile in care se zbat, ai zice ca maicile sunt niste ermite, niste pustnice indaratnice, trecute deja prin multi ani de monahism. In realitate, cele patru surori sunt venite de curand din lume si au scoli inalte - una a terminat Biologia, alta a fost cercetator stiintific. Cu cat stai mai mult si discuti cu ele, iti dai seama cata dreptate are rasofora Dionisia: marea porunca si ascultare a manastirii Colilia este iubirea.
Dor de Colilia
Campia Coliliei are ceva cu totul special. Are mister si asprime mistica. Are ascunzisuri si cotloane neumblate. Undeva, in stanga, se ridica ciudatele si contorsionatele Chei ale Dobrogei, cu altare presupus dacice si o pestera (cea a "Liliecilor"), despre care se zice ca ar strabate pe sub pamant 140 de kilometri, pana spre portul Mangaliei. In dreapta, la cativa kilometri distanta, se afla manastirea "Sfantul Cassian", dimpreuna cu padurea si pestera Sfantului, unde, in mod cu totul inexplicabil, temperatura nu scade niciodata sub douazeci de grade. Undeva, in aer, sau poate sub pamantul Coliliei, trebuie sa fie ceva legat de moastele vreunui sfant, ale unui cuvios sihastru nestiut. Maica Dionisia e convinsa ca locul Coliliei ascunde o taina. Altfel, nu se explica de ce multi dintre cei care vin pentru prima oara la manastire incep a plange si marturisesc ca niciunde nu au simtit atata pace si liniste sufleteasca. "Si eu am trait acest moment", marturiseste maica. "De cum am ajuns la ruinele bisericii si am simtit mirosul de tencuiala sleita de pe pereti, fara nici un motiv am izbucnit in lacrimi. Apoi, ca din senin, a inceput sa ploua. N-am facut nici cel mai mic gest sa ma adapostesc. Eram coplesita de o stare pe care nu pot sa o descriu. Plangeam si eu, si cerul. Lacrimile mele se amestecau cu cele ale vazduhului. Atunci cred ca a fost clipa. Atunci m-am prins cu juramant sa nu las biserica, sa lupt pentru salvarea ei... Ezitam totusi, si in toiul rugaciunii ceream lui Dumnezeu un semn, o clipire de incuviintare. Cateva saptamani mai tarziu, in dreptul bisericii a oprit o masina cu numar de Germania si din ea a coborat un batranel obosit si bolnav. Era preotul catolic Hoffardt, fiul arhitectului care construise, pe vremuri, biserica. Nu pot sa va descriu ce emotii a trait parintele, cum a intrat in biserica si a sarutat podeaua stramosilor lui, cum a mangaiat peretii si, la sfarsit, cu mainile lui obosite, a rascolit pamantul de la intrare, punandu-l intr-un saculet, pentru a-l duce acasa copiilor, ca acestia sa nu uite niciodata cine sunt si din ce loc minunat se trag. Am vorbit mult cu parintele, care, desi plecase de la opt ani in Germania, inca mai stia romaneste. Isi amintea o multime de lucruri despre parinti si vecini, despre marile sarbatori ale satului. Avea glasul sugrumat de emotie si incerca chiar sa zambeasca dar, dupa un timp, nu s-a mai putut abtine si a izbucnit in lacrimi. Asa ne-am despartit, de parca am fi bocit o fiinta draga - plangea el, plangeam si eu... Acum, parintele Hoffardt ma suna din cand in cand pe mobil si ma roaga sa-i povestesc despre biserica - ce am mai reparat, cum mai arata clopotnita, cavasul corului sau pardoseala venetiana. Ma roaga sa spun orice si, inainte de a inchide, cu glas tremurat imi sopteste sincer, ca la spovedanie: "Mi-e tare dor sa aud romaneste. Mi-e tare dor de Colilia"."
***
Satul Colilia nu mai exista de mult. E doar o parere, un abur, un punct imaginar plasat pe harta Dobrogei. Nimeni nu mai crede ca acest loc va reveni vreodata la viata. Doar maica Dionisia, dimpreuna cu batranele ei surori, continua sa viseze si sa spere ca, nu peste mult timp, la Colilia va fi o mare lavra monahala si, alaturi, pe locul tarlelor de oi, se va ridica un centru social plin de gradini, de livezi si ape curgatoare; un loc curat si frumos pentru toti batranii singuri si nevoiasi din zona. In intinderea uscata si dusmanoasa a campiei dobrogene, realitatea pare si mai greu de suportat. Doar maicile vad altceva. Din mijlocul bisericii lor fara acoperis, vad chiar cerul dezgolit si luminat de miliarde de stele.
Foto: Emanuel Tanjala
si Reuters (2)
(Cei care doresc sa ajute manastirea au la dispozitie contul: Banca Romaneasca S.A. 25110140148869000007)