Un talent urias, imperecheat cu o modestie exemplara. Cam asta e cartea de vizita a unuia dintre cei mai de frunte actori ai teatrului romanesc. Oltean de obarsie si de suflet, joaca pe scena Nationalului craiovean, in vreme ce marile scene ale lumii ii plang de dor. Povestea unui copil de taran care a ajuns imparat
Povestea unei viori
- Faptul ca sunteti actor la Teatrul National din Craiova va tine cumva departe de luminile rampei din Bucuresti. Nu v-ati simtit niciodata atras de "centru"? Sau poate ca oltenilor le place sa traiasca impreuna cu neamul lor fierbinte si galagios?
- Intr-adevar, sunt suta la suta oltean, nascut intr-un sat din valea Dunarii, aproape de locul in care a venit pe lume si Amza Pellea, adica de Bailesti. Satul se cheama Giubega si se afla la jumatatea distantei dintre Calafat si Craiova. Acolo e un pamant negru, plin de seve si, credeti-ma, l-am indragit din momentul in care am inceput sa merg pe branci, trecand pragul casei, in batatura. Si nu m-am despartit de el nici in clipa de fata, cand, aproape doua-trei luni pe an, mi le petrec tot acolo, in mijlocul oamenilor pe care i-am cunoscut demult. Asta, si pentru ca mai am acolo rude. Mama inca traieste, are 90 de ani, e foarte vie. In ciuda faptului ca nu are studii superioare si nici clase multe elementare, credeti-ma, ar straluci la orice festival de recitari cu poeziile pe care le stie! O cheama Gherghina, tatal meu o mangaia Violina si lumea ii spune in sat Violeta.
- Cum il chema pe tatal dumneavoastra?
- Pe tata il chema Ion Ilie. Numele meu de familie este Ilie, numele de botez este Gheorghe.
- Si de ce va ziceti asa, ca la scoala: Ilie Gheorghe?
- Intr-adevar, numele meu a ramas ca in clasa intai. Cand am absolvit in 1967 Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica, am fost tentat sa-i schimb ordinea. Dar m-am solidarizat cu alt oltean vestit: Tudor Gheorghe. Mi s-a intamplat, insa, fiind invitat sa joc la un teatru din Anglia, vreme de aproape un an, ca n-au vrut sa ma treaca pe afis Ilie Gheorghe. Au spus ca este impotriva firii...
- Cum va pronuntau numele englezeste?
- Imi spuneau Ilie, cu accentul pe i...
- Imi vine sa va pun o mie de intrebari deodata. Si totusi... trebuie sa aleg. Asa ca ma intorc la mama dvs., Dumnezeu s-o tina sanatoasa si indragostita de poezii. De ce i se spunea Violina? Pare a fi numele unui personaj de roman...
- Tatal meu canta la vioara, era un taran istet, un taran autodidact, frumos, inalt, subtire, cu ochi albastri, si avea aceasta inclinatie catre arta. Canta la caval, la fluier... iubea violina si... pe mama. Transferul de nume s-a facut usor.
- Cum a ajuns un taran sa cante la violina?
- Tata era pasionat de joc, juca frumos la hora, era pasionat de muzica, stia sa cante frumos din gura, fura cu urechea si de la niste lautari din Rudari, un sat de pe langa noi. Dar "violina" are o poveste mai speciala. Prin `46-`47, in perioada foametei, cand au pornit moldovenii in bejenie prin toata tara, au ajuns si la noi. Unul dintre ei avea cu el o vioara. Si tatal meu s-a indragostit de vioara aceea si-a cumparat-o, dandu-i moldoveanului cinci banicioare de grau pe ea. O dubla. Un schimb minunat. Moldoveanul a fost bucuros ca reusise sa stranga hrana pentru copiii lui, iar tata si-a implinit un vis. Mai tarziu, vazandu-i vioara, un lautar din Rudari l-a rugat pe tata sa i-o dea "s-o cante" putin. Tata i-a dat-o, iar lautarul i-a spus: "Daca te pasioneaza, eu pot sa-ti destainui cateva din secretele viorii...". Asa a inceput o iubire pentru toata viata. Tatei ii placeau instrumentele muzicale. Cum va spuneam, stia sa cante la fluier si la caval. Afland ca toate sunetele, pe masura ce pui degetele pe coarde, cresc ca tonalitate si inaltime, a descoperit ca poate sa cante si el.
- Oare de la vioara si fluierul tatei incepe drumul dvs. spre actorie? Bucuria frumosului?
- L-am mostenit si eu pe tata. Am facut o scoala de invatatori la Craiova, pe care am absolvit-o in 1958. Pe-atunci, orice dascal trebuia sa stie a canta la vioara, asa ca am deprins si eu taina asta, mai ales ca ucenicia mi-o facusem de mic copil. Cantam atat de frumos la vioara, incat elevii mei nu ieseau niciodata in recreatie. I-am parasit cu regret, cand am plecat ca invatator in Ardeal. Acolo ne repartizau dupa absolvirea scolilor pedagogice. Ardealul era o zona care ducea lipsa de invatatori. Iar eu absolvisem cu medie mare, eram un dascal foarte bun. Am profesat trei ani de zile in Ardeal, in comuna Sanger Vale de langa Ludus si in satul Galiciuica, comuna Giubega. Aici s-a intamplat o minune. La o lectie de aritmetica pe care o predam la clasa a Iii-a (despre leu si despre ban, ca unitati de masura a valorii) am fost asistat de un cadru didactic de la raion, cum era pe atunci, de la centru. Si atat de mult i-a placut inspectorului aluia felul cum am dezvoltat eu ora mea de aritmetica, incat a socotit ca lectia a fost un adevarat spectacol. Entuziasmat, mi-a spus ca are ferma convingere ca ar trebui sa dau curs acestei "aplecari catre teatru". Asta s-a intamplat in 1963. Adevarul este ca imi placea de mic sa spun poezii, pe care le invatam de la mama. Cum va spuneam, ea stia si stie atatea poezii, cum foarte multi intelectuali de rasa nu stiu. Ma invata poezii de Eminescu, de Cosbuc, de Goga. Asa ca recitam la scoala, de cate ori se ivea vreun prilej...
Padurea blestemata
- Ati mai mostenit ceva de la mama?
- Prietenia, dragul de oameni si dragul de neamul meu. Mai am o sora, Paula. Mai mare cu doi ani decat mine. Are si ea copii, baiatul ei e plecat in strainatate si s-a realizat, fata e aici, are la randul ei copii si nepoti. Am cu ei o relatie superba. Eu sunt tare prietenos. Si in privinta asta i-am mostenit pe parintii mei. Si ei erau tare prietenosi. De sarbatori, in casa noastra, a lui Ion a` lui Vreju` (cum i se spunea tatei in sat, pentru ca neamul nostru se intindea intruna, ca "vreju`"), desi eram tare saraci, se strangeau toti intelectualii satului, mai ales iarna. Oameni bogati! Sa va spun de ce: toate plugusoarele care se organizau pe vremea aceea, acum saizeci, saizeci si ceva de ani, porneau din casa lui Ion. A lui Ion a` lui Vreju`. Lumea "buna" se strangea la noi. Mama era superba, canta frumos. Tata taia porcul, pregatea bunatati, avea acrituri si un vin grozav. Se strangeau la noi profesori, studenti. Celebrul medic militar Gheorghe Giurgea, venea si el la noi in casa. Profesorul universitar Tudor Marin, care a fost aviator pana tarziu, era si el nelipsit. Aveam cu totul o odaie, atat, dar era cald in casa, focul era cu lemne si tata le punea pe masa oaspetilor tuica fiarta, acrituri, carnati, sunca afumata. Si-apoi punea boii la plugurile cu panglici, patru boi la un plug, si porneau prin troienele de zapada, cu copii cu tot. Si colindau toata lumea. Iar mie imi sclipeau ochii tot timpul, cat ma tineam pe urmele lor. Alea au fost primele spectacole adevarate la care am participat. Aveam sase ani si eram incaltat in opinci. Eram atat de saraci, incat prima pereche de bocanci mi-a cumparat-o tata cand am ajuns elev... Dar avea mama grija sa nu racim, si ne facea ciorapi grosi de lana, potriviti cu opincile din piele de porc. Cand mi-a dat prima pereche de opinci un tata mare al meu, tata Gavrila, care venise din Dobrogea, mi s-a parut ca zbor cu ele. Sa stiti ca e cea mai usoara incaltaminte din lume. Ai sentimentul ca te desprinzi, ca incepi sa invingi gravitatia, sa levitezi. Nici descult daca esti, nu esti atat de usor precum esti incaltat cu opincile! Pantofi am capatat cand am intrat elev la scoala normala, la 14 ani. Pana atunci purtam opinci, iar vara, niste sandale facute ca sandalele romane. Tata ni le lucra. Le facea de Paste. Avea calapoade, stia sa si tunda. A fost un om extraordinar! A murit in 1950, la varsta de 38 de ani. A murit de tuberculoza. Intr-o iarna s-a dus la padure sa taie lemne. Tot dand cu toporul s-a incalzit, a transpirat, a venit prin noian mare pe drum de la padure pana acasa. In drum a inghetat totul pe el. Tata a simtit ca se petrece un lucru iesit din comun, nici n-a mai vrut sa descarce carul cu lemne, a intrat in casa si a inceput sa planga. Si-a dat seama ca sfarsitul lui e aproape. In sat, multi tarani se prapadisera in felul asta. Penicilina era rara, streptomicina abia aparuse. Mama a incercat tot ce stia ea ca sa scoata raceala din el. Ii facea mamaligi, ii punea felii fierbinti cu sare pe piept si pe spate si il invelea in cearsaf. Si cate si mai cate n-a incercat biata mama! Doar, doar l-o salva!... Dar boala a avansat fulgerator. Nenorocirea s-a intamplat in decembrie, inainte de Craciun. In august, anul urmator, tata a si intrat in pamant. Cu o luna mai inainte, in iulie, tata i-a spus mamei, pe care o diviniza: "Ghiol"... (asa o mangaia, cu un nume care tamaduieste, ca lacul Ghiol, pentru ca sufletul lui era mangaiat de ea ca de-o apa curata si vie) - "Tu esti ghiolul meu, tu esti ghiolul sufletului meu". O mai alinta si altfel. Ii zicea Violeta. Violetele sunt foarte frumoase, iar mamei ii placea sa aiba curtea plina de flori. Vara inota pana la brau prin florile puse de ea. Si tata i-a spus in seara aceea: "Ghiol, eu maine ma duc la raze, la Craiova. Daca vad ca nu mai e nici o nadejde, o sa-mi cumpar pantofi noi pentru moarte". Tata a plecat la Craiova, iar eu am plecat cu mama la o fabrica de ulei. Aveam zece ani. Ne-am dus sa facem ulei. Noi cultivam floarea-soarelui si o duceam la oras, la presa. Iesea un ulei natural de cea mai buna calitate! Intorcandu-ne spre seara cu bidoanele de ulei, ne intalnim cu un taran care ii spune mamei: "Te duci acasa?". "Da", zice mama. "Ei, du-te, ca veni barbatu-tau. Se si innoi, isi cumpara pantofi." Atunci am auzit eu cel mai tragic geamat posibil, un muget ca de vita injunghiata. Mama a stiut ca nu mai este nici o salvare. Ne-am dus acasa, ei s-au luat in brate, au inceput sa se sarute, sa se imbratiseze. Plangea unul pe umarul celuilalt. Doua luni mai tarziu, in august, tata... si-a pus pantofii cei noi. Bolnava de aceasta iubire, mama, desi a ramas vaduva la 30 de ani, nu s-a mai casatorit.
Costumul de ginere
- Sa revenim la prezent. Cum ajunge un copil sarac de taran, actor de renume international? De ce ati parasit meseria de invatator pentru teatru? Planuiseti mai de mult o miscare din asta?
- Nu. Dar vazusem multe spectacole la Craiova. Fusesem cucerit de teatru. In 1956, a venit la Craiova repartizata la teatrul de-acolo, formatia aceea celebra, cu Victor Rebengiuc, Amza Pellea, Olga Tudorache, Gheorghe Cozorici, Rautchi, Silvia Popovici, Sanda Toma - generatia magnifica! Eram elev la scoala normala de invatatori in anul Ii. Toate spectacolele, absolut toate care s-au jucat din 1954 pana in 1958 eu le vedeam in premiera. Ii urmaream fascinat pe acesti artisti adevarati, foarte tineri pe atunci. Aveau cam 23, 24, 25 de ani. Ii stiam pe fiecare cum are pantofii de scalciati, cat sunt de tociti, daca au blacheuri sau n-au blacheuri, cum era camasa neagra a lui Amza Pellea, cum erau tarlicii lui Rautchi... Intr-o zi, am venit acasa si i-am spus sotiei mele (ma casatorisem intre timp, tot cu o invatatoare ca mine, bucovineanca de pe langa Cernauti) ca "nu mai stau aici!". Ea nu s-a impotrivit, iar eu mi-am luat costumul de ginere si pantofii de ginere, ca altii nu aveam, am luat 150 de lei in buzunar si am plecat la Bucuresti, la Institutul de Teatru. Regizorul Dinu Negreanu facea cursuri de pregatire. Ascultandu-ma cu niste versuri intr-o dupa-amiaza, mi-a spus: "Sa stii ca ai talent, profesore, dar in meseria asta e ca la fotbal, trebuie sa ai si un pic de noroc! Sa speram ca tu vei avea si noroc!". Am avut. Am intrat in 1963, din prima incercare. Am intrat cu poezia "La parau" de George Cosbuc: "Venea pe deal voios cantand, flacau cu coasa leganand, venea fara de nici un gand flacaul, cand iata in drum...". Si am mai spus si versuri de Arghezi si de Octavian Goga. Imi aduc aminte cu placere ca in zilele acelea de pregatire la Dinu Negreanu, m-a vazut Irina Petrescu, care a venit si mi-a spus: "Sa stii ca ai cele mai mari sanse!". Am luat al doilea. Am avut invitatii multe sa raman la Bucuresti, la unele teatre. Nu am ramas. Am venit la Nationalul din Craiova si mi-am infipt radacinile aici, spre fericirea familiei mele. Am jucat foarte mult. Am peste 120 de roluri interpretate in acest rastimp. Am luat foarte multe premii. In acest an - 2007, implinesc patruzeci de ani de teatru.
Pe scenele lumii
- In 40 de ani de teatru, ati zapacit nu numai publicul romanesc, cu imensul dumneavoastra talent, ci si publicul de pe unde ati umblat cu marile turnee ale Nationalului craiovean.
- Ma bucura sa va spun ca, dupa ce am jucat "Iona", la Dublin, actorii prezenti in sala si criticii au spus: "Acum avem sentimentul ca stim si noi sa vorbim romaneste".
- Iar cu invitatia de a juca la Nottingham, in Marea Britanie, cum s-a intamplat?
- Din 1991, teatrul nostru din Craiova a inceput sa circule datorita unui englez, Neil Wallace. Era un impresar excelent. Datorita lui, englezii au invitat in turneu si spectacolele teatrului nostru, Titus Andronicus si Ubu Rex, puse in scena de Purcarete. Eu am jucat si in Ubu Rex si in Titus Andronicus. Dupa marele succes cu aceste spectacole, englezii l-au invitat pe Silviu Purcarete sa monteze in tara lor. Si anume, Furtuna. Era prima lui colaborare in Anglia. Asta s-a intamplat in 1995. Bucuros, Silviu Purcarete le-a spus: "Hai sa largim colaborarea. Voi m-ati invitat pe mine, dar eu as vrea sa-mi aduc un actor roman". Aia au spus: "Extraordinar! Dar sa vedem daca accepta sindicatul!"". Sa stiti ca sindicatul actorilor britanici este foarte puternic. Si sindicatul a raspuns: "Da, cu o singura conditie - romanul sa vina sa dea auditie odata cu noi! Acest drept nu ni-l poate lua nimeni. Vine, se prezinta la auditii, si daca e bun"... Mi-a venit aceasta instiintare, am plecat cu Silviu Purcarete pentru patru zile la Londra si-am dat auditie in limba engleza. Se prezentasera 170 de actori englezi. Au fost distribuiti 17 si printre ei am fost distribuit si eu, in spectacolul Furtuna. L-am jucat pe Caliban. Sa stiti ca 40 de ziare au scris uluitor de bine despre mine! Dupa Anglia, am jucat spectacolul timp de o luna de zile in Japonia, in mari orase: Tokio, Osaka, Saporo. In chestionarele care erau distribuite publicului, toti ma numeau "cel mai bun interpret din spectacol" in rolul lui Caliban. Cu acest fericit prilej, unul dintre actorii englezi m-a provocat intr-o dupa-amiaza la "un verre", la "un paharel", adica. Aveam doua spectacole. In pauza dintre cele doua spectacole, actorii stau in cabina, discuta ba de una, ba de alta. Si unul dintre ei, Ben Morish, ma intreaba: "Ilie, limba romana e o limba de teatru, o limba care, doar prin rostirea ei, poate sa atraga, sa captiveze atentia, sa trezeasca interesul". Atunci le-am propus: "Ascultati un text". Si am inceput sa recit din "Iona", piesa lui Sorescu, in limba romana. Pe masura ce recitam, actorii din celelalte cabine au inceput sa vina in cabina mea. Iar in final, m-au imbratisat si mi-au marturisit ca nu au simtit defel nevoia de traducere! Mi-au zis chiar... "master" acesti actori! Doua luni dupa aceea, m-a sunat un actor englez, de unde credeti? Din cabinetul directorului, adica de aici, de la Craiova, din teatru. Era Ben Morish. "Sunt in Teatru, la Craiova! Am venit sa te vad in... Iona." Ben a stat cinci zile la Craiova, a vazut toate spectacolele cu mine, i-am dat cadou o pereche de pantaloni, de izmene, in care eram imbracat cand jucam. Regia spectacolului era a mea. A plecat incantat. Si-apoi a trimis o scrisoare la teatru, in care invita spectacolul pentru 26 de reprezentatii in Marea Britanie! Am jucat si la Stockholm Iona, aproape de locul unde se distribuie Premiile Nobel. Insa cel mai frumos a fost la Tallin. L-am prezentat la 11 noaptea, pe o ploaie torentiala, intr-o sala de 430 de locuri, plina de un public religios. La 12 noaptea, dupa ce s-a terminat spectacolul - era tot un festival -, sub streasina teatrului ma asteptau doi preoti, pe ploaia aceea torentiala. Ei mi-au zis: "Am dorit sa vedem daca mai existati, pentru ca dupa un asemenea consum de energie, un om nu mai traieste! Sucomba!". Au scos de sub pelerine un mic Crist crucificat, cioplit in lemn de tei, purtand o coroana de spini pe cap, pe care mi l-au dat in dar. Si mi-au mai dat un schelet de os de peste, pentru ca au inteles ca e vorba despre mitul lui Iona. Spectacolul asta mi-a adus premiul Uniunii Internationale a Criticilor de Teatru.
- Cum a fost relatia dvs. cu Sorescu, neuitatul autor al piesei?
- Sorescu m-a iubit extraordinar de mult. La fel si eu. Ii datorez enorm! Sorescu a socotit Iona al meu ca fiind cel mai bun spectacol pe care el l-a vazut vreodata. Mi-a daruit cartile lui cu dedicatii emotionante... Am spus foarte multe poezii de-ale lui cat a trait. La fel, si dupa aceea, de cate ori a fost sarbatorit Marin Sorescu dupa moartea lui.
- Care dintre premiile multe pe care le-ati luat de-a lungul carierei v-a bucurat cel mai mult?
- Premiul Uniter.
- Si care e premiul de la dvs. de-acasa care va bucura cel mai tare?
- Ei, sunt multe si ele. Dar cel mai tare ma bucura emotia pe care o simte sotia mea, si azi, ori de cate ori imi aude pasii pe langa casa. Semn ca vin, ca deschid poarta... Noi ne-am casatorit la timpul optim. Cand faci un lucru la timpul optim, totul iti reuseste. Asa e si cu vinul. Daca stii sa-l inchizi, sa-i pui dopurile cand trebuie, vinul e bun. Daca stii sa aduni poamele pentru rachiu la timpul optim, rachiul iese foarte bun. Daca te casatoresti la timpul optim - casatoria dureaza o vesnicie. Relatia aceea de dragoste nu poate fi spulberata de nimeni, pentru ca ai devenit un tot, nu mai stii de unde incepe unul si de unde incepe celalalt. Ma credeti ca eu nu i-am spus niciodata sotiei mele cuvantul "minti"? Mi s-ar fi parut ca a-i vorbi asa o dezonorez, o injosesc, o insult.
- Care e cel mai frumos cuvant de alint intre dvs.?
- Ea imi spune, simplu, George. Eu ii spun Oltea, iar in momentul in care ii spun Oltea, parca rup din mine tot ce am mai frumos...