Ce caut eu in viata mea?

N. C. Munteanu
Recent, o primarie de sector din Bucuresti si-a facut in mod spectaculos intrarea in lume. O bucata din fatada a cazut pe masinile din parcare, facand ravagii. Si asta n-a fost nimic.

O casa din marginea istorica a Bucurestilor a inceput sa o ia la vale. Cu tot cu locatari. Nu e nevoie sa mergi atat de departe. In chiar miezul oraselor, in zone rezidentiale, pe strazi din centrul comercial, dai de fantome urbanistice care nu au nevoie de catastrofe pentru a cadea in plina strada.
Nu e saptamana sa nu auzi de surparea unui drum, de prabusirea tavanului unei scoli, a unui zid de casa. Cei care au incercat, in ultimii ani, sa faca o evaluare a degradarii au fost considerati periculosi si, cumva, izolati de restul lumii. Oamenii vor sa creada ca traiesc intr-o lume sigura, fara buline rosii. Teama de catastrofa, fie si lenta, cum e aceea a degradarii unui oras, a unei civilizatii, le fura tihna. Refuza sa-si paraseasca locuinta si agoniseala. Nu-si imagineaza ca ar exista cineva care sa consolideze locuintele fara sa vrea, in acelasi timp, sa le rechizitioneze. Sentiment nascut nu doar din faptul ca proprietatea are un statut precar in Romania, dar si pentru ca multi sunt mai dispusi sa creada in reaua-credinta generalizata. Generozitatea, cred ei, nu mai e posibila intr-o lume ca a noastra.
Poate de aceea, si definitiile degradarii, uzurii, decaderii, sunt atat de vagi in vocabularul celor mai vorbareti romani, politicienii sau comentatorii. Pentru multi, aceste concepte par sa defineasca un trecut muzeal, de negasit in realitatea imediata. Nimic mai fals. Degradarea nu ne pandeste doar dintre grinzile caselor si din zidurile putrede, ci si din istoria succesivelor generatii de sacrificiu ale tarii. Nici ele nu au consolidat prea multe. S-au multumit sa contemple propria surpare, gasindu-i mereu motive intemeiate. Casele, ca si oamenii, au decazut si pentru ca nu s-a ocupat nimeni sa dea la vreme o tencuiala sau sa repare zidaria. Stau la hotarul Europei ca niste ruine istorice macinate de timp, bantuite de strigoi. Nu degeaba am devenit faimosi prin contele Dracula.
Problema e, asadar, cine construieste viitoarele case? Cine repara drumurile, sa avem pe ce merge catre luminita din capatul tunelului? Tinerii, intr-o coplesitoare proportie, vor sa plece in Occident. S-au saturat sa le cada tavanul in cap, sa-i prinda in capcana ruinele biografice ale familiei, sa fie sfasiati in plina zi de vreun dinozaur pe culoarele facultatilor. Dintre acesti multi tineri, putini se mai uita in urma. Unii, poate, ar vrea sa se intoarca. Dau de aceleasi ruine, poate mai prabusite. Sunt agatati la butoniera vreunui politician, atat cat sa li se vada emblema Harvardului.
Si-apoi, care e problema cu nesiguranta locuintelor? Cine vrea case sigure, sa se mute in vilele rezidentiale sau in noile cartiere care sfideaza bunul gust si regulamentele primariilor. Daca nu are bani sau nu vrea sa faca vreun compromis, sa se multumeasca cu locuintele din dormitoarele comuniste, chiar daca acestea se ofilesc si se coscovesc vazand cu ochii. Multi politicieni cred ca acestea sunt probleme ale trecutului. Nu trebuie sa ne mai intereseze, daca e sa fim pragmatici. Ei spera, cu alte cuvinte, ca degradarea sa se vindece de la sine. Pe masura ce trece vremea casele sa devina mai trainice, drumurile mai drepte. Nu se intampla nici un miracol. Oamenii raman prizonierii obisnuintelor.
Din pacate, multele demolari si exproprieri ne-au lasat aproape orfani de simtul locuintei. Acesta e, orice s-ar zice, un instinct special, care ne face sa nu acceptam ca viata noastra sa se desfasoare sub orice acoperis. Adeseori ne surprindem locuind stanjeniti in propria noastra viata, privind cu stupoare la zidurile fisurate, la tavanul stramb. Si ne intrebam atunci, ca in cantec, ce caut eu in viata mea?