Nu l-am cunoscut pe parintele Cleopa. L-am vazut doar o singura data, cand bolnav si ostenit se grabea, cu o rara darzenie, sa iasa in fata chiliei, unde o multime de credinciosi, adunata inca din zorii zilei, astepta sa il vada si sa-l asculte vorbind. Asa cum statea in cerdacul casutei sale taranesti, incins cu brau lat de lana si pieptar moldovenesc pe umeri, parea un patriarh al simplitatii. In modestia straielor monahale, umplea zarile cu prezenta sa, in timp ce vocea ii rasuna ca un tunet, chiar si atunci cand mangaia si le marturisea credinciosilor intr-un oftat prelung: "Daca as putea, v-as lua pe toti in traista si v-as duce in Rai".
Parintele stia ca nimeni altcineva sa aline, sa ostoiasca nelinisti si neguri sufletesti, dar o facea in felul sau - poruncitor, apasat, cu forta. La el, mintea si sufletul erau totuna. Dintr-o singura despicatura a gandului, simplifica tot - de la incalcelile lumesti, pana la complicate si subtile probleme teologice. Imi amintesc, de pilda, cum a raspuns unui crestin care voia sa stie adevarul despre stilisti. Omul ezita, intreband daca nu cumva ortodocsii trebuiau sa pastreze calendarul vechi, iar parintele, fara sa mai stea pe ganduri, i-a zis: "Crezi tu ca e mai important calendarul decat dreapta credinta? Spui oare: "Sfinte Calendare, miluieste-ma pe mine, pacatosul?"... Asa sa stii, calendarul e de la oameni - credinta, de la Dumnezeu".
Sprijinit in bota lui de pastor, de care nu se despartea niciodata, le vorbea oamenilor firesc, simplu si direct, pe "limba lui de tarana" - cum ii placea sa zica. Vorbea deplin si pe intelesul fiecaruia - filosof, artist sau taran fara carte. Tot ce spunea parintele era intens si cutremurator. Langa el, totul iti parea lesne de priceput, elementar, limpede si fara pic de indoiala. De cum il vedeai, duhul intelegerii pogora asupra ta. Parintele nu vorbea de la el, vorbea de la Dumnezeu.
Prigonirea omului fara vina
Putea fi orice: taran si filosof, teolog si poet. In adancul sertarului din chilia sa, parintele Cleopa tinea minunate poezii inchinate Maicii Domnului, scrise in scurtele lui momente de liniste si contemplare lirica. Orice puteai discuta cu el - mai putin despre sine, despre incercarile si teribila lupta prin care trecuse de-a lungul anilor, urmarit de Securitate. Cand venea vorba despre el, parintele se facea mic, devenea mohorat si aspru, retragandu-se putin speriat in spatele unui zid de tacere. Nu-l puteai face sfant, caci se supara cumplit. Nu-i puteai aduce laude, oricare ar fi fost ele. Preamarirea si vorbele marete erau jignire pentru parintele. Ispita si sminteala venite de la vrajmasul. El insusi te ruga sa-i zici Mos Putregai. Pana la moarte, i-a placut sa ramana acelasi, omul simplu si neschimbat - "Prostul de la oi", cum ii spuneau la inceput fratii; taranul fara multa carte, care vorbea cu pasarile cerului si dadea nume copacilor din livada, ca un copil slobod, inocent si fara minte.
Putini sunt cei care, asemenea profesorului Costan Mandrila, i-au stat in preajma si l-au surprins pe parintele deschizandu-si sufletul in scurte si intense aduceri aminte, din cea mai grea perioada a vietii sale - cei 7 ani de prigoana comunista, petrecuti departe, in inima padurii bucovinene de la Piatra Taieturii. Hranindu-se doar cu radacini si ierburi, parintele avea o mare tulburare. "De mic copil ii placea sa citeasca "Plangerile lui Eremia", iar acum, in linistea poienii "Celor 12 Apostoli" si in asprimea vietii lui de sihastru, simtea ca se clatina. Zi de zi si ceas de ceas, parintele rememora fara sa priceapa, versetele din Biblie, in care proorocul Eremia pomenea despre "prigonirea omului fara vina". Cuvintele il loveau drept in inima. Cum poate Dumnezeu sa accepte o nedreptate atat de mare? Cum poate fi pedeapsa rasplata celui drept? Daca pacatosii, prostituatele si vamesii sunt iertati si salvati de la moarte, de ce Dumnezeu loveste in omul fara de prihana? Mult timp i-a trebuit parintelui ca sa priceapa. Citea versetul: "Ai sa fii aruncat intr-o groapa" si se intreba - ce vrea sa insemne asta? Citea alt verset ("Ape navaleau peste capul meu si cugetam: "Sunt pierdut!"") fara sa-i gaseasca nici un sens. Uitat de lume, dar parca si de Dumnezeu, parintele a cautat si s-a poticnit. S-a ridicat si a luat-o de la capat. Apoi, deodata, privind in jurul lui, cerul mintii i s-a deschis", spune Costan Mandrila.
Plangerile lui Eremia descriau chiar viata netrebnica pe care o traia - ascuns intr-o groapa mocirloasa, la radacina unui brad imens, cu stropii de ploaie abatandu-se mereu si chinuitor asupra sa, urmarit de Securitate si parasit de frati. Doua mari revelatii a avut parintele in exilul sau de la Piatra Taieturii. Brusc, ca o iluminare, a inteles ca ii este dat sa traiasca toata Biblia, in intregimea ei, si nu pe pagini sau fragmente. Brusc, a inteles profunzimea ultimului verset, 55: "Pentru ca atat de mult ma iubeam pe mine, incat am uitat sa-L iubesc pe Dumnezeu". Oropsindu-l aparent fara vina, Dumnezeu ii ajuta sa-si vada pacatul si povara groaznica a neincrederii. Sau, cum spunea insusi parintele: "Mare era pacatul meu. In loc sa-mi pun nadejde in Cristos, ma plangeam". A doua zi, a iesit din groapa. A iesit pur si simplu, urmarit de un indemn inexplicabil, de o porunca venita de sus. Era anul 1964, chiar a doua zi dupa decretul de amnistie a detinutilor politici. Nimeni, nici un tribunal al poporului, nu a reusit sa-l condamne. Arhimandritul Ilie Cleopa si-a luat singur povara grea a intemnitarii.
Increstinarea pasarelelor
Discrete si usor voalate, amintirile parintelui Cleopa se cer redesenate cu penita subtire a imaginatiei, a gandului insotitor. Parca il si vezi. E toamna si ploaia inceata, fara oprire, i se prelinge prin haine, pe par si pe obraji. Nu-i este frig si nici foame. In pustnicie, simturile se tocesc miraculos sau se muta, starnind o inexplicabila si parca fara de sfarsit liniste sufleteasca. In pustnicie, nu auzi decat pasii insotitori ai cugetului si bataile molcome ale inimii. Timpul isi pierde masura, iar sirul zilelor nu mai are nici o noima. Descoperi, ca parintele, timpul adamic, timpul Facerii dintai, cand Dumnezeu creeaza zi dupa zi, fara a-i da nici un nume. Doar ultima poate fi numita. Sabatul, ziua Domnului si ziua odihnei.
Cu hainele jilave, mirosind a tina, parintele se acopera cu un strat de frunze uscate. Sub frunze e cald, e bine. Inca se gandeste ca e ostatec in groapa, ca Eremia, dar toate gandurile negre dispar, cand pe crengile copacilor din preajma apar pasarelele. Parintele le cunoaste deja, le stie rostul, numele si chiar limba. In tacere, mental si nevazut, discuta cu ele. Sunt paznicii si tovarasii lui de nadejde. Cocosul de munte simte cel mai bine venirea oamenilor - le simte chiar si gandurile ascunse. Nu te poti apropia de el, decat atunci cand canta. Se zice ca numai atunci "i se inchid urechile". La fel, codobatura - la apropierea oamenilor tace, dispare, se ascunde in frunzis, cu un strigat ascutit, de vaduva disperata.
In pustnicie, parintele a invatat limba padurii. In linistea singuratatii, fiecare fosnet, fiecare tril, fiecare rasuflare inseamna ceva. Important e sa stai nemiscat si sa asculti. Fiecare animal, mic sau mare, are ceva de povestit. Pana si tacerea lui spune ceva. Animalele sunt slovele nedeslusite ale cerului. Dumnezeu vorbeste uneori prin ele. De mic copil, parintele stia cum isi alegeau batranii locul de altar al bisericii. Era chiar locul unde doarme caprioara. Numaidecat, acolo trebuia sa fie un musuroi de furnici, iar langa el, obligatoriu, o vizuina de mas, de soricel. Abia soricelul era proba si confirmarea alegerii - pe locul viitorului altar, lasai o bucatica de anafora; daca a doua zi o gaseai mancata, asta insemna ca locul era sfant si Dumnezeu ingaduia deplin lucrarea.
La Piatra Taieturii, in groapa lui Eremia, parintele a devenit preotul pasarelelor. Se spune ca, asemenea Sfantului Francisc, el a increstinat turturelele, ca tinea Sfanta Liturghie, avand drept citeti si diaconi puhoi de vrabii, randunici si ulii, alaturati intr-o infratire mistica si rabdatoare, ascultand in stranele copacilor din jur, ca intr-o Liturghie cosmica, totala. Daca pomeneai de fata cu el despre increstinarea pasarilor, parintele te oprea sa mai continui si clatina nemultumit din cap, certandu-te: "Gresesti. E invers. Nu omul liturgic a fost in stare sa priceapa pasarile, ci pasarile l-au inteles pe el". Nu omul invata creatia lui Dumnezeu, ci invers.
Traind printre fapturile padurii, marele Cleopa a luat aminte si a inteles. O caprioara, scurmand cu copita intr-un loc, i-a aratat o radacina de feriga, care l-a salvat de scorbut si de slabiciunea trupului; un viezure l-a indemnat sa guste din nicoretii (buretii) care cresteau la umbra tufanilor; un mistret i-a daruit o radacina care avea destula sare, astfel ca fiertura de buruieni sa capete ceva gust, iar un erete l-a salvat de securisti, anuntandu-l din vreme despre sosirea lor.
Ani de zile s-a chinuit sa inteleaga ce vrea sa spuna Eremia in "plangerile" lui si abia intr-un tarziu i s-a deschis mintea: "Prigonite fara vina nu sunt decat pasarile!". Nu intamplator, parintele spunea, fara ca cei din jurul lui sa priceapa mare lucru: "Daca nu as fi fost prigonit fara vina, n-as fi cunoscut pasarile. Ele au tot - si sfintenie, si dragoste, si mila. Au tot, in afara de mantuire".
Cei sapte ani petrecuti in groapa intunecata si clisoasa de la Piatra Taieturii l-au apropiat pe parintele Cleopa de jertfa si rabdarea lui Iisus, de firea oamenilor si a pasarilor coborate din cer. A invatat sa iubeasca fara osebire toata faptura lui Dumnezeu, retraind cumva starea adamica si deplin impacata a vietuirii cu intreaga creatie - de la furnici, la fiarele cele rapitoare, asemenea Sfantului Francisc, de care il legau numeroase si adanci similitudini - amandoi, dispretuiti de oameni (lui Francisc i se spunea Idiota, lui Cleopa - Prostul de la oi); amandoi, smeriti, facand milostenie fara sa spuna nimanui si tot amandoi, reusind sa imblanzeasca animalele cele mai fioroase - fie lupul din Gurbbio, fie ursul rancau (mancator de oameni) din poiana Taieturii.
*
Nu am stiinta ca cineva (de pilda Ioanichie Balan, biograful sau de nadejde) sa fi consemnat undeva experienta acestor ani pustnicesti de iluminare. Smerit ca nimeni altul, parintele Cleopa pastra tacerea, stiind ca nu e bine sa te lauzi cu ce nu e al tau. Prin randuiala Celui de Sus, lui i s-a dat in pustia padurii sa se cunoasca mai bine si sa-si incerce taria.
Nu stiu daca parintele cunostea cu adevarat limba pasarilor, asa cum se spune. Stiu doar ca, iesind intr-o zi de la slujba, a ramas o clipa in dreptul pridvorului, a privit spre culmea copacilor din jur si, facand un mic gest, din frunzisul pomilor au navalit multimi de pasarele, care, zburand in jurul lui, i s-au asezat pe umeri, pe camilafca, pe bratele intinse parca intr-un gest dragastos de imbratisare. Asa cum statea, arhimandritul Ilie Cleopa parea imbracat cu pasari. Era teribil de fericit. Din inaltul cerului, soseau necontenit alte si alte stoluri de vrabii. Il recunosteau. Era parintele lor.