Floarea florilor
Sta in pridvor pe-un scaunas de lemn. Daca ar cobori cele sapte trepte inalte de piatra, ar trece mai intai pe langa un paducel cu crengi incarcate de boabe roscate. Dar nu coboara. E hotarata sa mai astepte, pana cand lumina inserarii va mai cuprinde un colt din gradina in care se petrece de o vreme incoace o mare taina, fara de inteles. Acolo s-au adunat, aduse parca de o mana straina, toate florile pentru care demult, cand era cunoscuta ca mare mesteroaie de buruieni, strabatea vai si dealuri, ba cateodata si munti, fara sa-i para rau ca-i trece viata pe drum.
Maria lui Sava Raduta e din neamul Ursestilor, neam mare si vechi, cu radacini adanci in Coza Vrancei si-n Haulisca, sate apropiate. La inceputul lunii martie va implini optzeci si doi de ani, dar "nu-i samt deloc", imi spune razand, "ca mi-s cam iute de felul meu." De-o vreme incoace, de cand copiii i s-au asezat fiecare la casele lor, Maria sta singura. Asa am gasit-o si eu, dar numai dupa ce am trecut cu greu de paznicul curtii - un caine mare si rosu, care nu s-a dat dus si legat, cu nici un chip, curios sa vada ce treaba au niste straini cu stapana lui. Cu parul strans in broboada, Maria ma priveste cu oarece teama, nevrand sa creada ca am batut atata distanta, doar ca sa imi povesteasca despre ierburile si florile pe care le cunoaste ca nimeni alta, si care i-au dus renumele cat e Vrancea de mare. Imi spune, sigur ca-mi spune ce stie, dar de unde sa inceapa? Ca ea, de cand e pe lume, tot pe langa flori si ierburi a fost, cu ele a crescut si langa ele a stat toata viata, intre "straite pline de radacini si manunchiuri agatate in grinda".
Bunica din varful dealului
Matusa Maria este cunoscuta ca mare doftoroaie si descantatoare. Animale si oameni s-au inzdravenit si "si-au venit in ori", dupa ce ea le-a dat sa bea din bauturile tari si amare, stoarse de pe cine stie ce tufe si radacini. Uneori se ajuta de vorbele unor descantece dezlegatoare de rau, alteori scurge in apa rece cositor topit, ca sa vada temeiul bolii si apoi sa dea ajutor mai puternic. Vorbele descantecelor i le-a lasat mama, Cucoana Ursu o chema, care era vestita in toate satele dimprejur, caci avea mare iscusinta in lecuitul cu buruieni. "L-a facut pe-un baiat olog sa mearga, numai cu bai de flori si cu uleiuri in care a pus la statut frunze si radacini. Mama pisa, toca si punea in ulei sunatoare si rostopalnita, pentru rafinea (boala de piele) si pentru dureri de ficat. Avea stiinta mare la lecuit, nimeni nu-i trecea pe dinainte. Dar parca si mai multe stia bunica, mama maicutii, care era frumoasa tare, dupa cum ii era si numele, Arsinia Brandusa."
Bunica Brandusa a luat-o adesea pe fata de mana, i-a aratat fiecare floare in parte, fiecare tufa ori iarba ori scoarta de pe copac, i-a spus cum le cheama si-a invatat-o sa le adune numai in anumite ceasuri din zi, sa le-ntinda pe sfori la uscat si sa le-aline cu vorbe mestesugite. Sa-si ceara iertare la ele, ca le scoate din locul lor si le aduce in batatura, departe de tarina in care Dumnezeu le-a lasat sa creasca in voia lor.
"Cate am putut, am prins asa, de la ele, de la mama si de la bunica mai ales, ca de la doi dascali buni. Am ucenicit pe langa ele, mai mult fara sa ma arat ca stiu si eu cate ceva ori ca sunt interesata, ca nu prea le placea sa te bagi in treburile lor. Mai cu seama bunica avea toane si nu scoteai cateodata de la ea nimica, orice o intrebai, alteori, ma lua de mana si ma ducea cu ea pe dealuri, ne asezam in iarba si ea incepea sa-mi povesteasca. Prindea cu grija cate o floare si-mi spunea cum ii zice si la ce-i buna. Cu ea am vazut eu mai intai rotareaua, jalesul, tulichina si sulfina si floarea lui tatu sau tataneasa, cum i se mai spune. Tot ea mi-a aratat captalanul si dragaica, la care-i mai zice pe la noi si spuma-laptelui, apoi coada-calului si patlagina. Si cand se satura sa mi le tot arate si sa-mi tot spuna despre ele, atunci incepea povestea cu Floarea florilor, la care ma gandesc si acuma, de multe ori. De Floarea asta nu stie oricine, dar cine-o afla, cine-o culege, apoi ala e om!"
Rugaciunea uitata
Maria lui Sava sta in cerdac, cainele rosu e la picioarele ei, strans ca un covrig, cu botul ascuns in coada stufoasa. "Si cum e floarea asta?" - intreb, "Ce culoare are? De ce e asa de importanta?", insist cu obraznicia reporterului venit de la oras, curios sa scormoneasca si sa afle mai ales lucrurile care i se ascund.
Dar Maria se face ca nu-mi aude intrebarea si-mi povesteste altceva:
"Cu galbenele, cu papadie si aniperi, cu coada-calului si culisor, cu afinar si pedicuta, dar mai ales cu ... nu stiu cum ii mai zice, am uitat, dar o stiu dac-o vad in iarba, cu aia, de descantam de rasfug negru, de rasfug rosu, de rasfug albastru, si cu alte buruieni. Faceam fierturi ori le plamadeam in rachiu, ori in vin. Puneam brusture, de se umfla un picior ori mana, faceam fiertura de frunze de mesteacan, daca era durere de oase, faceam sirop cu ceapa si miere, daca era durere de gat. Toata ziua eram pe dealuri, n-aveam hodina, ma duceam de dimineata si ma intorceam numai seara. Stiam ca florile mele vor face bine si asta ma ajuta sa mi se para drumul mai usor. Si-mi si placea sa ma duc prin padure si pe dealuri. Eram ca acasa acolo. Culegeam cu sacu, veneam incarcata si numa un singur lucru am gresit. Rugaciunile pentru flori. Nu mai stiu de n-o vrut bunica sa mi le zica pe toate sau le-am uitat, ca eram prea micuta. Asta a fost mare pacat. Ca floarea are, si ea, viata, si cand o rupi, se cade sa-i ceri iertare lui Dumnezeu. Da am platit pentru asta. Am platit tare greu."
Matusa Maria tace o vreme. Isi increteste fruntea, isi strange ochii, si-apoi, ferindu-se sa se uite la mine, incepe sa vorbeasca mai mult pentru ea, ca si cum ar fi singura in cerdac.
"Floarea florilor e cea mai puternica floare din cate sunt, vindeca de toate bolile si-ti ia de pe umeri orice necaz. Daca bei apa in care a stat floarea asta, de esti batran, intineresti, de esti tanar, te faci si mai mandru decat esti. "Cum ii floarea?", o intrebam si eu pe bunica, si ea-mi spunea uneori ca e alba, alteori ca are flori mici, rosii, sau albastre, ca ar creste prin locuri cu soare, ori ca nu-i place decat umbra de brad. Niciodata nu stiam daca ceea ce-mi spunea era drept, ori numai asa, in saga, ca sa treaca vremea. De sute de ori mi-a spus despre Floare si de fiecare data mai adauga cate ceva la poveste, asa incat acuma, daca ma intrebi care e floarea asta, nu stiu sa ti-o arat. Dar tare as vrea s-o vad macar o data inainte sa mor. Am cautat-o de multe ori asa, in ascuns, sa nu ma stie cineva. Ma duceam cateodata de dimineata in padure si unde vedeam cate o floare mai altfel, ma si gandeam, oare asta o fi? Si o luam si-o bagam in sac si-o aduceam acasa. Si-apoi, cand deschideam seara sacul, numai ce vedeam ca acolo erau tot flori de care stiam. Nu era nici una intre ele altfel. Poate ma pacalise lumina ori umbra padurii.Oricum, floarea straina nu mai era. Cum v-am spus, am avut un mare nacaz. O fata mi s-a imbolnavit de rac si n-am avut putere s-o lecuiesc. M-am gandit ca poate Floarea aia are sa ma ajute, si-atunci mi-am calcat pe inima si am intrebat de Floarea asta, si pe Maria lui Stanciu, care era mare vindecatoare, si pe Paraschiva lui Stefan, care cunoaste buruienile de leac dupa o carte veche, mostenita de la muma-sa. Nu stiau. N-auzise nici una de Floarea florilor. Si-atunci m-am gandit, cu ciuda, ca Buna poate m-a pacalit, ca sa ma tin dupa ea, cat umbla dupa flori prin padure. Si n-am putut sa-mi vindec copila. Atata lume am vindecat, si pe ea n-am putut. S-o topit asa, precum ceara, sub ochii mei. Ma gandesc ca poate a fost un blestem. Un blestem de la buruienile si florile pe care le-am scurtat de viata, cu miile si cu miile, si m-o pedepsit Dumnezeu."
La ceas de seara
Maria lui Sava Raduta sta acum, la anii multi pe care-i are, mai mult in cerdac, la soare, sau la umbra, dupa cum e ziua. Nu mai are putere sa ajunga pe dealuri, dupa flori. Poate doar sa se uite dupa ele, de-aici, de-acasa. Sa ghiceasca din departare cam pe unde cresc, sa-si aminteasca de locurile prin care le culegea. Sa mearga cu gandul pe cararile pe care le strabatea altadata. Iar cand lumina serii ajunge la capatul gradinii, in locul acela ciudat, Maria isi strange mai bine basmaua pe cap, isi ia bastonul rezemat de perete, se ridica si-apoi coboara incet treptele, una cate una, si cand paseste pe iarba, ajunge langa ea si cainele, care-a urmarit din mijlocul curtii fiecare pas al stapanei, ca si cum ar fi asteptat clipa asta. Si-apoi pornesc amandoi sa vada minunea rasarita in gradina lor. Multimea aceea de buruieni si de flori care venisera peste noapte acolo. Toate plantele si ierburile pe care le culesese Maria in viata, umbland cu ranita la spinare peste dealuri si peste vai. Zeci si zeci de flori de toate culorile si miresmele, care venisera, spre impaciuire, la ea. Venisera acum, spre sfarsitul vietii, sa-i aline batranetile si sa-i fie aproape, in ceasul cel greu. Maria pune mana pe trunchiul paducelului, alina cu o atingere blanda frunzele ferigii, mangaie mugurii si lastarii tineri care-i ies in cale, aplecandu-se deasupra lor. Apoi se intoarce catre scaunul din cerdac, urmata indeaproape de paznicul cel rosu si credincios, fara sa vada si fara sa simta umbrele mute care se misca in urma lor: rostopalnita si fumareaua, traistuta si pedicuta, dragaica, iarba-tatului, cu radacina ei lunga si neagra, si laptuga, si ocheseaua, si troscotelul, si maiereaua, si la urma de tot, sfioasa, ca si cum n-ar vrea sa fie vazuta, ca si cum ar ascunde o taina pe care nu toti pot s-o priceapa, la capatul sirului, in urma de tot, vine si o floare plapanda si subtirica, cu flori albe, rosii sau poate albastre... Dar gradina e scufundata deja in noapte, si cand manata parca de-o presimtire, batrana isi intoarce privirea scrutand cu ochii mijiti intunericul, Floarea florilor a si disparut. Asa cum s-a intamplat totdeauna.