Sporeau stresul locatarilor, alungau vizitatorii si posibilii cumparatori. Nimic nu s-a schimbat in deceniul scurs de la prima tentativa. Semn ca increderea in institutiile statului si in alesii locali e dusa. Va dura pana cand oamenii vor avea curajul sa lase cheia locuintei pe mana primariei. Locuitorii cred ca municipalitatea nu stie cum sa exproprieze blocurile centrale pentru a mai scoate un ban din chirii sau din vanzari pe spranceana. Sau ca alesii locali au interese ca anumite firme de constructii sa se ocupe de consolidare.
In schimb, marile agentii imobiliare au pus mana pe cea mai mare parte a pietei, controleaza preturile in marile orase, iar blocurile care in actele primariei sunt pe lista neagra a imbulinarii au reinceput sa aiba un pret de piata care sperie imaginatia. Uitarea, interesele, ignoranta, toate criminale, au sters memoria pericolului blocurilor cu bulina. Intr-un oras in care nu s-au mai facut lucrari de intretinere de zeci de ani, in care multe blocuri par atat de deteriorate ca stau sa cada din senin pentru ca urci scara sau indraznesti sa-ti cumperi un dulap de bucatarie, iti vine sa marchezi cu bulina rosie cartiere intregi.
Locuintele despre care vorbim au fost si poate mai sunt locuite si astazi de chiriasi. Justitia nu a fost doar oarba, ci si muta cand a venit vorba despre restituirea proprietatilor. Fostii proprietari se bat inca prin tribunale pentru a-si recupera casele furate de comunisti. Statutul acestor proprietati este incert. Toti le vor. Nimeni nu are incredere in viitorul apropiat. S-au facut putine investitii in intretinerea locuintelor, nu mai vorbim despre consolidarea lor. Situatia este aceeasi si in restul tarii. Daca facem abstractie de vilele, hotelurile, sediile si locuintele de serviciu ale Loteriei, ale Directiilor de munca si protectie sociala, Caselor Judetene de Sanatate, ale Bancii Nationale si ale celor comerciale, adica ale institutiilor care joaca poker cu banii nostri, restul cladirilor nu au mai vazut o mistrie de decenii. Blocurile cu pricina sunt, de multe ori, constructii interbelice, care s-au subrezit din cutremur in cutremur si e greu de crezut ca vor mai suporta unul. Nesimtirea generala are si alte explicatii. Multi s-au jucat, in ultimii ani, cu sensibilitatile noastre seismice. Unii de la apararea civila au zis ca pericolul este mai mare decat harta celor vreo 200 de cladiri cu risc seismic ridicat si ar putea muri zeci de mii de oameni. Altii au jurat ca un mare cutremur e iminent si au dat termene clare. Presa i-a infiat pe toti acesti profeti, chiar si cand se demonstra ca sunt mincinosi. Efectul a fost ca oameni care par evadati din tratate de psihopatologie au invadat casele fisurandu-ne stalpii de rezistenta, grinzile si increderea cu elucubratiile lor.
Dincolo de acesti demagogi ai dezastrului, problema exista si e presanta. Intr-o tara in care se vorbeste de mult despre criza disperata a spatiului locativ, aceasta continua sa fie doar prezenta in discursurile oficiale ca o boala a tranzitiei. Iar vorbele nu vor reusi sa rezolve sutele de mii de cereri de locuinte. E de neinteles de ce primariile nu investesc in locuinte, de ce nu extind marile orase pentru a destinde incrancenata cursa a preturilor, de ce nu forteaza antreprenorii sa termine marile stafii comuniste care bantuie si astazi bulevardele. De ce nu misca un deget inainte ca macaralele care pana mai ieri radeau in soare sa se ofileasca in glastra. Insa criza locuintelor, nesiguranta celor existente, atmosfera sufocanta a marilor orase sunt teme care dau bine in discursurile electorale. Strategii politici au descoperit ca e bine sa conservi niste bombe cu ceas pe care sa le dezamorsezi apoi teatral in aplauzele publice. Numai sa nu uiti unde le-ai ascuns.