D-l Tariceanu s-a gandit la o formula de guvernare bicolora, Pnl-Udmr, stiind foarte bine ca Pd-ul isi va retrage toti ministrii si se va plasa in opozitie. Pierderea sprijinului politic al Pd-ului obliga Pnl-ul sa accepte, pe fata, o noua majoritate, Pnl-Udmr-Psd-Pc, care sa-i permita detinerea in continuare a sefiei administratiei. Fara voturile reprezentantilor Psd-Pc si (eventual) Prm, guvernul s-ar prabusi, iar premierul Tariceanu, o data debarcat, si-ar pierde definitiv speranta de a-si mentine postul. Premierul si partidul sau, Pnl-ul, sunt condamnati - in consecinta - la "compromisul istoric" al unei aliante, fie si mascate, cu Psd-ul, partidul "de stanga" cu care parea a nu se intelege vreodata, desi tentative (unele chiar finalizate) au mai fost. Sprijinul Psd nu va fi, evident, gratuit, social-democratii cerand, pentru inceput, sustinerea deschisa a motiunii de suspendare a presedintelui tarii. D-l Basescu este insa cel fara de care Pnl-ul n-ar fi ajuns, acum doi ani si jumatate, la conducerea administratiei. Presedintele a fortat atunci formarea unei majoritati parlamentare apeland la "solutia imorala", adica la voturile Pc-ului, intrat in Parlament sub pulpana Psd, pe listele caruia si-a plasat oamenii. Rezolvarea trebuia sa fie provizorie, in perspectiva unor "anticipate" pe care Da le-ar fi castigat cu siguranta.
Batalia interna din alianta Da a izbucnit de aici. D-l Tariceanu a realizat, si in urma consilierii amicilor sai, ca dupa alegerile anticipate, postul de premier va fi oferit altcuiva, cel mai sigur fiind d-l Stolojan, prietenul certificat al presedintelui. Or, sustinatorii d-lui Tariceanu aveau nevoie de prezenta lui in fruntea administratiei, pentru a-si proteja afacerile, in crestere dupa revenirea la putere. "Schema" era, deja, clasicizata, Psd-ul procedand la fel in legislaturile sale. O intelegere tacita intre "sponsorii" partidelor parlamentare era (si este) neincriminarea afacerilor facute de unii sau altii, in conditiile alternantei la putere. D-l Basescu si Ada promisesera insa, inaintea alegerilor din 2004, demolarea "sistemului ticalosit" de acoperire reciproca si coruptie ce a facut din rotatia partidelor la sefia administratiei, prin alegeri democratice, o actiune pur formala a unei caste oligarhice suprapartinice. D-l Basescu a aparut, pentru masa alegatorilor umliti de imensele averi ale unei clase politice mafiot-solidare, drept primul presedinte al Romaniei care chiar vrea sa schimbe ceva. Pentru a lupta cu "sistemul", generalizat peste partide si administratii, avea nevoie de o confortabila majoritate parlamentara si de o "echipa" dispusa sa-l urmeze la guvern. Daca programul sau ar fi fost doar de fatada, si daca d-l Tariceanu ar fi primit asigurari ca va fi in continuare prim-ministru, alegerile anticipate ar fi avut, cu siguranta, loc.
Am mai scris - si s-a scris destul - despre imperfectiunile Constitutiei noastre, ce solicita alegerea presedintelui, in numele unui program, prin vot direct. Dupa alegeri, presedintele delega executarea acestui program guvernului, in treburile caruia nu are dreptul sa se amestece. Mai mult, el nu poate cere schimbarea cabinetului atunci cand primul ministru alege urmarea altui program. Criza actuala s-a declansat atunci cand d-l Basescu a constatat ca premierul Tariceanu s-a indepartat de promisiunile electorale la care subscrisese inaintea alegerilor din 2004. Cu mijloacele limitate puse la dispozitie de Constitutie, presedintele a incercat sa forteze realizarea proiectului programatic propus alegatorilor sai si ai Ada, proiect in care se detaseaza, pe primul loc, zdrobirea sistemului mafiot transpartinic si depolitizarea Justitiei. Deschiderea dosarelor Securitatii, pentru dezvaluirea lantului de santaje ce garanteaza discreta sustinere reciproca a membrilor clasei politice din toate partidele; condamnarea comunismului, ce indica in ce masura politicienii de astazi au fost implicati in "edificarea" celui mai odios tip de societate totalitara; impulsionarea Justitiei la finalizarea marilor dosare de coruptie, pana acum mereu amanata, au alertat oligarhia din care fac parte si "prietenii" d-lui Tariceanu. Care prieteni, dupa ce i-au solicitat protectia, si au constatat ca e prea "moale", l-au impins la "razboiul total" cu presedintele. Balciul "biletelelor", competitia promovarii apropiatilor in posturi-cheie din institutiile statului, balacareala mediatica isi au originea in diferenta de viziune asupra concretizarii unui program electoral ce a asigurat, cel putin in cazul presedintiei, victoria dreptei in alegeri. D-l Basescu, chiar daca nu este "cavalerul pur al dreptatii", a incercat chiar, spre deosebire de predecesorii sai, sa il aplice.
Declansatorul rupturii aliantei impinse de presedinte la guvernare a fost amanarea, de catre primul ministru, a alegerilor europene din Romania. D-l Tariceanu a cautat un pretext sa forteze iesirea Pd-ului de la guvernare, tot el fiind cel care propusese data initiala. Excluderea Pd-ului, partid prezidential disciplinat, chiar daca este si el atins de filoxera "sistemului ticalosit", a obligat Pnl-ul sa-si dezvaluie "afinitatile elective", prin deschiderea spre dusmanul declarat (in vorbe), Psd-ul. D-l Tariceanu va guverna, dar nu netulburat, pentru ca Psd-ul va mai avea, in afara procesului de suspendare a presedintelui, si alte pretentii. "Clientii" lui, pusi in asteptare de doi ani si jumatate, nu concep ca sprijinul partidului sa nu fie rasplatit. Presiunea lor pentru ocuparea unor posturi in administratie, pentru stoparea proceselor vizand coruptia, sau pentru utilizarea "dirijata" a fondurilor europene va fi imensa. Doar oligarhia din varful Pnl-ului va fi multumita, pentru ca membrii obisnuiti, legati de premier prin functiile obtinute in administratie, vor observa foarte repede ca s-a schimbat "stapanul". Rupand alianta Da, Pnl-ul a dezvaluit complexitatea "sistemului ticalosit" si falsitatea optiunilor doctrinare a partidelor romanesti. Dusmanul de moarte, de pana acum, al Pnl-ului, partidul d-nilor Iliescu si Geoana, Psd-ul, cel mai de dreapta partid "de stanga" din Romania (prin componenta sa oligarhica, baroniala si capitalist-salbatica), nu va solicita conducerea administratiei (actiune ce depinde de optiunea prezidentiala), ci va beneficia de obedienta "colegilor" Pnl-isti, pe care nu va ezita sa-i elimine la alegeri. Sau sa-i tolereze, ca pe un apendice de tipul Pc-ului. Pnl-ul avea, din pacate, destule alte strategii posibile pentru a se salva ca partid cu o istorie certificata de timp.