Crucile umblatoare din Aninoasa

Crucile umblatoare din Aninoasa. In inima Gorjului, mortii sunt vesnic vii.

Izvoare pentru sufletul mortilor

Aninoasa este un sat plin de icoane si cruci colorate. Chiar cand intri pe drumul mare te minunezi: e un adevarat spectacol, le vezi peste tot. La raspantii de ulite, la punti peste ape, la izvoare, agatate pe fantani, pe stiubeie si chiar pe trunchiurile copacilor, pana in varf, zugravite in cele mai vii si halucinante culori, dintr-un capat in altul al asezarii. Asa arata acest sat gorjean de pe valea Gilortului. E imposibil sa nu bati la porti, sa nu-ntrebi oamenii. Te uimeste numarul enorm de fantani, de punti, de izvoare, de rascruci ale ulicioarelor. Uneori iti pare ca potecile au fost dinadins incalcite, ticluite sa se intersecteze cat mai des cu altele, doar pentru ca acolo, la micile intretaieri, sa poata fi puse icoanele vopsite. Punti parca fara rost, peste orice santuc pe care-l treci cu pasul... Nenumarate izvoare, sapate de oameni peste tot, cu truda si cheltuiala multa... Si fantani. Sute si sute de fantani... Exagerat de numeroase fantani, pentru oameni atat de putini. Multe din ele uriase, adevarate monumente din piatra, cu patru-cinci "ciuture" (jgheaburi) navalnice, asezate solemn inaintea drumului, acoperite cu aceleasi icoane multicolore...
O femeie se opreste pe drum si se-nchina inaintea unei asemenea fantani monumentale, cu un bazin stralucitor din care iese o coloana de piatra alba. Femeia e trista si toata-n negru. Maruntica, cu pieptul firav, secat parca de toate apele plansetului, dar cu niste palme nefiresc de mari, butucanoase si aspre. Aflu c-o cheama Bobaianu Maria si ca una dintre icoanele agatate pe coloana de piatra e inchinata fiului ei tanar, singurului ei fiu, mort de cateva saptamani. Ca toate aceste "ape" ce cotropesc satul, ciuruindu-i pamanturile din hotar in hotar, au fost sapate de oamenii vii pentru oamenii morti. Sunt ape "pentru setea sufletelor", ce inca mai "dau tarcol" caselor de unde au plecat. Apa. Apa pentru suflet. "Finca oamenii o trebuit sa le dea mortilor cat mai multa apa sa bea..." Asa zice Maria Bobaianu. Imi mai zice ca, pana nu demult, fiecare om era dator sa sape un izvor sau o fantana, oricand ii murea cineva. De aceea, o singura gospodarie putea avea mai multe fantani, inchinate tuturor raposatilor din neam. Localnicii scormoneau pamantul cu disperare, in nadejdea ca vor descoperi o apa cat mai apropiata de casa. Comuna vecina se cheama chiar asa, Izvoarele, datorita nenumaratelor izvoare facute de oameni, de veacuri, pentru setea sufletelor din lumea de dincolo. Chiar intinsele paduri din preajma Aninoasei sunt pline de asemenea stiubeie. Le gasesti pe hotar, pe campuri, prin codri neumblati. Le gasesti peste tot. Izvoare pentru sufletul mortilor.
Maria se uita-n sus, la icoana fiului ei, apoi la apa din bazinul fantanii, tremurand cristalin in mii de scanteieri, la apa aceea parca vie, si plange. Si ea a avut nevoie de apa pentru baiatul cel mort. Acum, vreme de sase saptamani, a trebuit sa tocmeasca o fata curata la ganduri si trup, care sa duca-n fiecare dimineata, la trei "casi" din sat, cate o galeata cu apa neinceputa. Sunt cele trei "ape ale iesirii sufletului". Asa se face pe-aici, dupa fiecare moarte de om. "Da, sunt apele de iesire a sufletului...", zice. "A trebuit sa gasesc o fata "cruda", da cruda, nici sa nu gandeasca la pacate. O platesc cu bani ca sa-mi duca apele in toata dimineata, sase saptamani. In prima dimineata cand merge, fata ia o boata din lemn de pom insamnat (de alun ori gorun, ca de pilda salcamu nu merge, finca-i lemn blestemat) si boata aia o ia, o curata, o face frumoasa si face-n fiecare dimineata pe ea cate trei semne cu cutatu, ca pe-un raboj. Aia-i o boata ca vrajita. Si-n ultima dimineata, dupa alea sase saptamani, fata merge la o apa mergatoare, la Gilort sau la Jii, si acolo sloboade ultimele ape ale mortii. Le sloboade acolo, in apa cea mare, ca sa aiba si el ce bea, saracu, sa nu mearga "panganit" pe lumea alilalta..." Cele sase saptamani de pomenire ale fiului Mariei se vor sfarsi cu cateva zile inaintea Invierii. Din acest motiv, femeia spera ca, la soroc, sufletul baiatului ei se va inalta linistit, direct catre Rai.



Marsul crucilor

Venisem aici, in Aninoasa, ca sa caut un obicei stravechi: stalpul de lemn care se pune la capataiul mortilor in loc de cruce, straniul "stalp al sufletului", banuit a se trage de la daci sau de mai dinainte. Mai vazusem o singura data asemenea stalpi. Dincolo de toti muntii, in Loman, un catun ardelenesc izolat prin pustietatile inalte ale piscurilor Sureanului. Se aflau intr-un cimitir suspendat la marginea cerului, un cimitir plin de stalpi inalti, sculptati ca niste coloane subtiri ale infinitului, avand toate in varf cate o pasare cioplita din lemn: sufletul mortului. Localnicii ciobani ne ziceau ca nicaieri in restul Ardealului nu mai gasesti asemenea stalpi de ingropaciune. Ca ar mai fi doar un singur sat in toata tara, daca treci muntii direct, de la nord la sud, din Transilvania in Gorj.
Ulita spre cimitirul vechi din Aninoasa coboara adanc din drumul mare. Cade, se pravale parca intr-un clopot de liniste. Deodata, dupa doar cativa pasi de coboras, larma soselei si a oamenilor de sus dispare. Nu mai auzi pe nimeni, nimic. Nici o soapta, nici o adiere de vant nu pare sa fi coborat vreodata in valea aceea a mortii. Vezi doar bisericuta alba a cimitirului, inconjurata de cruci, urcata undeva pe un deal, si campul de la marginea satului, intinzandu-se tot mai departe, spre munti. Nici o casa, nici un umblet de om. Apoi, ulita coteste incet si miraculos prin taramul linistii. Prima data vede fotograful. Nu-si poate inabusi un strigat de uimire in fata acestei imagini halucinante: de-o parte si de alta a ulitei tacute apar doua convoaie lungi, enorme, de cruci. Sute de cruci din lemn, vechi si noi, batalioane intregi, stranse compact una intr-alta, atat de apropiate, incat adesea se ating, sprijinindu-se cu bratele una de cealalta, ca-ntr-un mars istovitor catre cimitir. Vazandu-le, ai intr-adevar senzatia ca se misca, ca vor sa paseasca, caznindu-se incet sa se smulga din stransoarea pamantului. Toate au fetele colorate, intoarse numai spre apus. Fete de Iisusi crucificati, sangeranzi, pe un fond albastru ca cerul senin. Sunt multe nume scrise acolo, numele tuturor mortilor satului. Pe unele abia le mai deslusesti in lemnul innegrit, putred. Iar deasupra acestor nume, sunt pictate invariabil urmatoarele cuvinte: "Pentru juramantul pe care l-a facut cu voie sau fara voie, cu stiinta sau fara stiinta... (cutare om)". Ce fel de cruci or fi acestea? Ce-i cu acest "cimitir umblator", ratacit pe-o ulita pustie, la poalele celui adevarat, cu trupuri omenesti ingropate sub pamant? Convoiul crucilor se opreste undeva, la o punte peste un parau, apoi porneste la fel de numeros mai departe. Abia acolo, la capat, vedem o casuta. Foarte mica, albastra, cel mult patru metri patrati, c-un acoperis ca un comanac ascutit. O casuta a piticilor, singura farama de locuire omeneasca in acest meleag al crucilor si tacerii. Acolo traieste singura batrana Angela Ciobanoiu, stapana imparatiei mortilor. Cea care tamaiaza toate mormintele satului. Femeia care are grija ca sufletele oamenilor sa mearga mangaiate si inmiresmate spre lumea cealalta...

Stapana mortilor

Iese, tinand in palme o lumanare si "ciobul" cu vreascuri si tamaie. Femeie slaba si uscata, zice zambind ca numai mintea si sufletul i-au ramas nebetege, dar ca ei "mintea si sufletul ii sunt de ajuns". Se vede asta in ochii albastri, limpezi, licarind inca in apele tineretii. Un par negru-argintiu, des, bogat, ii iese in suvoi pe sub broboada innodata vartos sub barbie. Spune c-o cheama ngela si accentueaza apasat pe primul "a", atunci cand isi rosteste numele. Zice ca cineva i-a zis odata ca are nume de inger.
De la ea aflu ce sunt crucile acelea care au invadat ulita. Se cheama "cruci de juramant". Fiecare raposat din Aninoasa, pe langa crucea de "la cap", din cimitir, mai are inca una aici, strans lipita de a celorlalti morti, pe ulita asta tacuta de la capatul satului. Preotul o ingaduie, ii face molitfa. Cu greu pricep insa ce inseamna de fapt acest juramant. "Orice om, orice fomeie, orice copil are un juramant in viata lui", incearca sa ma lamureasca Angela. "Da, mamaie, de cand s-o nascut. Din nastere. Are un juramant cu viata lui. Juramantu asta-i o taina a omului, il iei cu tine in mormant. Si atuncea, crucea-i pentru sufletu lui, ca o dezlegare..." Angela iese printr-o portita ingusta, despicata in firavul gard de leaturi. Mi se pare uimitor cat de repede a reusit sa se imprieteneasca cu mine. Imi spune mereu, ca o sfatuitoare inteleapta, "da, mamaie", "manca-te-ar mama", iar atunci cand e vorba de lucruri mai subtile, mai stranii, mai dincolo de fire, incepe intotdeauna prevazator: "Iti spun dumneatale, mamaie, fiindca esti copil cuminte, dupa cum vad eu..." si urcam spre cimitir.
Dar stalpii? A auzit oare de stalpi?... Ma bucur s-aud ca, intr-adevar, aceasta e asezarea de care imi vorbisera ardelenii "de peste toti muntii". Aici, Aninoasa. Doar aici, in comuna asta, oamenii mai pun stalpi la capataiul mortilor. Nicaieri in alta parte. Pun stalpul chiar in ziua ingropaciunii, "pentru ca trupu sa aiba un samn al lui, deasupra pamantului. Un samn, nu in cruce, ci unu drept!, care urca direct la cer..." Abia dupa sase saptamani, langa stalp aseaza si crucea, o cruce din lemn. Abia atunci, dupa cele sase saptamani in care sufletul calatoreste prin lumea viilor, zburand pe deasupra caselor si a capetelor oamenilor, ca o pasare. Abia atunci se pune crucea langa stalpul strabun. Lipita de el. Un stalp si o cruce, una langa alta, la capataiul unui mort. Pagan si crestin, asa arata cimitirul vechi, din varful dealului, in satul Aninoasa.

Haripile sufletului

Intr-adevar, acest cimitir e si el un spectacol in sine. Sunt si stalpi sculptati, asemeni celor din Loman, satul de peste toti muntii. Ciopliti ca niste coloane ale infinitului, dar fara pasari deasupra. Unii sunt negri ca funinginea - pusi doar la capataiul celor ce-au avut nenorocul sa moara fara lumanare. Acestea sunt morminte aproape blestemate, lumea le ocoleste. Vad si eu un asemenea cavou elegant, cu doi stalpi negri deasupra, ca doua stigmate neguroase. O imagine aproape inspaimantatoare. Amandoi ingropatii - si sotul, si sotia - "au murit in intuneric". "Cum sa mori fara lumanare?! Nu se poate. Asta-i al mai mare pacat!", striga batrana Angela. "Cum sa mori asa, singur in intuneric? Astea-s suflete fara lumina, mamaie. Cum sa nu te duci sa spui cuiva c-o sa mori, sau macar sa strigi din casa, cand simti ca-ti vine sorocu, sa vina cineva la tine c-o lumina? Uitati-va, eu tin mereu aicea, in buzunara, o duzina de cutii de cribite (chibrite) si trei lumanari (le scoate si mi le arata). Mereu, si noaptea cand dorm. Ca nu se stie cand iti vine. Ca-ti vine-n zece ani sau ca-ti vine chiar acum. Niciodata nu stii. Da eu trebuie mereu sa fiu pregatita..."
Astia ar fi stalpii-coloana. Cei mai multi, insa, sunt cu totul altfel decat in Loman. Plati si scunzi pana la soldul unui barbat, evazandu-se spre mijloc intr-un fel de romb, ingustandu-se iarasi si terminandu-se cu trei crestaturi, ca trei varfuri ale unei coroane. Angela mangaie incet cele trei varfuri ale unui asemenea stalp, imi zice ca lemnul din care sunt facuti nu-i unul oarecare, e lemn descantat de babe si sfintit de preot, lemn de copac "insamnat". "Astea-s lucruri lasate de ai vechi, mamaie. De ai vechi, care-o trait aici mai intai. Toti stalpii astia pe care-i vezi e facuti numa si numa din gorun. Numa gorun. Doar uneori se mai pune la cap cate-o "blana" (stalp mititel, ca o sindrila) de brad, la astia care mor pe la orase, amaratii. Da-n rest numa gorun. Nu salca. Nu mestacan. Nu salcam, Doamne fereste. Nuuu, manca-te-ar mama! Ca salcamu-i lemn blestemat. Daca salcamii-s mai multi la un loc, atuncea ei "se bat". Se bat crecile lor si daca se bat crecile, zice din batranii ai vechi, ca sunt blestemate. E copaci slabi, vicleni, si cand se pune zapada sau cand se pune vantu, uite-asa-i face!... (isi invarte bratele prin aer). Li se impletesc crecile si paraie si se misca si se-ncolacesc si se bat, pentru ca sunt blestemate, mama. Da gorunii nu. Nu, finca-s rari in ramuri si tari. Puternici, mamaie. Hotarati, stiu inca de la radacini ce vrea sa faca cu viata lor de acolo-nainte..." Ce sunt, totusi, aceste trei despicaturi de pe stalpi, mereu trei?... "Astea sunt "haripile" (aripile) sufletului, mamaie draga. Sufletu are haripi, asa, ca o pasare. Cand se ridica el din corp, cand ridici mortu din pat si-l pui in tron, chiar atuncea trebuie sa te duci sa-i faci semnele alea "din miscarea corpului". Trei crestaturi in varfu stalpului. Doar trei. Aia de la mijloc e osul, corpu, trupu lui. Iar alea doua de pe margini, alea sunt haripile!..."

Un bulgar de abure gros si albu

Incredibil: sunt de fapt aceleasi pasari ca si pe stalpii catunului din muntii Sureanu, doar ca facute altfel. Pasarea sufletului... Aceeasi credinta dacica, cum ca sufletul mortului e inaripat si se ridica la cer in chip de pasare, marturisita de istoricii greci si romani, incepand de la Herodot, pana la Dio Cassius si gotul Iordanes. Aceeasi pasare a sufletului ca cea sculptata pe semicalotele de calcar din sanctuarele de la Sarmisegetusa Regia si de la Fetele Albe (singurele sculpturi din arta dacica), unde apare stilizata, la mijloc cu gatul ascutit, iar de-o parte si de alta cu varfurile celor doi umeri, la fel de ascutiti, ai aripilor. Izbitoare asemanare intre aceasta pasare dacica si cele trei crestaturi ale "haripilor" stalpilor din Aninoasa, pe care le mangaie acum, cu blandete, cuvioasa Angela. Batrana sustine ca ea stie cum arata sufletul omenesc. "Un bulgar de abure gros si albu, c-un zbor ca de pasare". Asa zice. Clar, raspicat, de parca ar fi vorba de ceva palpabil, ceva pe care ai putea sa-l vezi uneori cu ochiul liber. "Un bulgar de abure care da tarcol casei, pe langa lumina si fumu de tamaie, finca sufletu "se racoreste" prin lumina si prin mirosu sfant. Da, mamaie, un bulgar albu. E un abure negru numa la aia care-o murit fara lumanare. Aia-s dati pe "A Lui Din Balta", adica pe Satana, ma iertati, si nu-si gasesc pacea niciodata..."
Ajungem si la stalpul barbatului ei. Un barbat despre care nu stie sa zica niciodata precis cand a murit. Ba zice ca de sapte saptamani, ba de sapte luni, cand de fapt el a murit de sapte ani. Isi da seama de fiecare data c-a gresit, se corecteaza mereu, dar fara prea multa tragere de inima. Datele, cifrele, trecerea timpului n-o mai intereseaza de mult. Stie doar ca a fost intr-o marti spre miercuri, ca l-a iubit mai mult decat pe sine insasi, ca de-atunci il viseaza mereu. Angela Ciobanoiu a vazut in toata viata ei patru oameni cum isi dadeau sufletul. A fost de fata chiar la clipa in care mureau. "Sa-ti zic eu cum e cand mori, mamaie. Cand se ridica sufletu din corp, cand iasa si "ultimu gram", cand si-l trage omu ultima data si cand mai misca din buza, atuncea pleaca asa, un fel de caldura pe el, pe tot trupu mortului. O simti! Daca-i pui mana pe obraz sau pe pieptu lui, simti asa, stii, ca un fulgerat. Strafulgeratu ala... Zbicitu ala... Atuncea stii ca gata, sufletu a plecat..." Unul dintre cei patru muribunzi pe care i-a vazut Angela a fost chiar barbatul ei. Tine minte de parca n-ar fi trecut nici sapte ani, nici sapte zile, ci doar o singura clipa: "Era luni spre marti si eram numa eu cu el aici, in casa asta mica. Deodata, el s-a urnit de pe scaun, s-a sprijinit in coate si-a zis: "Gata. Nu pot sa mai merg...". Si cu ochii tot facea asa, la ceasu din perete. Cauta ceasu cu ochii. A mai zis doar atata: "Maine, la ceasul opt din seara, vine tata si muma sa ma ia". Atata a zis, incet. Dupa aia n-a mai zis nimic o zi intreaga. Si-a doua zi, mamaie, chiar cand s-o facut ceasu opt, opt fix, da egzact cand s-o pus acu pe linia aia de la opt, atuncea i s-a strans buzele uite-asa si i-a dat lacrimile din ochi. S-a intors catra mine si i-a dat lacrimile. Am simtit cum toata caldura se duce pe el si sufletu lui cum iese, parca prin gura deschisa, cum da un abure fierbinte afara, tot mai inceeet, mai inceet, mai inceeet... Se uita la mine cu ochii deschisi. Eram numa eu langa el, cu trei lumanari aprinse-n cana - uite-asa de mari! - si cu toate becurile de la casa aprinse. Si-atunci am tapat o data, asa am tapat, din tot corpu meu, din toata inima si sufletelu meu, ca s-a auzit peste tot satu. M-a auzit toate fomeile din sat, din casele lor, si-a-nceput sa vie la mine, pe intunerec, una cate una... Pe urma a plouat zece zile la randu. Asa se zice, ca sufletu la care-i pare rau ca pleaca de-acasa are numa ploaie la ingropaciunea lui. La ala care nu-i pare rau, la ala nu da pic. Asa ca a plouat mult si tot satu era in urma la caru cu boi in care era intins omu meu si eu eram langa car, cu lacrimi in ochi ca ploaia din cer, si langa mine mergea un fecior tanar, curat, care-i ducea-n spinare stalpu, stalpu sufletului pe care-l vezi dumneata acum, aici..."
Se zice ca sufletul se-ntoarce ani la rand pe langa casa de unde a plecat. Si barbatul ei inca se mai intoarce. Il vede, mai ales in visele de fiecare noapte. Patru ani la rand i-a facut pomana, dupa toata randuiala. Pomeni grozave, in mancare, haine si bani, in toate zilele "lasate" si-n toate saptamanile, dar el inca mai vine. Ii spune in vis tot ce trebuie sa faca in ziua care va urma. Ii spune ce-o sa se mai intample prin sat, stie dinainte ce-o sa se intample, caci el, de acolo de sus, vede totul. I-a spus clar, ca unu Marin Lungu va muri peste cinci saptamani, ca nepotu-sau Dan va merge la targ, la Targu-Jiu, peste doua saptamani, si acolo va gasi prune uscate foarte ieftine, ca dupa saisprezece zile va cobori peste sat o furtuna mare, cu grindina, care va rupe toate samanaturile oamenilor... Multe i-a spus. Desi Angela i-a facut atatea pomeni, tocmai ca sa-l ajute sa plece, sa se inalte, totusi uneori ii e teama. I-e teama ca intr-o buna zi barbatul ei n-o sa mai vina, ci va urca pentru totdeauna la ceruri.
O lasam acolo, in cimitirul pustiu, caci mai are de tamaiat mormintele unor rubedenii moarte nu de mult. La plecare, ea avea sa-mi spuna niste vorbe pe care ti-e greu sa crezi ca le poate rosti o taranca: "Sa stiti ca aici, la noi in sat, nimenea nu crede ca sufletu omului moare deodata cu corpu. Nimenea! Pentru noi, ai de-aici, mortii sunt mult mai respectati decat cei vii. Pentru noi, mamaie draga, cea mai importanta sarbatoare din toate este Invierea! La noi, de Paste, vine toata suflarea satului. De la copiii ai de tata, pan la mosnegii cei mai betegi. Raman casele goale, de Inviere. Este cea mai importanta sarbatoare. Mai importanta de-un milion de ori decat toate celelalte din calendar".

Pictorul, preotul, profesorul

Aproape toate icoanele si crucile colorate ce impanzesc satul Aninoasa sunt facute de mana unui singur om: Ionel Badescu, zis Ionel a lu Ghitoiu. Sute si sute de icoane si cruci, cele de pe ulite, de pe fantani, din cele doua cimitire, vechi si nou. Ionel e un batran sprancenat, cu par frumos, mustata inca neagra si ochii mari, mereu stransi, pana ce devin aproape ca doua linii. Traieste aproape de cimitir si e cunoscut mai ales pentru acei Iisusi crucificati pe-un cer albastru, care apar pe mai toate crucile, fie de la capul mortilor, fie de juramant. S-a apucat de pictat tarziu, pe la 40 de ani, si asta doar pentru ca, zice el, a fost atins "de un fel de lumina". Intr-o buna zi, s-a trezit ca-ncepe sa picteze acei Iisusi din minte, fara model, fara sa-i fi vazut vreodata inainte. "Pur si simplu o-nceput sa-mi mearga singura mana cu pensonu. Parca Dumnezeu desena, nu eu..." Cand vede babele pe strada cum se-nchina in fata icoanelor facute de el, Ionel Badescu obisnuieste sa planga.

***

Preotul Brujan Eleodor este fiu al satului. Crede ca oricarui om care n-a trait de mic printre aceste obiceiuri vechi i-ar fi tare greu sa fie preot aici. "Aici, daca nu ingadui traditiile batranilor, daca le interzici, daca ai cea mai mica scapare de la o viata cuviincioasa, esti terminat. Nu te tine lumea, nu-ti mai intra nimeni in biserica. Trebuie sa-ti faci imediat bagajele si sa pleci". Da, parintele Eleodor face si el molitfe la stalpi, la apele sufletului, la crucile de juramant. Dar sustine ca aceste obiceiuri sunt tot crestine, "care tin insa de un crestinism mai vechi". Ne vorbeste mult despre importanta Liturghiei, a impartasaniei, a pregatirii sufletului pentru Judecata particulara, la sase saptamani dupa moarte, apoi pentru Judecata din urma. Zice ca "juramantul" omului e "un juramant pe care I l-ai facut lui Dumnezeu", iar crucea de juramant "o dezlegare pentru tot ce n-ai marturisit parintelui, la spovedanie, in viata ta". N-a auzit de satul Loman, dar banuieste ca pasarea din varful acelor stalpi nu poate fi decat porumbelul, Duhul Sfant. Cat despre cele trei crestaturi din varful stalpilor de la Aninoasa, concluzia lui e clara: "simbolizeaza pe Tatal, Fiul si Sfantul Duh".

***

Profesorul Cercelariu Virgil este tot fiu al satului. Fara indoiala, cel mai bun cunoscator al istoriei si traditiilor locului. Pastreaza-n casa cufere intregi pline cu caiete scrise dintr-un capat in altul pe aceeasi si aceeasi tema: Aninoasa. Autor al unei impresionante monografii, i-a cunoscut personal si a discutat indelung cu toti savantii care au cercetat aceasta asezare de-a lungul anilor. Si totusi, desi erudit, tot fiu al satului ramane. A vazut prea multe cu ochii lui, inca de cand era copil. Odata, mama sa a auzit bufnita cantand pe acoperisul casei si a doua zi le-a spus tuturor: "Sa stiti ca mi-a venit ceasu". A murit dupa cateva zile, inca tanara, fara ca vreo boala grava sa-i fi prevestit sfarsitul. A murit pentru ca asta-i o lege, o lege din batrani: cand se pune bufnita pe-o casa si canta, e semn clar de moarte. O tine minte pe mama sa, zambind intr-un sicriu alb. Toti oamenii care-o privegheau nu conteneau sa se minuneze cat de senina, cat de frumoasa poate fi femeia moarta. Doar babele pripasite pe-acolo au inceput sa susoteasca, inspaimantate: "Aveti grija, ca daca moarta-i prea frumoasa, imediat mai ia pe cineva dupa ea!". Alta lege, alt semn al mortii. Pe drumul spre cimitir, tatal profesorului nu s-a putut abtine: "Doamne, femeia mea-i mai frumoasa moarta decat vie...". Imediat, la numai cateva zile, a murit si el. Apoi fratii. Ceilalti doi frati ai profesorului Cercelariu. Intr-o zi, dupa moartea parintilor, s-au certat foarte tare intre ei pentru mostenire, pentru pamant. Putin a lipsit sa nu se loveasca. Iar babele au prevestit iarasi: cearta violenta intre frati pentru pamant! Alt semn de moarte. Au murit amandoi, in urmatoarea luna.
Asadar, toti cei din neamul profesorului au avut mortile prevestite de asemenea semne magice. Tocmai de aceea, el n-a putut sa ramana orb la aceste credinte stravechi, oricat de obiectiv, de "stiintific" s-a straduit sa fie. Aici, in Aninoasa, toate aceste lucruri se intampla. Se intampla cu adevarat. De milenii intregi au intrat in sangele oamenilor. Virgil Cercelariu a inteles ca taranii din Aninoasa "traiesc in cu totul alte dimensiuni, mai mult pentru lumile de dincolo, decat pentru cea de aici. Vorbesc cu mortii in vis, sau chiar fata in fata, le dau mancare sa manance si apa sa bea, le pot vedea sufletele zburand precum pasarile pe deasupra caselor. Asa traiesc ei. Nu-i poti analiza psihologic, dupa felul de-a fi al omului modern... Dar toti, absolut toti oamenii satului sunt crestini ortodocsi, credinciosi cum rar intalnesti. Nu lipsesc de la nici o slujba, de la nici o Liturghie. Dar pentru ei Invierea inseamna, poate, ceva mai mult: inseamna, mai ales, noaptea in care ei se gandesc la invierea mortilor. Noaptea in care cerurile se deschid si ei vor putea vorbi in tihna, fara oprelisti, cu sufletele mortilor dragi din lumea de dincolo..."

Fotografii de Emanuel Tanjala