Bilbor, satul dintre doua lumi

Horia Turcanu
La hotarul Ardealului cu Bucovina, oamenii inca n-au coborat din povesti. Crucile cu aripi.

Crucile cu aripi

Bisericuta de lemn este infipta in coama dealului. De jur imprejur cresc arbori mari care sprijina cerul, un cer rotund, pe care alearga nebuni, caii fumegosi ai norilor de primavara.E frig. Urc cele cateva trepte de piatra ale bisericutei si intru in umbra lemnului vechi. In fata mea este profesorul, Stan, "bilboreanul", cum ii spun eu in gand, pentru ca se trage dintr-o familie straveche de-a locului. Deschide un grilaj de fier, apoi usa neguroasa de stejar, si intram. Nu e lumina electrica si de nici un fel, doar primavara alburie patrunde in valuri subtiri prin niste ferestruce. Cand usa se inchide in spatele nostru, frigul incremeneste, apoi ochii incep sa mi se obisnuiasca incet cu adancul. Profesorul nu spune nimic. Asteapta sa vad. Bisericuta arata pe dinauntru ca un cuib, ca un caus de palma. Apoi, din tacere si umbra, incep sa se decupeze in vazduh icoanele stravechi, iar profesorul tot tace. Orice cuvant ar fi, intr-adevar, de prisos. Icoane pe lemn, stravechi, portocalii si albastre, chipuri de sfinti cu priviri hipnotice, pictati cu o naivitate dezarmanta, desprinsi parca din visele unui copil. Icoane vechi, icoane vii. In dreapta sunt altarul si catapeteasma, iar acolo alte icoane care trebuie sa fie vechi cat biserica. "1795", sopteste in sfarsit profesorul, in timp ce eu privesc uluit aceste ferestre palide din care privesc sfintii singuratici ai acestui loc din inima muntilor. Prin ochiul de geam se vad norii alergatori de pe cer. Si atunci bag de seama, mai intai, ramele icoanelor de pe catapeteasma, rauri de inflorituri rudimentare din lemn, pictate in nuante stinse, de paduri in toamna si de apusuri de dincolo de munti. Apoi, un candelabru bizar atarnat in fata usilor imparatesti cu o funie, pictat si sculptat in acelasi fel, un candelabru in forma de inima, cum n-am mai vazut niciodata, cu inflorituri nebunesti, cu pasari care nu exista pe lumea aceasta si cu flori de culoarea sangelui. Raman cu ochii la obiectul acesta ciudat. Profesorul zambeste tacut. Candelabrul are in mijloc soarele dintr-un vis pagan.
Si atunci am vazut stalpii, prapurii, sau nu stiu cum sa le spun acelor obiecte uluitoare care fusesera tot timpul deasupra mea, in obscuritatea bisericutei. A fost tot timpul acolo, deasupra capului meu, o padure nebuneasca de cruci din lemn zburatoare, ale caror brate si aripi (crucile acestea au aripi dedesubt, aripi de pasare, adevarate!) se amesteca unele cu altele ca ramurile unei paduri. Iar de aripi sunt agatate podoabe din lemn, ca un fel de cercei, ca si cum crucile acestea ar fi vii si ar fi avut nevoie sa fie impodobite. Sunt acoperite in intregime cu aceleasi incrustari rudimentare facute cu briceagul, care le da un aer ancestral, ca si cum ar fi fost facute acum 5 mii de ani, vopsite cu aceleasi culori nebunesti, cu roz si cu verde, cu portocaliu si cu albastru, iar fetele sfintilor de pe ele au ceva cumplit si sublim in acelasi timp.
Sunt o mie de intrebari pe care as vrea sa i le pun profesorului Stan, omul care a scris o monografie a satului si care ar trebui sa stie totul despre aceste obiecte extraordinare, cum nu mai exista nicaieri in Romania. De unde sunt? Cat de vechi sunt? Cine le-a facut? Da, mai ales cine le-a facut, pentru ca omul acela trebuie sa fi fost intr-un fel aparte, sa fi avut niste viziuni extraordinare. Profesorul zambeste larg pe sub mustata. Stia ca voi fi uluit, stia ca nicaieri nu mai exista asa ceva. Crucile zburatoare de la Bilbor! "A fost un mester care a trait pe la 1800 si ceva, pe care memoria satului il numeste Jerhan. Un personaj ciudat. A facut totul cu mana lui, din mintea lui." Jerhan, repet eu in minte, in timp ce norii alearga mereu ca niste cai fantastici, prin ochiul ferestrei, Jerhan, omul din Bilbor care, acolo unde este acum, poate ca vorbeste cu ingerii, poate ca-i invata si pe ei sa faca cruci zburatoare, pe care sa le puna in rai.
Am scos afara doua dintre crucile zburatoare ca sa le pot fotografia. Mi s-a parut ca in aer liber, aripile lor s-au umflat, s-au intins, ca si cum ar fi vrut sa prinda vantul. Mi s-a parut ca stersele culori s-au inviorat, ca intr-un fel misterios, un suflu al vietii patrundea in ele. "De cand n-au mai fost scoase afara?", am intrebat. "Nu mai ies niciodata afara", a raspuns profesorul cu o umbra de tristete. "Prapurii au fost batuti in cuie." Am tacut cu inima stransa. Crucile zburatoare au fost batute in cuie! Aripile lor impodobite cu cercei, care pe vremuri atingeau cerul in timpul sarbatorilor satului, acum sunt tintuite pentru totdeauna in intuneric.
Am lungit fotografiile pentru ca pasarile-cruce sa aiba timp sa se imbibe cu aer si cu lumina. Norii alunecau mereu pe deasupra. Apoi usa bisericutei s-a inchis. La fel si grilajul de fier. Crucile zburatoare s-au reintors in intunericul rece.

Runcul haiducilor dintre tari

Runc inseamna o poiana defrisata in adancul unei paduri, pentru a se face acolo o pasune sau case. Sau chiar un sat. Asta mi-a spus profesorul Stan: ca Bilborul a fost intemeiat acum vreo trei sute de ani de niste haiduci, in mijlocul padurilor nesfarsite dintre Harghita si Suceava, de fapt, intre Bucovina si Ardeal. Codrii erau atat de adanci si atat de nesfarsiti, incat putini puteau ajunge pana in valea aceasta fabuloasa, ascunsa intre munti. Caci, de jur imprejur, oriunde ai privi, sunt muntii. Talharii, fugarii din armata imperiala, lotrii si nemultumitii de biruri, ei sunt aceia care au intemeiat asezarea. Si poate ca ale lor sunt si crucile din cimitirul bisericii, cruci stranii, de piatra, la fel de stranii ca prapurii zburatori, cruci invelite in plase de licheni si de ierburi, inghitite de lutul rosu, infipte adanc in carnea pamantului, fara nici o inscriptie, fara nici un semn altul decat al misterului. Cine au fost oamenii ingropati dedesubt? Ce-si mai aduc aminte batranii despre vremurile in care pietrele acestea cioplite in forma de cruce au fost puse la capataiul mortilor? Zac, sub ele, stramosii satului, cei care l-au intemeiat? Poate ca vreun cioban batran a auzit vreodata povestile vechi ale "Batcii de Cristal", cum ii zice locului acesta unde a fost construita bisericuta veche de lemn, poate ca memoria colectiva a pastrat ceva din amintirea codrilor adanci, in care a fost taiat Runcul Stanestilor si a fost construita prima casa. Poate ca straniile cruci de piatra din cimitir au fost ale acelor haiduci fugari, cine stie...

Povestile lui Ghita Avram

"Neam de talhari, oameni tari, muieri mari", zice Ghita Avram a lu Busulei, in timp ce mai mult dezmiarda vaca la tesala. "Astia suntem noi. Oameni vechi, cu borcut in vine". Borcut, adica apa minerala, care la Bilbor iese pur si simplu din pamant. Mosul vrea sa spuna ca sunt oameni iuti din fire. Suntem in grajd, printre vaci. Mai incolo e fiu-sau, Ilie, care asculta atent ce zice mosul. Ghita Avram, la 75 de ani, e inalt si vanjos, cu o fata senina si pus pe sotii ca un flacau. E fericit. Poimaine urca cu oile sus, in munti. Se apleaca spre mine: "Am 45 de ani de ciobanie neintrerupta. Tata o fost cioban. Mosu-meu cioban. Si toti ai mei, ciobani. Stiu si ce sufla jderu-n muntii astia, ca-n palma". Un bec chior ii arunca pe fata lumina galbena. Are niste mani aspre si puternice, care alearga pe blana animalului infiorat. Ii place sa povesteasca despre locuri pe care le-a vazut, despre intamplari cu vulturi, cu ursi si cu lupi, pentru ca el este omul care a ucis un urs urias dintr-o singura lovitura de topor. "Doi metri si cinci avea, de la cap la coada", zice. Numai ca eu as vrea sa stiu despre crucile zburatoare de la biserica veche, de pe Batca de cristal. De ce-i zice "Batca de Cristal"? Si crucile stravechi de piatra pe care le-a inghitit pamantul? Clatina din cap. "Ai-ai! Crucile cu aripi. Apoi chiar au aripi! Alea nu-s cruci de rand. Alea sa scoteau numai la zile mari si in sarbatoare si cateodata sa scoteau cand era pericol. Da asta o fost demult, pe timpul mosilor, acumu-s tintuite. Uite-asa sa bagau oamenii sub ele, mergeau in urma lor. Ele pe sus, oamenii pe jos, pe la umbra lor." El nu le-a vazut scoase decat o singura data din biserica, dar stie ca aparau satul de molime si vant, de viitura si de grindina, de animalele salbatice, pentru ca "Jerhan nebunul" s-a gandit la toate, atunci cand le-a scrijelit cu briceagul in lemn de arin. Crucile poarta inscrise in ele semnele lupilor si ale furtunii, daca te uiti cu bagare de seama. O gheara de lup te apara de navala lupilor. O aripa de hultan te apara de primejdia care vine din cer. Toate sunt acolo, inscrise de Jerhan in crucile zburatoare. Si poate ca din cauza asta, ele seamana mai mult cu niste totemuri pagane decat cu niste cruci crestine.
"Nene Avrame, si crucile din cimitir cioplite in piatra?" "Alea-s de pe cand s-o fost facut satul de talhari, si s-or mai pus in opt sute pasopt, la revolutie, si s-or mai pus in primul razboi, aliniate ca soldatii si... Or fost mai intai Stanestii, ca asa sa chema, satul lui Stan. Astia or fost fugiti din oastea lui Dragos Voda cica, si erau os moldovenesc de pe la Neagra Sarei, care-i colea, peste dealu din fata. Si pe langa ei or mai venit alti talhari: Avramestii nostri (ridica privirile cu mandrie), Valcanestii, care tot asa-s, neam vechi, Runcanii..."
Si-atat a fost. Am stat cu Ghita Avram a lui Busulei mult. Ar putea fi scrisa o carte cu povestile lui despre haiduci si despre codrii, in care brazii nu puteau fi cuprinsi de cinci oameni cu mainile intinse, despre stancariile de pe paraul Lupului, unde apele huiau de ti se scula parul in cap, si unde se adunau talharii sa-si imparta prada, in locurile unde nimeni nu avea curajul sa urce, din pricina haitelor de lupi hamesiti. Mi-a povestit despre Jgheabul Albului, care se cheama asa, dupa un negustor de oi, ale carui trei fete au taiat coamele cailor, imbracate in camasi albe, de canepa, pentru ca au vrut sa devina zane, despre tatal lor care le-a blestemat si despre locul acela pe unde ele mai umbla si astazi, in noptile cu luna plina, haulind si cantand prin paduri. Mi-a spus povestea lui Buftea, fugarul care avea o coliba cu usa spre rasarit si cu o ferestruca de la care priveghea noaptea locurile unde se nascuse, adica spre Bucovina. Buftea era un fel de om al noptilor, pentru ca pleca de-acasa inaintea rasaritului, nimeni nu stie unde, si se intorcea dupa apus. Nu dormea niciodata, vorbea cu pasarile noptii, cu bufnitele si cu lupii. Mi-a povestit despre Preluca Talharului, hei, sus, langa muntele Stegea, dincolo de care era granita cu imperiul, despre Dealul Vartolomenilor, unde au ajuns fugind peste Calimani romanii care refuzau sa-si dea feciorii la catania austro-ungara. Povestile lui Ghita Avram nu se termina niciodata.
Cand am plecat, se lasase seara. Avram era fericit. Ranita era pregatita pentru a patruzeci si sasea plecare in munti. "Nene Avrame", i-am zis, adulmecand vantul rece de-afara, "poate ar trebui sa astepti primavara, inainte sa urci in munti." Mi-a zambit si-a zis asa: "Maine a fi ultima zapada la Bilbor. Poimaine pornim."

Jerhan, omul care vorbea cu duhurile

Asa a fost, cum a zis el. In noaptea aceea a fost un vant mare peste Bilbor si a cazut ultima zapada. A doua zi, crucile de piatra erau acoperite, si ierburile, si brazii cei mari. In curtea bisericutei, adunare de oameni imbracati in negru. Stateau unii langa altii, cu paharute in maini, sub vantul rece, cu farfurii in care erau cele mai mari sarmale pe care le-am vazut in viata mea. Tacuti. Totul parea o scena de film alb-negru. N-am rezistat. Am mai intrat inca o data sa vad crucile cu aripi. Inauntru, acelasi intuneric. In intuneric, alti barbati tacuti, intunecati, cum se cade la pomana. Este Toader, epitropul, un batran inalt, care seamana leit cu ciobanul Avram, mai este Dumitru, cantorul, solid si negricios, dar foarte predispus la vorba, si nea Ilie Tifrea, tacut, uscat, la vreo 70 de ani, care matura prin bisericuta ca si cum n-ar fi aici, ci pe alta lume. Eu ma uit mereu la aripile crucilor si tot nu-mi vine sa cred ca asa ceva exista. Epitropul se apropie si da din cap cu intelegere. "Om mare, Jerhan", zice, ca si cum mi-ar fi auzit gandurile, "dar tare ciudat. Cica nu prea vorbea cu oamenii, numai cat sa-i repeada si sa-i suduie." Lumina ferestrucei ii decupeaza profilul in intuneric."Avea o curea lata, de piele, si in cureaua asta tinea niste bricege, niste cutite uite-asa, cu multe infatisari. Astea erau sculele lui. Cu astea facea infloriturile, toate din capul lui." Tac si ascult. Cantorul negricios s-a apropiat si da din cap a aprobare. Nea Ilie nu mai harsaie cu matura, s-a apropiat si el si priveste cu ochi albastri, halucinati. Subiectul Jerhan ii intereseaza pe toti. "Pe Jerhan il chema de fapt Avram, era din familia Avramestilor cea veche, din intemeietori. Neam bun, de talhari." Pe Ilie nu-l rabda inima sa taca. "Or fi fost talhari la inceput, dar pe urma ciobani or fost toti. Ca de unde mergeau ei cu custuri la brau? Scrijeleau botele ciobanesti cu ele. Asa si Jerhan. Mai intai o scrijelit bote, si asa bine le scrijelea, ca a-nceput sa scrijeleasca toate celea." Cantorul da mereu din cap. Duhul lui Jerhan cred ca pluteste prin preajma, pentru ca portretul lui se creioneaza din vorbe, acolo, intre crucile lui. Epitropul Toader a avut un bunic, Ion Tifu, care era nascut in 1862 si care l-a prins pe Jerhan in viata, cand era foarte batran. El i-a povestit cum era, om singuratic si rau de gura, cand se intalnea cu oamenii. "Ii placea sa stea pe sus, prin munti, nimeni nu stie pe unde umbla, prin ce coclauri. Se ducea sa caute lemn pentru scrijelit, ca nu orice lemn e bun pentru asa ceva. Umbla cu zilele si cu noptile, de unul singur. Nu se stie ce manca pe-acolo si ce facea." Eu privesc in sus, la padurea de cruci si de aripi, la candelabrul cu pasari si cu soarele pagan, la chipurile bizare ale sfintilor inchipuiti de Jerhan, care numai a sfinti nu arata, ci mai curand a personaje vazute in vise, fiinte din alte lumi, cu trasaturi dure, cu ochi intunecati, cu maini enorme, incrucisate pe piept. Jerhan isi aduna singur nu numai lemnul, ci si plantele din care isi facea vopselurile si esentele, intr-asa de mare taina, incat nimeni nu a stiut vreodata din ce a putut face asemenea culori, roz, rosu ca focul, portocaliu ca apusurile muntilor. Si-apoi, modelele inchipuite de Jerhan... de unde lua el asemenea modele nebunesti, care nu exista nicaieri, decat in inchipuirile lui? "Unii spun ca vorbea cu duhurile", face nea Ilie pe ganduri, "pentru ca de vorbit, vorbea, dar nu cu oamenii. Cu cine vorbea, te intreb? Era atent la ceva cand scrijelea. La ce era el atent? Poate vedea ce vederea omeneasca nu vede. Si pe urma, cine-o mai vazut vreodata cruci cu asa aripi de pasare?" Toata lumea e de acord ca acest Jerhan era un personaj ciudat. Dar cum ar fi putut fi altfel, imi spun, in timp ce ochii descopera ceva neobservat pana atunci. La intrarea in bisericuta se afla un obiect foarte ciudat, o icoana care pare foarte veche si care este asezata pe un fel de lada. Ei bine, fata icoanei este foarte frumoasa, infatisand o Fecioara cu pruncul, dar pe spate sunt niste reprezentari teribile, sunt pictate niste chipuri ce par desprinse dintr-un cosmar. Cine a pictat chipurile acelea? Nu cumva tot Jerhan? Caci pare aceeasi mana, aceeasi viziune ca ale infatisarilor de pe crucile zburatoare. Tacere. Cei trei schimba priviri intre ei. Nici lor nu le plac chipurile acelea amenintatoare, zugravite pe spatele icoanei de la intrare, pentru ca nu prea par crestinesti.
Pomana se terminase demult, atunci cand am iesit din bisericuta. Il vedeam deja pe Jerhan cu ochii mintii, un fel de vizionar ratacitor, cu priviri albastre care vedeau ceea ce nu poate fi vazut si care, odata intoarse catre oameni, erau necrutatoare. Un fel de cioban devenit pictor si sculptor, un fel de maestru al plantelor si al lemnului, un fel de visator care scrijelea in lemn fiintele altor lumi pe care le vedea in singuratate. Nu stiu de ce mi-am inchipuit ca mainile sale trebuie sa fi semanat cu cele ale lui Ghita Avram, ciobanul: mari si fine in acelasi timp, nervoase si puternice, ca niste mici animale salbatice, capabile sa scrijeleasca iute in carnea lemnului si sa mangaie pana la infiorare.

Din neamul lupilor

Oricare dintre oamenii pe care i-am cunoscut la Bilbor ar putea fi subiectul unui reportaj. Nenea Puiu, batranul vanator care locuieste sub bisericuta de lemn si care cunoaste toti muntii, toate animalele si toate plantele, tot ce misca intre Calimani si Muntii Bistritei. El mi-a spus ca batranele cruci de piatra din cimitir, cred sau nu, se misca. Se muta singure dintr-un loc in altul, dispar in pamant pentru a reaparea in alta parte, acoperite cu licheni si cu ierburi. La fel, Marioara lui Roata din Fundoaia sau Emil Stan, zis Foaflea, din Josenii Bilborului. Oricare dintre ei are propria sa poveste despre locurile acestea tulburatoare care au pastrat ceva din salbaticia si singuratatea padurilor din alte vremuri. Dar dintre toti acestia, mi-au ramas la inima doi batrani extraordinari. El se numeste Alexandru Valcan, dar oamenii il stiu ca Sandul lui Georgica a Petrei. Are 97 de ani. Dar priviti-i fata in fotografie! Perfect senina, destinsa si curata, ca si cum ar fi luat ceva din cerul de sticla al muntilor. Nevasta lui, Silvia, are 86. Sunt casatoriti de 71 de ani. Locuiesc intr-o casuta alba si curata si vorbesc mereu despre timpurile care-au fost, fara nici un regret. Sunt printre putinii oameni care mi-au spus vreodata ca sunt fericiti. N-au decat o singura dorinta. Sa moara impreuna, pentru ca despartirea le-ar fi prea grea.
Am ajuns la ei scormonind dupa istorii vechi, pe care nu le mai stie nimeni. Tot timpul in care am stat cu ei, batranul Sandu m-a tinut strans de mana, iar ea, Silvia, m-a privit numai in ochi. Mi-au povestit despre timpurile in care Bilborul nu era decat un satuc pierdut intre paduri, in care oamenii erau poate mai salbatici, dar mai drepti, mai credinciosi, dar si mai apropiati de natura, despre timpuri in care satul se urca primavara in munti cu sute de boi si cu zeci de mii de oi, despre timpuri in care ei au trecut muntii in Bucovina, acolo de unde venisera candva stramosii lor, pentru a fugi de ocupatia ungureasca si cum, intr-o buna zi, s-au intors pentru a o lua de la capat. Silvia mi-a povestit, cu ochii inchisi, cum intr-o buna zi de primavara, bunica ei a luat-o de mana si a dus-o printr-o padure cu arbori pana la cer. Ea era mica si privea in sus. Simtea mana osoasa a bunicii iar talpile ei simteau raceala pamantului reavan. Deasupra padurii, cerul era albastru, nori mici si albi alunecau pe deasupra brazilor inalti. Mirosea a flori de primavara si a pamant, si ea se gandea ca acolo, deasupra copacilor, trebuie sa locuiasca ingerii. Avea opt ani. Si deodata, in mijlocul padurii s-a facut un luminis mare, cu iarba frumoasa, si pe iarba niste femei din sat, imbracate cu camasi de canepa, intindeau la uscat suluri uriase de panza de in, facuta cu mainile lor. Panzele erau lungi-lungi si albe si straluceau in soare. Pe urma, ea n-a putut rezista si a calcat pe panza aceea. Urmele pasilor ei au ramas patate cu verdele ierbii pe partea cealalta si bunica a mustrat-o. N-o sa uite niciodata padurea, cerul, culoarea ierburilor, mirosul vantului si soaptele copacilor din ziua aceea. Da, a vazut de cateva ori, tot pe-atunci, si crucile zburatoare ale bisericutei de lemn, mergand inaintea unei procesiuni solemne. Preotii cantau, oamenii cantau, si crucile inaripate erau inalte pana la cer.
In timpul cat ea mi-a povestit toate acestea, batranul Sandu a tacut. Valcan, numele lui, vine de la "lup". Oameni din neamul lupilor. Oameni tari, care nu se-ndoaie sub vremuri. Bunicul lui, Patru Valcan, a avut sase feciori si toti au murit in razboi. Toti sase. El era copil atunci cand bunicu-sau a ridicat sase cruci pentru cei sase feciori ai sai, acolo sus, pe deal. Unul dintre feciorii morti in razboi era tatal sau. "Avea mosul o fata ca piatra. Nici o clipire de ochi n-o miscat. Nici o lacrima nu i-o curs. Cremene, nu alta. Batea vantul dinspre rasarit, el era cu caciula in mana, stransa, si eu il vedeam. A stat acolo pana la apusul soarelui, fara nici o vorba. Pe urma, noaptea, si-a luat bota si-o plecat in munti. S-o-ntors dupa trei zile si trei nopti, o strans copiii ce ramasesera dupa feciori si-o zis: s-acum, sa lucram, ca animalele nu stiu de dureri omenesti, numai de foame. Asa a fost voia Domnului! Asa oameni de tari or fost inainte, dar vezi, ca taria tot din munte, din padure si-o luau, si de la Dumnezeu. Neam de haiduci."
Asa istorii mi-au povestit Sandul lui Georgica a Petrei si cu femeia lui, Silvia. Si daca i-am pomenit aici, este numai pentru ca dupa ce am vorbit cu ei, n-am mai putut vorbi cu nimeni. Cei mai batrani oameni din Bilbor au tulburat ceva in inima mea, asa incat restul zilei, pana tarziu in noapte, am umblat pe dealuri, prin paduri, prin ultimele zapezi dinaintea primaverii. Am scormonit codrii adanci de pe valea Bistricioarei, am baut apa din izvoarele rosii care izbucneau sulfuroase de sub stanci, am vazut paduri care pareau facute din piatra si brazii aceia pe care nu-i pot cuprinde in brate nici cativa oameni. Am ascultat tipetele pasarilor si zvonul involburat al apelor mari. Am adulmecat lumea aceea a codrilor din care, acum cateva sute de ani, s-a nascut Bilborul. Stiam de la Ghita Avram, ciobanul, ca a doua zi, ultima zapada se va topi, iar ei vor urca din nou in munti si totul va porni de la capat.


(Multumiri profesorului Vasile Stan, om al satului din stravechea familie a Stanestilor, fara de care reportajul acesta nu ar fi fost la fel)