Un iconar in mileniul III

Valentin Iacob
Zilele acestea, colindand prin galeriile de arta, am descoperit la Cercul Militar o expozitie de icoane, modesta ca spatiu, dar gingasa si extraordinar de puternica.

Zilele acestea, colindand prin galeriile de arta, am descoperit la Cercul Militar o expozitie de icoane, modesta ca spatiu, dar gingasa si extraordinar de puternica. Iconarul este tanar, are 29 de ani, il cheama Toma Chituc si e nascut la Horezu, in Valcea. Este plastician, produs al Academiei de Belle Arte bucurestene. Si acolo, in expozitie, intre icoanele lui mari, cu stralucirea lor bizantina, dar cu o personalitate si o frumusete aparte, alaturi de tanarul iconar, poate unul dintre cei mai buni din noua generatie, dialogul nostru s-a infiripat de la sine.

"Pictez pentru ca icoanele vor "sa fie",
sa apara, sa se lase intruchipate"


- Cum este sa fii iconar in mileniul Iii, domnule Toma Chituc? Nu e un mestesug anacronic intr-un secol al Internetului?
- Sincer sa va spun, nu stiu exact. N-am termen de comparatie. Nu stiu decat din lecturi, cum era sa fii iconar in veacurile de aur, romanesti si bizantine. Cert este ca imi place ce fac. A fi iconar este ceva normal pentru mine. De mic copil am fost atras de pictura religioasa si de icoane, poate si din cauza ca am crescut foarte aproape de Manastirea Horezu, si i-am simtit iradierea spirituala. De altfel, cand am pornit sa pictez icoane, n-am facut-o din cauza vreunei mode ci, pur si simplu, pentru ca asa am simtit. Am pictat treptat. O vreme nu m-am mai ocupat de icoane, dar apoi am revenit, iar acum le sunt dedicat. Propriu-zis, eu nu sunt un iconar prin definitie. Am terminat Universitatea de Arta la sectia de Arta murala si m-am manifestat si in alte domenii, iar computerul imi e si mie un prieten destul de drag. Numai ca icoana este pentru mine o zona personala, mult mai apropiata. E ceva din suflet, ceva care curge inlauntrul meu si pe care trebuie sa-l exprim. O simtire care nu e numai artistica, nu tine doar de pictura. Cred ca fac icoane pentru ca a devenit din ce in ce mai clar pentru mine ca ele vor sa existe, sa fie, vor sa apara, sa se lase intruchipate. Si trebuie sa mai spun ceva care cred ca e esential: ceea ce fac eu va fi cu adevarat icoana, in momentul in care isi va capata starea de obiect liturgic, cand va fi sfintita. Prin sfintire, imaginea capata sens. Ca si in cazul painii si a vinului. In Euharistie, painea si vinul sunt Trupul si Sangele lui Cristos. Diferenta fata de pictura de sevalet, pe de alta parte, consta in subiectul picturii. In icoana, oricat te-ai juca, din aceasta "joaca" trebuie sa se nasca Chipul Sfant. Dorinta mea este ca dupa ce eu mi-am sfarsit munca si icoana a fost sfintita, ea sa nu mai aiba legatura prea mare cu mine. Asta e menirea iconarului - sa il slujeasca pe Dumnezeu, si nu pe sine.

"Socot ca fara credinta in Dumnezeu
nu poti picta icoane"


- Este credinta o conditie pentru un iconar? Poate fi pictat Dumnezeu fara sa crezi in El?
- Eu socot ca fara credinta in Dumnezeu nu poti picta icoane. Sigur, asta nu inseamna ca altii, mai putin credinciosi, nu-si incearca si ei puterile, dar atunci ceva dispare din ecuatie, ca sa zic asa. Fara credinta nu poti fi iconar. Trebuie sa existe o comunicare. Sa crezi tot timpul, si cat pictezi, si dupa aceea. Icoana este o comunicare intre om si Dumnezeu, la fel ca si rugaciunea. Nu te inchini la chip cioplit. Comunici. Chiar si ceea ce ramane dupa ce lucrul a fost terminat, dupa ce am sfarsit de pictat o icoana, sper sa vina de Sus. Eu nu trebuie sa mai raman in pictura, dupa ce icoana a fost sfintita. Acestea sunt lucruri ce depasesc intelegerea omeneasca. Nu le putem cuprinde cu logica. Tin de credinta.
- Il simti pe Dumnezeu mai aproape cand Il pictezi? E o stare aparte?
- Da, este o stare speciala. Mai intai, pentru ca eu nu am voie sa covarsesc icoana cu persoana mea, decat poate prin maiestrie. Si apoi, pentru ca pictez cu speranta ca dupa ce mana mea a fost condusa sa faca lucrul, icoana va deveni una adevarata - prin sfintire. Dar sa stiti, nu-i asa usor sa pictezi o icoana, nu te simti tot timpul ca-n Paradis, ai tot soiul de trairi contradictorii, e o cautare febrila, continua...
- Vechii mesteri iconari, cand porneau sa zugraveasca o icoana, tineau post si traiau in curatie. Dumneavoastra faceti la fel?
- Da, in masura posibilitatilor. Stiti, omul nu-i perfect. Fiind si intr-un cadru laic, iti este mult mai usor sa calci pe de laturi. Nu am pretentia ca reusesc sa ma pregatesc intr-adevar cum ar trebui. Dar incerc. Nu stiu daca reusesc pe de-a-ntregul. Caci este si aceasta o zbatere. Postul nu inseamna doar sa te abtii de la dulce, sa nu mananci carne si oua.
- Este un post al sufletului...
- Asa-i. Si lucrul acesta este cel mai important: masura in care reusesti sa fii bun, generos, iertator. Degeaba mananci toate vegetalele, daca nu reusesti in partea cealalta, a sufletului. Iar postul nu inseamna ca l-ai tinut o perioada si dupa aceea te intorci la imbuibare... Starea lui trebuie sa dureze. E un lucru foarte complicat, nu e usor de facut, nu am pretentia ca eu reusesc. Doar incerc, pe cat se poate, sa fac acest lucru. Pentru ca postul are legatura cu icoana mai mult decat a te pregati fizic si spiritual, are legatura cu lucrul in sine, e o stare care trebuie sa dureze, chiar si dupa ce ai terminat de lucrat. Nu te poti imparti "inainte" si "dupa". De-aia este asa greu. Si poate ca cea mai importanta pregatire este sa incerci sa-ti lasi sufletul sa vorbeasca, infranandu-te pe tine. Din pacate, rareori ajung la o asemenea linistire...

"Totul incepe de la lemn.
Ca la vioara"


- As vrea acum sa-mi povestiti cum se naste, care sunt secretele facerii unei icoane?
-Totul incepe de la lemn. Ca la o vioara. Lemnul icoanei nu trebuie sa aiba noduri sau defecte si trebuie sa fie bun de lucrat. Pe langa pregatirea spirituala, pregatirea tehnica, prepararea icoanei este extraordinar de importanta.
- Ce lemn folositi?
- Mai ales teiul. E cel mai potrivit. Dar si lemnul de cires e bun si, la fel, bradul. Eu lemnul il iau de acasa, din Horezu. Tata ma ajuta sa gasesc lemnul si sa-l cumpar. Dupa care il tin la uscat vreme indelungata si abia dupa aceea il tai in panou, in forma viitoarei icoane. Prelucrarea e lunga: mai intai se acopera lemnul cu un clei diluat (cel mai bun e cleiul de peste), apoi se armeaza cu un tifon, se mai adauga straturi de praf de creta si clei. Acesta e blatul icoanei. Urmeaza smirgheluirea si in final aurirea icoanei cu foita de slacht-metal, care contine aur, dar in proportie mica sau cu foita de aur propriu-zisa, care se asterne pe toata icoana.
- Foita de aur e mult mai scumpa...
- Incredibil de mult mai scumpa, daca-mi este permis sa spun asa!
- Aici, in expozitie, aveti icoane lucrate in foita de aur?
- Da, am cateva: "Buna Vestire", icoana centrala, si inca trei: Sfanta Mahrama, cu chipul Mantuitorului, Sfantul Ioan Botezatorul si Cuvioasa Parascheva. Toate sunt desenate direct pe icoana, ceea ce e mult mai greu, dar tusele sunt astfel mai vii, mai puternice.
- Culorile pe care le folositi au, si ele, un secret?
- Eu lucrez tot in tehnica veche, clasica: culorile tempera le amestec in emulsie de ou.
- Aveti in expozitie o icoana superba, care il infatiseaza pe Iisus: icoana Sfintei Mahrame, cu chipul Sau. Cum poti picta un Cristos al tuturor, cand fiecare dintre noi are, poate, o alta reprezentare a Mantuitorului?
- In primul rand, in Erminie, manualul de invatatura al iconarilor, se da o descriere bogata a portretului Mantuitorului. Sigur, de la artist la artist, pot aparea mici schimbari. Dar reperele din Erminia lui Dionisie din Furna, cartea dupa care lucrez, sunt destul de clare: culoarea parului, ochii, culoarea fetei; apoi se spune despre hainele cu care este imbracat Mantuitorul, rosu cu albastru, sau albe... Dar afirmatia dvs. ca l-am pictat pe Iisus e gresita. Eu am incercat sa-L pictez pe Iisus, doar atat! Daca cel ce priveste icoana simte ca ea transmite ceva, o comunicare, o emotie, asta nu mai depinde de mine, desi mi-as dori din tot sufletul.