Cum din literatura nu se poate trai, scriitorii sunt nevoiti sa se imparta intre mai multe slujbe - o cariera universitara, gazetarie culturala, munca de editura... Si totusi - numai ei stiu cand si cu ce pret - reusesc sa publice o data la doi-trei ani o noua carte, dovada ca profesia de scriitor, care nu aduce nici bani, nici cine stie ce faima nationala (daca nu internationala) e pentru ei pe primul plan. Dan Lungu e conferentiar universitar de sociologie la Iasi (cu studii post-doctorale la Sorbona) si un prozator remarcabil. V-am recomandat in urma cu ceva timp romanul lui, "Raiul gainilor", care-mi placuse mult prin adevarul de viata prins acolo cu umor, tandrete si comprehensiune (intre timp, romanul "de zvonuri si mistere" a fost tradus in Franta, unde a fost apreciat ca "ilariant" si de un realism naiv). De fapt, proza de fictiune a lui Dan Lungu, marcata de profesia lui de sociolog, s-ar incadra intr-un neorealism social, in care identitatea personajelor, construita fara comentarii auctoriale, doar din discursurile lor, e reprezentativa categorial. "Sunt o baba comunista!" e la fel de placut si usor de citit ca si "Raiul gainilor", merge pe aceeasi linie realista si radiografiaza tot un caz comun: cel al pensionarilor nostalgici dupa vremurile dictaturii, cand "o duceau mai bine". Romanului i s-a reprosat de catre unii critici tineri un anume schematism si tezism, o simplificare a adevarului complex al vietii in comunism. Si eu cred ca i se pot reprosa romancierului solutii facile de constructie si anumite derapaje in alt registru ale monologului, dar in ansamblu portretul "babei comuniste" e plauzibil si reprezentativ. Emilia Apostoae, muncitoarea care isi povesteste dupa revolutie viata si contrarietatile, face parte din categoria celor nascuti la tara, in gospodarii in care numai munca necontenita poate asigura hrana si in care copiii au obligatii de mici. Fugind la 17 ani de viata rurala, dura si primitiva, Emilia urmeaza la oras o scoala profesionala de confectii metalice, lucreaza ani la rand in atelierul unei fabrici, cu un salariu multumitor, primeste, impreuna cu sotul, tot muncitor, un apartament la bloc si butelie. Fetita lor, botezata cu "nume de printesa", Alice, creste lipsita de griji, isi pot permite concedii... Si toate acestea, crede Emilia, le datoreaza comunismului. Acea epoca a tineretii ei, in care a fost fericita cu ceea ce avea si nici nu-si dorea mai mult. In care se simtea in siguranta si isi putea procura pe sub mana tot felul de "bunuri" - de la alimente la bibelouri. Amintirile nu sunt insirate cronologic si nici nu alterneaza ritmic cu prezentul postrevolutionar neprecizat, ci se completeaza la distanta, intre ele fiind plasate paliere cu bancuri politice de pe vremea lui Ceausescu (povestite de hatrul coleg de atelier Nea Mitu, despre care aflam intr-un tarziu ca era si informator). Pentru generatia varstnica tot ce povesteste prin vocea Emiliei romancierul reprezinta banalitati arhicunoscute: cum decurgeau vizitele de lucru ale lui Ceausescu in fabrici, cum se recrutau membrii de partid, teama de activisti si de securisti, satisfactia de a pacali sau fura "statul". Sunt insa bine povestite, cu o anume verva, prin prisma muncitoarei cumsecade si in general multumite cu viata ei, comparativ cu aceea de la tara de unde plecase. Dan Lungu, care isi propune sa explice "din interior" ce-i cu acesti nostalgici ai comunismului, o face cam demonstrativ, e adevarat, dar fara pic de sarcasm, mai curand cu un soi de mila. Sunt cateva scene deosebit de reusite - Emilia, proaspat orasenizata, aratandu-i surorii ei mai mici, de la tara, magazinele si cofetariile, vizita fiicei Alice cu logodnicul canadian in apartamentul de bloc al sotilor Apostoae, petrecerile din atelier, cu "colectivul". In ansamblu insa, noul roman al lui Dan Lungu pare un film documentar, nu unul artistic. Se simte prea mult sociologul si ceva mai putin scriitorul.