Era tanar si nu stia ce face. Cu toate acestea, acum, la 60 de ani de la evenimente, dupa o viata in care a scandalizat nu doar prin talentul sau fabulos, ci si prin stangismul sau politic ostentativ, scriitorul a trebuit sa recunoasca extremismul de dreapta al tineretii. Un fel de a spune. De fapt, l-a tarat fluxul memoriei intr-acolo. Si-a scris memoriile si, spune el, ar fi fost mult mai complicat sa inventeze o noua realitate pentru varsta de 17 ani. Daca ar fi carpit alt petec peste aceasta varsta, i-ar fi fost greu sa explice restul. Astfel ca i-a fost mai comod sa spuna adevarul. E drept, pe de alta parte, ca evenimentele presau si ca arhivele secrete Ss urmau sa fie deschise, dar nu e mai putin adevarat ca exista sansa ca adevarul sa iasa la suprafata abia in urmatoarele decenii. Tinand cont de varsta marelui scriitor, mersul incet al dezvaluirilor ar fi impins aflarea oficiala a adevarului dincolo de linia vietii lui. Ar fi putut, asadar, sa taca si sa spere ca atunci cand va fi aflat, adevarul nu-l va mai putea stanjeni. Pe scurt, Gunther Grass nu era obligat decat de propria sa constiinta sa vorbeasca despre pacatele tineretii. Si tocmai de aceea, nu le-a mai putut tine ascunse. Este unul dintre acele numeroase cazuri in care devine tot mai clar ca marile grozavenii ale istoriei nu pot nicicum fi tinute ascunse. Totul se plateste. Uneori cu maruntis, alteori cu un cec mai pretios ca viata.
In lumea civilizata, unde si cele mai secrete dosare au iesit ca uleiul pe luciul televizoarelor si al primei pagini a ziarelor, e clar pentru toata lumea ca aflarea adevarului, desi de multe ori dureroasa, e de preferat secretizarii minciunii. Nimeni nu vrea ca detinatorii secretelor personale sau de stat sa devina papusari sefi. Tocmai de aceea, lupta pentru adevar are o miza mare cat libertatea. La noi, in schimb, periculoasele si alunecoasele dosare ale Securitatii sunt astazi, ca si ieri, folosite ca obiect de santaj. Exercitiul adevarului schimonoseste cele mai fine guri ale democratiei romanesti.
Dosarul, criteriu maxim de evaluare a individului in perioada comunista, a redevenit ce a fost, chiar mai mult decat atat. Pe vremuri, ca sa ai acces la diverse trufandale ale vietii de nomenclaturist trebuia sa ai un dosar beton si origini sanatoase. Tot ce erai trebuia indosariat bine, de serviciul de personal, de partid, de Securitate, de administratorul de scara sau de vecinii de bloc. Nu exista cu adevarat un secret, ci informatii confidentiale cunoscute de un numar de institutii, care le gestionau in folosul partidului si al oligarhiei aflate la putere. Ar fi de aflat ce s-a intamplat cu dosarele de personal, pe care obligatoriu le aveau toate vietuitoarele sistemului comunist.
Desi s-a spus ca deconspirarea Securitatii va inlatura santajele cu dosarul, detinatorii de dosare trag de ele care incotro. Adevarul ne face mai puternici, spun ei. Asa e! Mai ales cand adevarul e bine administrat homeopatic, in functie de interesele momentului. Controlat de putere, adevarul a inceput sa fie dezvaluit selectiv, deconspirand sau conspirand parca la intamplare, in zonele delicate ale scenei politice. Bine controlata de papusari, dosariada a devenit nu o lupta pentru adevar, ci pentru suprematie politica. Pare-se ca nu-i mai pasa nimanui ca adevarul ne-ar putea elibera. Poate din functie, se gandesc ei. Si, pentru ca mecanismele deconspirarii sunt cu buna-stiinta intepenite, adevarul e stiut de cine trebuie, unde trebuie, si indosariat cu grija. Un nou dosar care s-ar putea dovedi, candva, util. Ca o demisie in alb. La vremurile pe care le traim, e bun un dosar la casa omului. Daca politicianul este om. Il scoti si, pac, la Razboiul!
Felix culpa!