Johnny Raducanu - Iubirile unui lup singuratic

Corina Pavel
Marele maestru al jazz-ului n-a fost precoce numai in muzica, ci si in iubiri. Amintiri din vremuri care miroseau a parfum.

E luna Mai si vorbim despre dragoste. Nici n-am putea altfel, pe sub teii parfumati, pe sub salcamii innebuniti de floare, in trilurile de nunta ale pasarilor. Si Johnny Raducanu a adulmecat dragostea si s-a imbatat cu parfumurile ei seducatoare, inca din frageda adolescenta. Precoce in muzica, precoce si in iubiri. De altfel, e un cuceritor si acum din stirpea pierduta astazi, a Don Juan-ilor care stiu sa faca curte unei femei, stiu s-o faca sa se simta frumoasa si iubita. La 75 de ani inca isi asteapta jumatatea, fiinta care sa-l inteleaga si sa-l accepte asa cum e. Pentru Johnny Raducanu, genialul jazzman singuratic, iubirea e, ca pentru orice mare artist, o chestiune de un profund dramatism: ori totul, ori nimic. Asa cum el arde cu toata fiinta sa astrala pentru muzica, tot asa, cu cea pamanteasca, in dragoste se daruieste total. Sau, cel putin, asa spun povestile sale, cum astazi, in lumea grabita in care traim, nu se mai petrec. "A fost odata, ca niciodata..."

Pe Regala, in adieri de Chanel


- Johnny Raducanu, am venit la dumneavoastra sa va aduc o scrisoare de la o admiratoare din Arad. V-ati cunoscut, intamplator, pe strada, in Cluj, in vremea studentiei, cand ati acostat-o spunandu-i: "Te rog, nu te supara, prefa-te ca vorbesti cu mine, am pus pariu cu prietenii de pe trotuarul de vizavi ca te pot cuceri din prima". Cu permisiunea doamnei respective, ajunsa reputat biolog si ecologista convinsa, va reamintim acest episod, pentru a incepe o discutie despre iubire, un sentiment de care ni se face dor mai ales acum, in mai, luna florilor.
- Oh, scrisorile de la admiratori ma bucura enorm, acum parca mai mult ca in tinerete: e o dovada ca lumea nu te-a uitat. Iar aceasta poveste chiar ca imi reimprospateaza starea de spirit. Stii, pot sa-ti spun un secret: e foarte important sa te apropii cu tact si cu delicatete de o femeie, nu sa intri pe teritoriul ei cum au intrat rusii in Praga. Daca treci cu bine de etapa asta, deja te priveste altfel, iti acorda sansa de a continua si nu te mai situeaza in categoria celor care vor sa o tranteasca in pat cat mai repede.
In vremea tineretii mele, si iubirea era un fel de rezultat al respectului dintre oameni. Societatea si Biserica functionau impecabil, si regulile lor nu erau incalcate, sau cel putin nu in chestiuni majore. Politetea era pe primul plan, doamnele primeau complimente si multumeau pentru ele zambind fermecator, primeau biletele scrise de mana iubitilor, nu mail-uri, ca astazi, le raspundeau si acceptau intalniri, intai publice, pentru ca "uvertura" era foarte importanta la inceputul unei relatii. In orasul meu, la Braila, femeile se plimbau pe jos sau cu trasura, pe strada Regala, pe faleza Dunarii, prin parc, sau mergeau la cea mai eleganta cofetarie din oras, "Papacanaris", a unui grec, plina de candelabre aurii si oglinzi de cristal.Braila era un oras cosmopolit, iar domnisoarele si doamnele se imbracau foarte elegant, de la sucursala "Lafayette". (Pe vremuri, daca vedeai dezgolita o bucatica din pielea fina a unei femei, te apucau frisoanele; astazi, nu te mai apuca nimic, pentru ca tinerele domnisoare umbla pe strada aproape goale, cu spatele si buricul la vedere, de primavara pana toamna, dand spectacole pe gratis pentru mitocani). Chanel era parfumul cel mai la moda, plutea seara pe promenada de pe strada Regala, amestecandu-se in luna mai cu parfumul salcamilor care se insirau pe marginea bulevardului si cu aromele din cafenelele deschise pana tarziu. Era un spectacol extraordinar. La ceaiuri, se asculta muzica la radio si la patefon. Era o mitocanie sa apropii o femeie de tine, mai putin de cincisprezece centimetri in timpul dansului. Tot asa cum nu se putea sa stai in fata unei doamne cu palaria pe cap. O, Doamne, ce ma rascolesc amintirile acestea...

Copil de biletele

- Intr-o societate atat de stabila cum era cea interbelica, probabil ca si iubirea era un sentiment minunat, trait plenar.
- Da, pentru ca nu incepea si nu se termina pe Internet, ca astazi, cand partenerii "ard etapele" ca sa ajunga mai repede in pat si apoi ca sa o rupa mai usor. Atunci timpul nu curgea atat de navalnic ca astazi. Dragostea incepea cu declaratii de amor, scrise tremurat pe biletele de cei doi indragostiti. O vreme am fost "copil de biletele". Conventia era sa nu le desfaci, dar castigai destul de bine: doi lei la predarea biletului in mana si cinci lei daca aduceai si raspunsul. Dar trebuia sa urmaresti fata, sa fie singura cand i-l dadeai, altfel te prindeau tatal ori fratii, luai cateva suturi in fund si te faceai si de ras in cartier. O-lelei, ce de biletele am mai scris si eu fetelor pe care le placeam, ce-i drept, prost scrise, pentru ca nu eram prea bun la romana, dar ele erau ingaduitoare si ma corectau. N-aveam timp sa invat gramatica, pentru ca eram obsedat de muzica. Visam sa fiu ca Terente, faimosul bandit care impartea dreptatea si cucerea orice femeie. Cand a inceput razboiul, si cei doi frati mai mari ai mei, impreuna cu tata, au fost concentrati, a trebuit sa-mi gasesc de lucru, ca sa contribui la intretinerea familiei. Intai am cantat la pian, in formatia unchiului Cristache, fratele mamei, la un restaurant celebru in Braila, "Corona", de pe bulevardul Cuza, la un patron mafiot, un fel de Al Capone al Brailei, pe care l-am inmuiat cu interpretarea duioasa a doua dintre melodiile care-i placeau: "La paloma" si "Din cioburi de iubire". Mai apoi, printr-o relatie a tatei, am fost angajat la un club de noapte in Focsani, sa cant swing, de la zece seara la patru dimineata. Aveam camera mea, mobilata, patronul imi comandase doua costume de haine, camasi si pantofi si eram singurul barbat ce intra in cabina fetelor. Ele imi dadeau ciocolata, ma pupau pana ma umpleau de ruj pe toata fata si ma iubeau tare. Dupa trei luni, i-am scris tatei ca vreau sa studiez mai departe muzica si m-am intors la Braila, la Conservatorul "Lira", al carui bursier devenisem. Dar nu le-am uitat pe fetele frumoase de la cabaret, care fusesera primii mei prieteni adulti.

Silvia si rumanii

- Va mai amintiti cand v-ati indragostit prima oara?
- Prima dragoste a esuat din start. Ma indragostisem prosteste de o fata de la "stabiliment". Eram doar un adolescent la pubertate, si Victor, fratele meu mai mare si mentorul meu, m-a dus la o casa de rendez-vous din Braila. Acolo era Silvia, frumusete rara, cu ochi albastri si cu parul lung, blond, impletit in doua cozi groase. M-am indragostit si s-a ales praful de viata mea: nu mai dormeam, nu mai mancam, nu mai studiam la pian. Nu intelegeam cand patroana stabilimentului, madame Matilda, imi spunea: "Raducane draga, trebuie sa mai astepti, Silvia mai are doi clienti". La 16 ani, nu intelegeam cum vine asta, adica ce, la ea era coada ca la Gica-Vapor, frizerul meu? I-am spus lui Victor: "Bre, Silvia se culca cu mai multi rumani, am vazut io!" "Pai, ce crezi, prostovane? Astea sunt ca birjarii, le dai adresa si banii si ele te duc acolo! Buna ziua si la revedere!" "Pai, bre, eu o visez noaptea si sunt fericit, dar cand ma trezesc, iar imi aduc aminte ca ma traduce!...". "Stii ce?", mi-a zis Victor, "Schimb-o! Iti dau eu bani si te duci la alt bordel!". M-am revoltat atunci: "Pai, asta numiti voi dragoste?!". Si asa am ajuns la Lucica, si de la Lucica, am ajuns la Marta, pana am devenit barbat.Pe vremea aia, ma preocupam tare sa arat dupa cum era moda, inspirata din filme si de marile staruri de atunci ale ecranului, Humphrey Bogart, sau Mickey Rooney: cu parul incretit cu permanent Wella, pieptanat cu carare la mijloc, astfel incat cele doua parti sa stea valvoi, neglijent, iar la ceafa, frizerul Gica-Vapor iti taia parul dupa o linie perfect dreapta. Hainele erau, si ele, dupa stilul "malagambist". Sergiu Malagamba, cel mai mare tobosar al Romaniei (in a carui orchestra am debutat si eu, mai tarziu, in Bucuresti, in anii 50), dadea tonul: pantaloni cu patru pense, ascutiti la glezne si cu manseta, ciorapi din lana fina cu dungi in culori foarte tari (maro cu rosu si cu galben), astfel incat sa se vada din pantaloni, pantofi din antilopa cu talpa groasa, care trebuia sa scartaie cand mergeai, sacou in carouri mari, palarie cu boruri late si panglica ingusta, cravata uni, lunga si cu nodul mic. Cand am debutat pe post de contrabasist la "Zisu", si imediat dupa aceea, la "Mon Jardin", doua localuri in mare voga din Bucuresti, s-a gasit imediat un sponsor care incuraja tinerele talente si avea grija ca ele sa nu arate ca niste oameni saraci, atunci cand urcau pe scena. Era o practica frecventa pe-atunci. Asa ca am primit de la domnul Radu, care avea un mare magazin de stofe pe Calea Victoriei, un costum de haine, pe care mi l-a facut domnul Olteanu, cel mai bun croitor din Bucuresti, iar camasile mi le-a facut doamna Reti, care erau sponsorizate de domnul Moscu, ca si pantofii, facuti la Filitti, pantofar renumit de pe Calea Regala. Ei, dar vorbeam de dragoste...
A doua mare dragoste pe care am trait-o ca matur a fost o mare tragedie!... Mare!... Imi amintesc acum... Ha, ha... Am iubit-o, m-am i-na-morat ingrozitor de ea, eram la Colegiul de Muzica, la Iasi, ea era studenta la Teatru. Atat de tare ma vrajise, ca nici nu mai stiam sa iau un Do pe pian. Relatia a durat aproape doi ani si cam dupa un an, asa, parca era nevoie sa existe si o relatie fizica intre noi, dar... ea avea o motivatie: era virgina. Suferinta cea mai mare a fost cand am auzit, mai tarziu, de la alti prieteni, ca nu era. Fata era foarte sexy, o blonda voluptuoasa, dar nu neaparat frumoasa. Eu eram frumos! Semanam cu Charles Boyer, un actor francez in mare voga in anii 40-50. Era prin 46-47, si inca mai existau casele de rendez-vous, unde mergeau tinerii ca sa-si rezolve crizele de pubertate si sa se reechilibreze hormonal, ca sa se poarte ca lumea cu fetele pe care le curtau, ca niste cuceritori de inimi, nu de trupuri. M-am dus si eu, dar capul mi-era tot la blonda de la Teatru. Am plecat apoi la Conservatorul de la Cluj, unde am studiat cu marele compozitor Sigismund Toduta. Eram vedeta, si printre unguri, si printre romani, singurul regatean intre ei, cantam jazz si swing in cluburi si eram foarte apreciat. Intr-o societate inalta a Clujului, am cunoscut o domnisoara studenta la Medicina, a treia mare dragoste pentru mine, foarte dragalasa, inteligenta si, slava Domnului, foarte emancipata. Toata lumea stia de relatia noastra, numai ca parintii ei n-au fost de acord cu aceasta legatura, din pricina etniei mele. Asa ca iarasi am suferit cumplit si iarasi mi-am gasit alinarea in muzica, acolo unde ma simt invulnerabil si independent.

Johnny si crema de ghete "Gladys"

- Aveti reputatia unui bon-viveur, a unui trairist: ati muscat din viata cu toti dintii...
- Am fost iubaret de mic. Am iubit totdeauna femeile si n-am incetat nici acum sa le iubesc, desi cele mai multe m-au parasit ele pe mine si m-au facut sa sufar cumplit. Pentru ca am avut mari complexe de inferioritate din cauza culorii pielii mele. Semanam cu strabunicul meu, vestitul lautar Petrea Solcan Cretu, sau cel putin asa se spunea in familia mea. Tatalui meu i se spunea si Costica Cafeniu. Aveam acest complex, desi, mai tarziu, mi-am facut o mandrie din faptul ca eram tigan. De altfel, de aici mi s-a tras si porecla de Johnny (numele meu din buletin este Raducanu Cretu). Era o reclama la radio, pe vremea capitalistilor: "Cu ce te-ai innegrit, Johnny? Cu crema de ghete "Gladys"!". Aveam aerul de cuceritor, eram sarmant, vesel, dar din cauza complexului meu eram extrem de timid, cand ajungeam singur cu o fata. Romanul e de toate, dar rasist nu e. Mai striga, uneori, mitocanimea dupa tine: "Cioara!", dar nu asa, in serios, cu nuanta nazista, ci mai mult in gluma. Am simtit, totusi, din partea femeilor de care m-am indragostit, ca nu agreau ideea ca eu eram tigan si ele rumance. Si ca, oricum, chiar daca innodam o relatie, nu avea sanse sa aiba o finalitate, ci era doar asa, de aventura. Cu tiganci de-ale noastre nu am avut de-a face, doar cu una, o data. Dar nu mi-a placut, pentru ca ele sunt dominante, autoritare si nerabdatoare. Trec direct la fapte si ard etapele: sunt foc si para. Sunt arzoaice, nebune rau. De aceea le prefer pe-astea "albe", care stiu sa-ti intretina focul, chiar daca pana sa le incalzesti, dureaza si o luna. Cu nordicele, chiar mai mult, juma de an poate... Dar apoi dureaza atat de mult, ca e un risc sa te plictisesti, plus ca ele mai si trag la masea. Cand am plecat prima oara in America, la inceputul anilor 70, Liviu Ciulei mi-a spus: "Daca vrei sa te distrezi bine in New York, du-te in Manhattan", si mi-a dat adresa. Acolo, ce credeti, era o firma de ghicit norocul: zece tigancuse frumusele foc isi faceau meseria ghicind in carti, cafea si ghioc. Te costa un dolar sa asisti la spectacolul acesta, care incepea asa: "today - good day" (azi - o zi buna) , "tomorow - lucky day" (maine - o zi norocoasa), "tonight - very good night for you" (la noapte - o sa fie grozav pentru tine), apoi puneau o scoica imensa la urechea americanilor naivi si amatori de exotisme de-astea, spunandu-le "listen to your mama" (asculta pe mama ta), si alte bazaconii insirate jumatate in engleza, cu accent tiganesc, jumatate in romana. Intr-o zi, i-am spus unui bun prieten din copilarie, emigrat de mult in America, de acest loc, si am decis sa-l vizitam impreuna, fara sa ne aratam ca suntem romani, ca sa ne amuzam. Dar cand ne-am asezat pe scaune si doua tigancuse de douazeci de ani, ca doua serpoaice, s-au asezat in poala noastra ca sa ne ghiceasca in palma, prietenul meu a uitat conventia noastra si a scapat un: "Mama, ce sani are asta!". La care ele au sarit imediat: "Aoleu, manca-v-as, sunteti rumani?!". Si s-a ales praful de spectacolul la care speram sa asist. De dupa bar a aparut Bulibasa, un tigan mare si barbos, care ne-a tras in biroul lui, unde am ras impreuna o sticla de Bourbon, whiskey-ul meu favorit. Venise in America dupa ce comunistii ii luasera din osia carului, tot aurul pe care familia lui il stransese in sute de ani.

Bratara singuratatii

- Cand ati scapat de complexele dumneavoastra?
- M-am lecuit cand am plecat in strainatate si am vazut ca "albii" astia, fata de care ma simteam eu complexat, nu erau, totusi, mai isteti ca mine, cel putin in muzica. Dar am capatat alt complex, acela de roman traitor in regimul dictatorial al lui Ceausescu. Imi era rusine, atunci cand veneam in Romania, sa arat la vama tarii din care plecam, pe langa geamantanul cu hainele mele, inca doua, pline cu mancare. "Ah, sunteti roman", spuneau vamesii, inchizand din ochi la greutatea depasita a bagajului meu. Nu m-a tentat niciodata sa raman, desi au fost cateva prietene care s-au oferit sa ma ia de barbat, numai ca sa accept sa raman cu ele, in America ori in Suedia.
Revenind la ale tineretii valuri, cand am venit la Conservatorul din Bucuresti ca sa studiez contrabasul cu Iosif Prunner, stateam in camin cu studentii de la Teatru. Asa am devenit bun prieten cu Constantin Rautki, Gheorghe Cozorici, Amza Pellea. Pentru Gina Patrichi am avut o calda afectiune. Eram ca fratii. O vizitam aproape zilnic, in casuta simpla, cu multe flori, de pe strada Acvila, zona care a fost stearsa de pe fata pamantului, pentru a fi construita Casa Poporului. Cu poeta Nina Cassian, care era si o buna muziciana, am colaborat pentru primele mele compozitii. Pe versurile ei am compus piese care au devenit foarte cunoscute: "Jocul tambalelor", "Nu veni, nu pleca", "Vant de mai", si altele. Avea un nativ simt al umorului si era foarte inteligenta. Si ea, ca si Eugen Jebeleanu, ca si Camil Petrescu si Zaharia Stancu, ca si alti artisti plastici si actori, toti din lumea subtire si din crema intelectuala a Bucurestiului, erau nelipsiti de la restaurantul "Mon Jardin", in anii 50, loc de care comunistii, temandu-se ca devine sediul unei miscari subversive a lumii artistice, au scapat repede, construind in locul lui un hotel urias, fara nici un stil - fostul hotel "Dorobanti". Eu am apucat in Romania vremea cand lucrurile erau in rostul lor, de-aia sunt nenorocit acum, cand vad ca totul se intampla ca intr-un film prost. Dau un singur exemplu: la service-ul de pe Magheru erau garajele Packard, de unde ieseau siruri de taxiuri, cu geam la mijloc, iar soferul era imbracat in tunica, cu manusi albe si cascheta. Lasa geamul si-i dadeai adresa, iar el inchidea geamul si pornea. Pentru ca nu era nici el dispus sa asculte discutia ta cu o iubita sau cu un partener de afaceri. Ei bine, da, asta era in Romania, chiar daca nu va vine sa credeti! Nu noi i-am spus "Das kleine Paris" sau "Le Petit Paris" Bucurestiului, ci ei, strainii, l-au numit asa. Astazi, soferii de taxi deschid geamurile ca sa scuipe pe trotuar, in fata clientilor. Ma doare ficatul cand ma gandesc ce-a fost in Romania si ce ne-a fost dat sa ajungem sa traim astazi! M-am saturat sa ma duc la televiziune si sa povestesc lucruri care sunt luate drept povesti de adormit copiii. In general, toate tristetile mele le-am tinut in mine, "le-am tras in piept", cum se spune in popor. De asta, singuratatea e meseria mea!...

De "trois fois" rusine!

- Sunt convinsa ca in jurul dumneavoastra au roit femei dintre care, cel putin unele, ar fi vrut sa va ramana pentru totdeauna in brate...
- Au roit, dar niciodata n-am vazut una sa se aseze. Si acum roiesc cateva, dar ce folos?!... Nu mi-a ramas decat sa le privesc!... Si vreau sa-ti spun, Corina, un secret: e greu si chiar sa le privesti! Ar fi trebuit sa fiu un misogin, pentru ca am iubit femeile, ca nici un alt barbat pe lumea asta, dar nimeni nu m-a umilit cum au facut-o ele. Iar eu am cautat la ele sprijin si intelegere. Intotdeauna mi-au placut femeile inteligente, cu ele pot avea dialog. O femeie care iubeste se deschide ca o floare. Insa, cele mai multe n-au stiut ce e in mine, ce foc arde inlauntrul meu, care e chimia mea interioara! Dar le stimez si le iubesc, chiar daca povestile mele de dragoste s-au terminat prost pentru mine. Tot mai cred in iubire, in cea adevarata, inca mai am o frantura de speranta. Iubirea e motorul vietii noastre, nu putem trai, nu putem creea fara ea. Iubesc femeile, florile, muzica. Am acasa, intr-un ghiveci mic, o violeta de Parma. Vorbesc cu ea zilnic. Dimineata, cand ma trezesc, ii spun: "Astazi o sa ai si soare, pregateste-te!". Si ea imi vorbeste, deschizandu-si petalele parfumate. Norocul meu ca sunt artist. In arta e fericire cata vrei! Iti torni cat vrei! Dar in viata personala, am avut parte numai de putina lumina, in rest, numai de suferinte. O asemenea lumina blanda a fost in viata mea Geta Costin, pe care am cunoscut-o in anii 60, si care avea sa-mi devina sotie. A fost un dar de la Dumnezeu intalnirea cu ea, pentru ca mi-a schimbat viata. A trecut peste toate prejudecatile, a avut rabdare cu mine, m-a facut sa inteleg ca numai cu talentul si harul de la Dumnezeu nu faci nimic, daca nu esti instruit si cultivat. Mi-am depasit, cu ajutorul ei, ignoranta in ceea ce priveste cultura, alta decat cea muzicala, careia pana atunci nu-i dadusem prea mare atentie. Dar fiecare realizare a mea in aceasta directie insemna un enorm sacrificiu pentru ea. In cele din urma, ne-am despartit prieteni. I-am dedicat o compozitie de-a mea, "Octombrie song", luna in care dansa s-a nascut.
Sotia mea a divortat de mine pentru ca n-a vrut sa se transforme intr-o secretara sau intr-o femeie de serviciu, cum patesc multe dintre sotiile artistilor, care sunt tot timpul plecati in turnee. Am inlocuit menajul nostru care scapata, cu o prietenie totala, cu o afectiune constanta si dezinteresata. Nu exista zi in care sa n-o sun ca sa vad ce face, cum se simte, iar dansa face la fel, stie tot ceea ce fac eu, ii cer sfatul in multe privinte. E un sentiment greu de atins, acela de camaraderie suprema, sincera, nepervertita, neconditionata, e un spatiu care nu e la indemana oricarui cuplu, acela al iubirii in sensul predicat de Hristos, pentru celalalt, la fel ca pentru tine insuti. E un sentiment reciproc de pretuire umana, spirituala. E o altfel de necesitate, o alta fateta a relatiei dintre un barbat si o femeie, care vad ca lipseste cu desavarsire cuplurilor din ziua de azi. In general, relatiile din cadrul cuplului in societatea moderna au luat-o razna... din cauza lipsei respectului si a moralei crestine. Nimic nu mai functioneaza cum trebuie...
- Dar iubirea adevarata dintre un barbat si o femeie mai exista in ziua de azi? Mai inseamna ea sentimentul pe care l-ati cunoscut odata, sau si el s-a deteriorat?
- E o spoiala, doar. Nu stiu cati tineri mai reusesc sa se simta mai buni, mai curati, cu adevarat transformati de sentimentul acesta inaltator, iubirea. Iar aici, o buna parte din vina o are si Biserica, care nu stie sa atraga tinerii si sa-i educe in acest sens. Destul ca familiile lor nu mai reusesc sa comunice cu ei si sa le transmita un set de valori pentru educatia lor. Iar televiziunea si ziarele ii smintesc cu totul. Am vazut o emisiune despre unul, nu stiu cum il cheama, plin de bani, care s-a-nsurat cu o fata tanara, e treaba lui ce face acasa la el, ceea ce ma intristeaza sunt cei care scriu scrisori la televiziune sa nu intrerupa emisiunea, ca sa afle ce fac astia doi, zi de zi. E o rusine, "trois fois" (de trei ori) rusine! Atata ignoranta si lipsa de bun simt n-am mai vazut nicaieri in lume! Numai instruirea si cultura ne pot scoate la limanul civilizatiei.
- Unde va mai putem vedea cantand, maestre?
- Cant in fiecare duminica la "Taverna sarbului", in spatele Casei Presei. Si mai am cateva spectacole de muzica si poezie, dintr-un lung turneu facut prin tara impreuna cu actorul Ion Caramitru, concert pe care-l dau o data pe luna si la Teatrul National, la Sala Atelier, si cu care am fost si prin strainatate: Londra, Paris, Roma. Curand vom merge la Istanbul. Am lansat un nou album, impreuna cu interpreta de jazz Teodora Enache, continand compozitiile mele pe versurile Ninei Cassian, ale lui Vasile Voiculescu si ale Getei Costin, intitulat "Jazz Poems". Am multe proiecte, sper numai sa ma tina Dumnezeu sanatos, ca de curaj nu duc lipsa!