Blestemul comorilor

Catalin Manole
Nu va lasati pacaliti de banalitatea campiei. Ea ascunde, adesea, un labirint de miracole.


S-a intamplat pe la inceputul lui februarie. Goneam cu masina prin noapte. Trebuia sa ajung de la Calarasi la Lehliu, dar bezna era totala si pe marginea drumului nu se vedea nici un indicator. Parca intreaga campie era pierduta in noaptea deasa ca ceata, si tot ce vedeam erau cei cativa metri de asfalt, luminati de farurile masinii. Gresisem drumul? Mi se parea imposibil, parcurgeam traseul acesta aproape saptamanal. Tocmai ma gandeam sa opresc si sa cobor din masina, in asteptarea unui vehicul sau a cuiva pe care sa-l intreb unde sunt, cand, dintr-o data am vazut niste flacari plutind pe partea dreapta a drumului, peste campia inghitita de intuneric. Galbene la inceput, au devenit apoi rosii, verzi, si in cele din urma albastre. Visam? Obosisem? Vazusem bine? Mi-am aprins o tigara, dar la capatul ei, privelistea era aceeasi. Nici vorba de vis. Roiuri de flacari adevarate, scanteietoare, colorate acum in albastru, pareau sa zboare pe deasupra campiei, ca niste fluturi electrici. Era miristea incendiata de tarani? Era un incendiu oarecare? Sau poate era ceea ce-i indeamna pe toti locuitorii campiei sa-si faca semnul crucii: flacarile de pe comori ingropate, dansul diavolesc al focului sub care se afla aur. Aur cu blestem. Parca impins de cineva de la spate, m-am urcat in masina, dar in loc sa merg inainte, spre destinatie, am bagat in marsarier. Dupa vreo suta de metri, pe marginea drumului a aparut o sageata ruginita, din tabla, pe care cu litere albe si rotunjite scria: "Dor Marunt". Si aproape sters, "6 km". In directia indicata, incepea un drum de tara neasfaltat, care se pierdea in intuneric...
N-o sa stiu niciodata ce m-a apucat in momentele acelea, de ce am tras de volan catre dreapta si am luat-o pe drumul ala hurducait care parea ca duce in burta noptii. "Dor Marunt", ce nume ciudat! Cerul era acoperit, nu se vedea nici o stea, intunericul era atat de vascos, ca farurile abia-l strapungeau. Am oprit si-am deschis fereastra. Campia fosnea uscat la marginea drumului. Aerul parea in schimb neclintit, nici o adiere, oricat de vaga, nici o pala de vant. Si-atunci, am vazut din nou flacarile. Erau reci, fara fum, si luminau cu intermitente. Am pornit iar motorul, mergand inainte pe drumul care se infunda in intuneric. Trebuia sa aflu ce este, cu orice pret.
In cele din urma, am zarit niste case. La inceput rasfirate, apoi adunate, inghesuite unele in altele. Pareau scufundate in vesnicie, la fel ca si ulitele acoperite de praf. O tacere nemiscata si neagra, la fel ca si noaptea, intrerupta doar de urletul sinistru al cainilor. M-am uitat la ceas. Era fix miezul noptii, cand am oprit si am batut intr-o poarta. In fereastra casei palpaia o lumina galbuie si m-am gandit ca ma va auzi cineva. Am strigat si pe prispa a iesit, intr-adevar, un batran. S-a apropiat incet, tarsaindu-si prin curte papucii, in vreme ce o femeie pipernicita privea prin usa intredeschisa. Am spus politicos buna seara, am cerut gazduire, zicand ca m-am ratacit. M-au primit in ograda, pe urma in casa, m-au intrebat daca vreau sa mananc. Tocmai se pregateau de culcare. Femeia mai avea in mana niste andrele si firul de lana petrecut dupa gat. O clipa, am avut imboldul sa spun o minciuna, sa inventez ceva plauzibil, doar nu era sa le zic despre flacarile albastre, ar fi zis ca sunt cu mintea plecata, dar ospitalitatea pe care mi-o acordau si bunavointa cu care imi deschisesera poarta m-au facut sa ma razgandesc. M-am gandit ca daca le voi spune adevarul, ma voi trezi la realitate. Ca voi primi o explicatie simpla, pentru focurile vazute pe camp. Ca a doua zi dimineata o sa merg si-o sa vad o miriste arsa, sau o sa aud despre un incendiu accidental, si-o sa ma intorc acasa, la Bucuresti, linistit, cu misterul clarificat. Le-am spus, deci, ce caut. Focurile. Eram sigur ca le vazusem. Focurile acelea, cand albastre, cand rosii, cand verzi... Dar satul asta pierdut in noapte avea alte ganduri cu mine. In timp ce ghemul batranei se rostogolea pe podea, batranul, in loc sa-mi raspunda, a inceput sa vorbeasca, brusc, despre cai. Caii din Dor Marunt. N-am auzit despre ei? Nu auzisem de herghelia celebra din Dor Marunt?
- Hei, ce vremuri frumoase, spune batranul. Am fost ingrijitor la cai 40 de ani. Din 16 octombrie 55, una-ntruna. Au fost zile frumoase ale satului alea, in care dadeam caii la hipodrom, la Ploiesti. Aveam campionii nostri, Izvin, cel mai frumos trapas, Bosfor si Trepadus... Faceau mia de metri intr-un minut si 15 secunde... Ghita si Bidon, doi armasari...
Ma uit banuitor la batran. N-a inteles oare ce l-am intrebat sau nu vrea dinadins sa-mi raspunda? De parca mi-ar citi gandurile, spune brusc:
- Ziceti ca-ati vazut foc pe camp, flacari galbene si albastre... Ar putea sa fie de-ai nostri, ca se da foc la miriste, dar s-ar putea sa fie si altceva.
Batranul isi drege vocea si se uita catre nevasta lui. Mita, asa o cheama, il incurajeaza din ochi.
- Pai, la noi in sat s-au mai aratat flacari. Intr-un loc numit "la movila". Nu stiu sa va spun unde ii locul asta, ca eu nu am mers la camp prea mult, eu am fost cu caii toata viata. Dar se spune ca acolo un cioban a descoperit o comoara. Mai mult nu stiu, da poate o sa va spuna Jenica.
Am dormit in camera musafirilor. Pana sa-adorm, in tacerea totala a noptii mi s-a parut ca aud fornaituri de cai si tropote de copite. A doua zi de dimineata, am iesit si am simtit mirosul de cal plutind peste sat. La despartire, l-am intrebat pe batran cum il cheama.
- Bau. Mos Bau imi spun oamenii, a zis si mi-a cerut o tigara.

Comoara din brazda

Am plecat sa o caut pe batrana Jenica si locul numit "la movila". Trebuia sa fie pe camp, undeva intre Dor Marunt si satul vecin. Nu era nici o denivelare in campie. Casa batranei Jenica se afla la marginea satului. Dupa ce strig la poarta, latratul cainelui anunta aparitia femeii. Se apropie incet, cu pasi marunti. Capul ii este infasurat intr-o broboada neagra, uriasa, din care i se vad doar ochii si pe care o trage in jos in dreptul gurii, cand incepe sa imi vorbeasca.
- Comori? Pai eram la camp, la sapa, cand s-a gasit. Chiar pe randul meu. A trecut cu grapa si a spart un vas asa, ca de lut. A intins banutii aia pe toata brazda, ca o dara de argint asa...nu stiu cum sa va zic. A sarit toata lumea sa apuce. Si io am luat. Da i-am aruncat mai tarziu ca nu erau de aur si nici de argint; nu erau desi pareau. Nu stiu ce fel de bani au fost aia, da nu erau de valoare, ca nu-ti dadea nimeni nimic pe ei. Asta a fost comoara pe care am vazut-o eu. Se spune ca a mai fost una, da mai demult. A fost aici un cioban cu oi, la Movila. Dormea acolo, pe ridicatura aia din glie. Cand s-a trezit, a dat sa plece dupa oi. Da zice, "Doamne, ce-o fi aici?". Licureau niste luminite, asa. Erau niste flacari mici. Cand a sapat acolo, a gasit comoara. S-a dus in sat. Si la tatal lui i-a zis: "Tata, nu stiu ce sa mai cred, ca mi-e si frica sa spui. Uite, am stat langa oi si cand m-am trezit, mi-au flacarit multe flacari in fata". S-au dus impreuna si au sapat acolo. Au gasit o comoara si, ca monument, au lasat movila aia asa. Tot satu stie asa locu ala "la movila".
Calcand pe o pereche de adidasi vechi si fara sireturi, batrana ma ia de mana si ma trage sa-mi arate ceva.
- Daca tot ai venit de la ziar, hai sa-ti arat ceva, maicuta.
Ma duce la o margine a curtii . Se ridica cu greu pe varfuri si cu degetele ei noduroase rupe o crenguta din pom. Mana ii tremura in timp ce mi-o intinde. E o crenguta inmugurita.
- Uite, maica. Uite, maica, sa scrii la ziar. Au inmugurit pomii in februarie. Nu stiu ce vrea Dumnezeu cu noi, da au inflorit pomii si asta toamna, de s-a speriat tot satu. Acum inmuguresc? In februarie?
Un timp, am cautat pe campuri movila, dar nu am gasit nimic. Locul era ca in palma si vedeam pe o distanta de cativa kilometri. Nici urma de movila, desi batrana imi spusese, la fel ca Mos Bau, ca e chiar langa sat. Noaptea venea din nou, si de data asta imi aducea misterul a doua comori si al unui loc pe care toti il vedeau, in afara de mine.

La colt

- Mamica plecase sa munceasca. Si taticu a zis: "Aoleu, ma fata, ce mananca ma-ta?". Se facea ca era un tren care mergea pe pamant si dupa aia a urcat pe sine. Trenul avea un sofer. Mama se urcase in tren din mers, ca intr-o remorca. Si taticu iar a venit langa mine. "Ma, ce mananca ma-ta asta la camp? Da-i trei felii de paine si trei carnati." Sa ma intepeneasca Dumnezeu daca va mint. Chiar asa am visat. Parintii mei au murit acu ceva ani, de acum i-am visat. Am visat, cum v-am zis! I-am iubit mult, da uite ca nu le-am facut coliva azi, ca la datina, si ei au venit la mine in vis. Au venit sa ma certe ca nu le-am dat de pomana.
Femeia sta in mijlocul drumului si incearca sa-si stapaneasca lacrimile. Si le sterge cu un colt al baticului. Nea Gligor, un vecin, ofteaza, nevasta lui clatina din cap cu mana la gura. Stam asa, in ulita, ca si cum ne-am fi dat intalnire acolo si asteptam ceva important. Asa stau la raspantii oamenii din Dor Marunt. Stau in picioare si tac, la rastimpuri isi mai spun o vorba. Privesc in lungul ulitelor. Apoi, ca si cum acest ritual straniu ar primi un semnal invizibil de final, se imprastie toti pe la casele lor.
Nea Gligor isi aprinde o snagoava. O aprinde si nu o fumeaza. O tine aprinsa in coltul gurii, in timp ce vorbeste. Tigara arde singura, scrumul ii cade pe piept si nea Gligor are mai mereu un fel de pieptar gri din cauza asta. Are o barba alba, ce ii acopera obrajii mici, in vartejuri stranii.
- Eu am visat in somn. A venit la mine un mos batran, mai inalt ca mine, si mai gras. Roscovan la fata. Avea o barba cam asa, cum o am eu pe a mea. Si zice: "Ba, ce faci?". Eu zic: "Dorm". Zice: "Stii ceva? Tu ai sa traiesti 102 ani". Si odata am sarit din somn. Cand ma uit, eram langa nevasta-mea. Ce a fost, cine a fost...? Se intampla lucruri de-astea, de la o vreme, pe la noi prin sat. Inainte, venea parintele in fiecare luna cu botezul, trecea prin toate casele si aghesmuia. Acum nu mai vine.
Tatal lui nea Gligor a gasit si el o comoara la camp. O ulcica plina cu galbeni. I-a impartit cu ceilalti oameni care erau acolo, la sapa. Dar asta a fost pe timpul comunistilor. Militia a aflat, a venit si a confiscat toti banii, de la fiecare in parte. Unde au ajuns, nimeni nu mai stie. A fost doar o alta comoara, de care iarasi, ca un facut, nu au avut parte taranii din Dor Marunt.

Comoara lui Prepelita

Pana la urma, a pus cineva cu adevarat mana pe comorile despre care se tot vorbeste prin sat? A luat cineva aurul acasa? S-a imbogatit cineva cu adevarat, sau toate intamplarile astea vorbesc de o comoara ce le scapa printre degete taranilor, de fiecare data cand se apropie de ea? Sau comoara de galbeni e Fata Morgana a campiei, naluca ademenitoare in desert, care m-a ademenit si pe mine? Cu intrebarile astea am mers din poarta in poarta si din batran in batran.
Asa am ajuns la marginea satului Dor Marunt. Langa o casa in paragina, cu ferestre negre, de parca insusi duhul cel mai intunecat bantuia in ea, se afla o mica adancitura in pamant. Daca ai fi un calator intamplator pe-acolo, nici macar nu ti-ar atrage atentia. Insa acel loc are o poveste a lui.
Cu mult timp in urma, satul inca nu avea un nume. Erau sapte bordeie din pamant si nimic altceva. Nimeni nu s-a intrebat vreodata de ce au fost tocmai sapte bordeie, dar locul era cunoscut printre vanatori si calatori. Se chema "La Doru". In unul dintre bordeie locuia, intr-adevar, un om mic de statura, pe care il chema Doru. La inceput, el era cioban, si posibil sa fi fost chiar ciobanul care a vazut flacarile pe movila, pentru ca el si-a deschis o carciuma si apoi un han. Cum Doru era un om mic de statura, i-au spus Doru Maruntu. In timp, hanul a devenit cunoscut si multi boieri incepusera sa vina pentru vanatoare sau benchetuiala la Doru Maruntu. Alte case au aparut repede in jur, de parca bordeiele s-ar fi inmultit intre ele. S-a format un sat: Dor Marunt. Granitele lui au fost stabilite inca de la inceput, facandu-se sase fantani. De ce sase si nu sapte, cum ar fi fost logic, ramane un mister. Un sant ca un cerc a fost sapat in jurul caselor. Insa acest cerc a crescut si satul a devenit tot mai mare. Cele sase fantani s-au pierdut prin curtile oamenilor. In loc de cea de-a saptea fantana, s-a facut o podisca de intrare in sat, peste santul ce-l inconjura in chip de hotar. Locul in care trebuia sa fie cea de-a saptea fantana, locul cu podisca, locul care fusese poarta de intrare in sat, era tocmai locul in care ma aflam, langa casa pustie si langa adancitura din pamant. "La fantana Barcoaiei" se numeste locul unde, se pare, pe la 1917, Gheorghe Prepelita a gasit si a pastrat prima comoara reala a satului: peste o suta de galbeni. Comoara ar fi fost gasita de un muncitor pus de Prepelita sa aduca, din malul de-acolo, pamant galben, lut. Pe muncitor il chema Chiorean. El a dat cu sapa intr-un vas de arama si l-a chemat pe stapan. Prepelita i-a spus ca niste fiare sunt ingropate acolo, sa nu le atinga si sa sape in alt loc. Insa Prepelita, ca sa nu imparta cu nimeni comoara, s-a intors noaptea sa o ia. Stia ca toate comorile luate noaptea sunt cu blestem. Tot ce trebuia sa faca era sa nu vorbeasca pana acasa cu nimeni. Si n-a vorbit, dar cand s-a vazut cu galbenii in sac, a ras. Nu s-a intamplat nimic atunci. Toti oamenii din sat au vazut doar cum "a lu Prepelita" incepe sa-si mareasca odaile, sa aiba oi si sa faca negot. Batranii satului au apucat momentul cand, intr-o zi, sase boi pusi la car au adus pietroaie mari, cioplite: Prepelita a facut cea de-a saptea fantana la hotarul satului, langa locul unde gasise comoara.
Dupa sapte luni de la evenimentul asta, nevasta lui Prepelita s-a aruncat in fantana. Dupa un timp, ginerele lui s-a otravit la aceeasi fantana. Si in cele din urma, fata lui a fost gasita spanzurata langa acelasi colac de piatra. In urma cu cativa ani, fantana si-a luat din nou tainul: un om a cazut in ea, dintr-o caruta care trecea pe acolo. Ca si cum l-ar fi sorbit.

Blestemul lui Pintecan

Fantana lui Prepelita a fost astupata. Dar pamantul s-a lasat si a facut o noua adancitura. Parca pamantul s-ar pregati sa se deschida din nou, singur.
Dupa vizita la fantana Barcoaiei, mi-a ramas o senzatie stranie. Am plecat de acolo cu sentimentul ca ceva murdar s-a lipit de mine, ca o privire licarita ma priveste de undeva.Am simtit nevoia sa merg la biserica. Ceea ce am si facut. Mai ales ca bisericile din campie au frumusetea lor aparte, ce-l face pe orice turist curios. Satul Dor Marunt fiind destul de intins, are doua biserici. Una veche si una noua. Cea mai apropiata de mine era cea noua si am intrat in ea prin arcada din mijloc a fatadei. Icoane frumoase si vechi, o pictura in stil bizantin. Apoi... La inceput am crezut ca mi se pare. Ca am auzit atatea lucruri stranii si ciudate, incat privirea mea imi joaca feste. Am facut o cruce mare cu fata la altar si m-am uitat din nou la fresca. Era adevarat ceea ce vedeam: pe peretele bisericii erau pictati un sot, o sotie si... copilul lor spanzurat.
M-am dus la batranul care curata ceara din sfesnice. Fara sa ma intorc spre pictura, l-am intrebat:
- Nu va suparati, ce e pictat pe peretele din spatele meu?
Batranul a privit peste umarul meu. Si dupa ce a bolborosit ceva, facandu-si cruce, mi-a zis:
- Aaa, va referiti matale la familia lu Constantin Pintecan? Eh, a fost o nenorocire mai demult. O treaba necurata, legata de o comoara.
Omul nu stia mai multe. Dupa ce am aprins trei lumanari si am facut trei cruci mari, am pornit direct catre invatatul satului, batranul Isac Vasile. M-a primit in camaruta lui. De altfel, este o ruda mai indepartata a familiei Pintecan. Stia povestea lor. A scos niste caiete vechi, terfelogite, ce pareau hrisoave stravechi. Acolo a transcris de mana, din toate actele pe care le-a gasit de-a lungul vietii, o parte din istoria satului Dor Marunt. S-a asezat pe un fotoliu jerpelit si imediat o pisica i s-a urcat pe umarul drept. Are sprancene albe si stufoase Isac. Cand sta cu capul aplecat sa citeasca din caietele lui, nici nu i se mai vad ochii de ele. La anumite pasaje, isi pune niste ochelari cu rame groase, ale caror lentile sunt lipite intre ele cu o bucata de plasture albastru. Dupa ce se uita prin caietele lui, ca sa isi aminteasca, le lasa deoparte si incepe sa imi povesteasca.
- Tatal meu inca a apucat Padurea Calugareasca. Ce vezi acum in jurul satului nu era pe vremea lui. Pe vremea tatii, era padure de stejari spre Calarasi, iar spre Bucuresti era padure de nuci si de duzi. Nu se stie de ce, niste calugari au plantat-o demult. Calugarii locuiau, dupa canon, intr-un put sapat in mijlocul campului. Era padure cat vedeai cu ochii si campul nu era camp. Erau lastarisuri, cranguri, hatisuri cat puteai cuprinde cu ochiul. Era plin de jivine si chiar si acum e plin de serpi si se mai aud lupi. Pe-atunci, insa, padurea era pana unde e azi biserica noua. Acolo avea teren Pintecan si se spune ca in padurea de nuci a gasit comoara. Poate chiar intr-un nuc, crescuta din pamant. El a gasit un butoias. Un butoias cu untura. Ca o fi ramas ingropat din vremea turcilor, ca o fi fost in scorbura de nuc, cine poate sa mai stie? El a gasit butoiasul si ajuns acasa a descoperit ca in untura de fapt erau galbeni. De aur adevarat! In noaptea aia, a auzit in somn o voce care i-a spus: "Fa o biserica pe locul comorii sau blestemul ei te va ajunge!". El nu a uitat de vocea aia, dar a zis ca mai intai sa faca ceva cu tot banetul ala. Si-a luat oi, vaci, s-a pus pe facut branza si a cumparat mai multe dughene la Bucuresti, unde vindea. I-a mers bine si s-a imbogatit. Le-a dat tuturor rudelor din avutul lui, i-a ajutat pe toti, si pe tata l-a ajutat, pe verii lui. Dar intr-o zi, cand a venit acasa, si-a gasit copilul de doi anisori mort: se spanzurase singur in gratiile de la patut. In noaptea nenorocirii, din nou a auzit o voce, spunand ca daca nu face biserica, alte rele si mai mari vor veni peste el. Atunci s-a dus si a taiat nucii si a facut biserica. Pictura el a comandat-o si a vrut sa fie asa: cu copilul lui spanzurat.S-a dus dupa aia si a trait la Bucuresti si cand a murit l-au adus si l-au ingropat in podeaua bisericii, in cripta. Eu eram copil cand s-a sfintit biserica, in 39, dar imi aduc aminte cand l-au inmormantat, ca toate ulitele dimprejurul bisericii erau indesate cu oameni. Si sotia lui e tot acolo ingropata.
Batranul se opreste din povestit. Isi freaca ochii obositi. Privim amandoi pe fereastra, cum noaptea patrunde in curtile oamenilor. Dupa toate cate le-am aflat, parca n-as vrea sa ma prinda intunericul ratacind pe ulite. Cateodata, se spune, se aude in noapte plansul copilului spanzurat. Flacari albastre sau verzi te cheama peste campuri. Sa se traga toate astea de la comori si de la blestemul lor?
Pornesc la drum. Intreaga campie e scufundata in noaptea deasa ca o ceata. Tot ce vad sunt cativa metri de asfalt serpuitor in lumina farurilor. Ma intreb, din nou, daca nu cumva am gresit drumul. N-as vrea sa ma trezesc peste cateva ore tot in Dor Marunt...