Asa cum sta zugravit in altarul bisericii episcopale din Sighet, cuviosul Iosif Marturisitorul arata neclintit, ca o stanca.Imbatranit inainte de vreme, cu tamplele albite de puhoiul suferintelor, are in priviri ceva din asprimea vizionara a prorocilor. Sub barba ingrijita, usor despicata la mijloc, intrezaresti un chip frumos si expresiv. Un chip hotarat, taiat de-a dreptul in granitul credintei. Doar degetele apropiate in binecuvantare amintesc, prin fermitatea liniilor, de originea lui nobil taraneasca. Maini de rugator si de plugar. Statura lui inalta parca da sa iasa din rama stramta a icoanei. E un urias. Daca ar desface bratele, ar cuprinde cu ele intreaga Tara a Maramuresului, purtand-o ocrotitor la piept.
De curand, Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane l-a canonizat pe cuviosul Pahomie, intregind astfel o lunga si fastuoasa ectenie de sfinti ardeleni: Sava Brancovici, Ilie Iorest, Ghelasie de la Rameti, Ioan de la Prislop, Ioan din Gales, Sofronie de la Cioara. Fiecare si-a legat numele de o fapta iesita din comun, de o suferinta trecuta deja in carti si marturii. Doar despre cuviosul Iosif Marturisitorul, singurul Sfant al Maramuresului, nu s-a scris pana acum nimic. Prea putin cunoscut, Cuviosul ramane si astazi enigmatic si ascuns in mormantul sau tainuit, refuzand parca lauda oamenilor si fala cea desarta. Ii stim chipul doar din icoana, din maiestria zugravului ce ii reda in culori potolite albastrul privirii si figura ascetica, transfigurata. Ii stim viata din spusele lui Nicolae Iorga, din cele cateva scrisori trimise la Curtea Imperiala - scrisori care arata ca Sfantul Maramuresului s-a luptat ca nimeni altul impotriva calvinilor si, in 1705, a fost intemnitat de austrieci la Hust, in cazne si umilinte cumplite. Dar "vladicul cel romanesc" a avut taria sa refuze tradarea credintei ortodoxe si chiar sa-l infrunte pe generalul austriac Rabutin, un om atat de rau incat, zic cronicile: "Cand venea in furie, rupea actele cu dintii".
Viata Sfantului a fost o continua prigoana. Alungat de la Budesti, se refugia la Hust. Izgonit si de acolo, se indrepta spre Sighet sau Uglea, spre Ciumulesti sau Peri, pentru ca apoi sa ajunga, intr-un tarziu, la Manastirea, satul unde-si va stabili ultima sa episcopie. Nu a avut timp sa se bucure de singuratatea locului si de odihna. Simtindu-si sfarsitul aproape, si-a pus ordine in ganduri, s-a impartasit dupa datina si, ca ultim cuvant, a cerut sa fie ingropat in taina, la o margine de parau, ca nu cumva moastele sale sa devina pricina de ratacire. Ucenicii nu i-au indeplinit intru totul voia, dar porunca lui ramane si astazi neatinsa - trupul lui sa stea unde sta si nimeni sa nu-i tulbure linistea cu nimic.
Desi marturiile si unele inscrisuri arata ca Sfantul e ingropat in altarul bisericutei din Manastirea, istoricii ezita sa faca cercetari, neindraznind sa treaca peste voia satenilor, de a lasa mormantul la locul sau, intreg si neatins. Sfantul trebuie sa ramana cu ei, sa nu paraseasca satul. E singurul lor reazem, singura nadejde ca necazurile ce se abat necontenit asupra satului se vor risipi intr-o buna zi.
Cand am ajuns la Manastirea, era o zi superba de Florar. Chiar ziua de praznuire a Sfantului, trecuta cu rosu in calendar: 24 aprilie.
Satul blestemat
Manastirea e un catun, o mana de case tupilate in spatele unor dealuri domoale, ce despart Tara Lapusului de Maramures. Asa cum sta pe "Dealul Crucii", bisericuta cea veche (presupusul loc de odihna al Sfantului Iosif) pare sa vegheze o lume patriarhala, plina de nostalgii apuse. Linistea, parfumul ciorchinilor de salcam si roiurile imblanzite de albine, ce te impresoara din toate partile, nu dureaza mult - se risipesc in dreptul primei case intalnite in drum ca un abur, ca o parere fugara. Nu-ti trebuie mult ca sa-ti dai seama ca Manastirea e un sat aparte - adormit si fara vlaga. Pe ulita, tacerea nefireasca spune totul - lipseste zarva pruncilor, lipseste forfota gospodinelor trebaluind in jurul casei.Batrani si obositi de munca, oamenii te cerceteaza curiosi de dupa ulucile gardului, raspund la binete, ba chiar te poftesc la un pahar cu horinca si iti spun tot ce stiu despre "sfantul ingropat in altar", dar cand vine vorba despre viata lor, se refugiaza intr-o tacere speriata, neclara. Putini sunt cei dispusi sa povesteasca. De mai multe sute de ani, oamenii cred ca satul lor se afla sub blestemul de a nu spori niciodata, de a nu se mai inmulti. E un blestem ciudat si fara dezlegare - blestemul unor calugari, carora satenii le-au furat candva fantana, interzicandu-le sa ia apa.
Nici acum oamenii nu stiu prea bine ce s-a intamplat. Repeta aceeasi istorie auzita din mosi-stramosi, tot mai convinsi de adevarul ei. Candva, in apropiere de sat, a existat o manastire ortodoxa, dar rautatea oamenilor i-a alungat pe calugari care incotro, risipind manastirea, din care nu a mai ramas decat o stinghera bisericuta de lemn. Pustiul blestemului s-a intins peste tot. La o casa nou construita, doua se daramau; la un cocon abia nascut, doi oameni mureau in aceeasi zi. Blestemul lucreaza si astazi. Nu s-a implinit pe de-a intregul pana acum, dintr-un motiv la fel de misterios: mormantul din pridvorul bisericutei de lemn. Cateva litere sapate in blana de stejar a grinzii pomenesc ca acolo este ingropat monahul Iosif, un monah ce pare sa fie chiar Sfantul Iosif Marturisitorul, marele episcop ortodox al Maramuresului. Pentru manastireni, un lucru este limpede si fara tagada - fara cuviosul Iosif, fara puterea si protectia sa nevazuta, satul ar fi disparut cu siguranta de mult.
"Daca mai stai in sat, mori"
Manastirea pare o vetusta carte postala, cu imense porti sculptate si o multime de case de lemn, acoperite cu sita. Pe ulitele satului, pluteste o liniste alburie, inselatoare. Pomii proaspat spoiti cu var si zarva pasarilor de curte invaluie satul intr-un vesmant bucolic. Abia cand ajungi in centru, revii cu picioarele pe pamant si tresari. Iluzia de inceput se risipeste in fata fostului magazin satesc, cu grilaj de fier si doua randuri de lacate la intrare; in fata scolii parasite, cu scanduri suprapuse si fixate in graba pe ochii goi ai ferestrelor. Nu departe, la capatul ulitei, Vasile Stet trebaluieste pe langa casa. E un barbat intre doua varste, bland si molcom la vorba. Nu se mira ca suntem ziaristi, ca vrem sa scriem despre blestemul calugarilor, ca i-am batut la poarta si acum il iscodim cu tot felul de intrebari. Nu se mai mira de nimic. Doar priveste roata imprejur si ofteaza. Blestemul satului nu-l mai intoarce nimeni. Oricat te-ai zbate, te intorci de unde ai plecat. In Manastirea nimeni nu are spor. Te pui pe treaba, urci si apoi cazi cu zgomot. Te sui in copac, ajungi in varf, te bucuri si deodata copacul dispare. Ramai suspendat in aer.
Vasile Stet vorbeste, rasufla din greu si arata cu mana. Vecinul sau, Hotea Patru a lui Doche, avea cinci flacai puternici. Acum nu mai e nici unul si casa e pustie. Mai incolo, era curtea lui Vasalie a lui Macoci. Acum nu mai e nimic. Praful s-a ales de munca lui Bedeoanu, Mihaiu lui Hotea, Ioan a lui Doche. Cine castiga a doua zi pagubeste. Intr-o clipa pierzi totul, cum a pierdut Vasile Stet, care a fost la viata lui "gazdalau" (bogat), cu de toate in curte. A avut gater, animale si hectare intregi de pasune. "Ce folos ca am avut avere?", zice Vasile. "M-am imbolnavit de plamani si toate au cazut dupa mine. Nu mai inaintam in nimic si nu intelegeam ce se intampla. Ma tot framantam si cautam raspuns, pana am ajuns la un preot din Valea Porcului. Era vizionar preotul, cu dar de la Dumnezeu. N-am apucat sa-i spun nimic. De cum am intrat, doar s-a uitat la mine si mi-a zis: "Asculta fecior, de mai stai mult in sat, mori. Praful se va alege si de tine, si de casa ta". Cu adevarat, bine a vorbit preotul - simt ca mor cu fiecare zi, ca totul se ruineaza in jurul meu, dar nu pot sa plec de aici. Nu stiu cum se face, dar, la blestemul lor, calugarii au scapat un strop de miere si de liniste. Cine gusta din mierea asta nu se mai satura niciodata."
"Satul nostru e amu pe terminate"
In Manastirea, oamenii ori sunt batrani, ori sunt bolnavi. Ca toti cei din sat, Vasile Stet nu se mira cand cineva moare in floarea varstei sau dispare pur si simplu de acasa (asa cum s-a intamplat de curand), fara ca cineva sa-l mai gaseasca vreodata, viu sau mort. Trecut de 50 de ani, Vasile Stet a vazut multe la viata lui. Povesteste din cele traite si din cele auzite de la bunul sau, dar fara a acuza pe cineva anume, fara a se incrunta la trecut. S-ar zice ca l-a iertat pe Bozga cel care in vechime i-a alungat pe monahi si a pus mana pe comoara bisericii, tainuita (zice-se) in fantana. Nu le mai gaseste pricina nici celor care au privit de pe margine, fara a sari in ajutorul calugarilor. Blestemul satului (crede el) vine din alta parte - vine din pacatele si rautatea celor prezenti. Cand il intrebi cum se impaca cele 30 de familii din sat, Vasile Stet prinde a zambi cu amaraciune si zice hatru: "Se impaca bine, cum e cainele cu pisica".
Operat la Bucuresti de plamani, rasufla greu si se sprijina in harletul cu care tocmai sapa un sant in jurul casei. Vrea sa aduca apa, sa-si faca o "tandara" de baie, dar nu se poate lega la izvorul de peste drum, din pricina vecinilor. Acum munceste din greu sa puna conducte, cale de doi kilometri, pana la alt izvor. Nu se tulbura pomenind despre rautatea vecinilor si nici nu are vreo pretentie. In Manastirea, tot timpul a fost problema cu apa. In afara "Fantanii calugarului", toate celelalte puturi sunt firave si maloase. Apa e sfanta si tainica. O pretuiesti cand nu o ai. Ea leaga oamenii, dar ii si desface. Ii arata buni sau egoisti, cum le este felul. Nu intamplator, calugarii s-au suparat pe sat si au rostit blestemul. Apa e vie si adevar. Prin apa te botezi si iti arati credinta.
Vasile Stet pare impacat cu situatia, vrea sa schimbe discutia, dar un gand anume continua sa-l sacaie, sa nu-i dea pace. De regula, necazurile unesc oamenii. La Manastirea e altfel. La 40 de case, sunt trei religii si trei vrajmasii: ortodocsi, uniti si pocaiti. Ortodocsii au inchis drumul unitilor spre biserica, iar unitii au vrut numai ei sa comande, cerandu-si neconditionat biserica inapoi. Cand preotul al batran a vrut sa treaca la greco-catolici, parte din sateni au vrut sa-l scoata de grumaji si sa-l inchida in altar. La randul lui, de Pasti, preotul ortodox a gasit biserica inchisa si a slujit Invierea sub cerul liber.
Oricat ar vrea, Vasile Stet nu pricepe. In Manastirea, oamenii mor cu capul in cenusa si recolta se sleieste pe camp. Familiile se destrama din doua in doua case si nici un copil nu se mai intoarce de la oras. Cu totii vad ca le merge rau si nimeni nu face nimic. Adevarat sau nu, blestemul calugarilor de acum 300 de ani ar trebui ridicat macar acum, in ultimul ceas. S-ar cuveni ca toata lumea, cu mic - cu mare, sa posteasca negru zile la rand, sa puna tamaie in cele patru colturi ale satului si sa cheme arhiereul pentru molitve si rugaciuni de dezlegare. Sa ceara mila de la Dumnezeu si sa se impace in gand cu monahii prigoniti. Sa faca sfestanie in toate odaile ori sa aduca icoana Maicii Domnului cea facatoare de minuni de la Nicula, in procesiune solemna si plina de cutremur. In loc de toate acestea, oamenii isi vad de treaba ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Se zavorasc in dosul portilor de lemn si isi vorbesc unul altuia cu spatele. Se cearta doar a cui e biserica, in timp ce, intr-o noapte, hotii au furat usile imparatesti inalte cat un stat de om, iar unul din crasnici a vrut sa vanda clopotul de bronz din turla.
Glasul lui Vasile Stet suna tot mai stins, ca o litanie. Nu se mai revolta. La varsta lui are alta treaba - sa-si puna ordine in ganduri, pregatindu-se cum se cuvine de drumul cel din urma, drumul vamilor si al lui Dumnezeu. Obosit de munca si de griji, se multumeste doar sa constate: "La Manastirea nu mai invinge in veci natalitatea... Satul nostru e amu pe terminate".
*
De pe dealul bisericii, locul cel mai inalt din Manastirea, satul pare invaluit intr-o incremenire nefireasca. Ulitele inguste, transilvane, si ruina fostului magazin din centru, colorat inca in albastru si cu stilizari vegetale pe ziduri, sporesc impresia de loc uitat, iesit cumva din istorie. Suparati pe Bozga si pe tot neamul Totosenilor, calugarii au plecat in pribegie cu blestem si grea legatura, lasandu-le satenilor, ca o mangaiere, un izvor de apa rece si o bisericuta de lemn. Batranii isi amintesc si acum de intamplarea crasnicului Iacob care, pazind biserica pe timp de noapte si dormind in pridvor, a auzit un glas puternic din cer: "Iacobe, Iacobe, uita-te in fantana si vezi cum ard banii (comoara)... Cheltuie pentru biserica si cat ramane pune inapoi." Si acum, unii oameni cred ca Iacob a luat toti banii, sporind blestemul peste sat. In realitate, fantana era goala. Nu despre bani de aur vorbea ingerul, ci despre altceva. Adevarata comoara e si acum dosita sub lespedea de piatra a mormantului ce ascunde trupul neprihanit al Sfantului Iosif Marturisitorul.
In smerenia lui fara egal, cuviosul Iosif nu putea sa-si aleaga alt mormant decat la Manastirea - un loc retras, schimnic si aflat sub grea pedeapsa. Dincolo de necazurile care se abat mereu asupra lor, oamenii simt ca au mare ajutor, ocrotiti fiind de seceta sau inundatii, de incendii sau alte calamitati. Chiar de curand, o furtuna teribila s-a pornit dinspre Gutai. In calea ei, furtuna a daramat case si palcuri de padure, smulgand pana si cuiburile de cartofi din pamant. Miraculos si fara nici o pricina lumeasca, vijelia s-a oprit ca taiata cu securea chiar in dealul bisericii, acolo unde Sfantul Iosif Marturisitorul isi doarme somnul cel de veci, ofteaza si se roaga pentru manastirenii cei napastuiti si ingreunati (unii poate fara vina) de pacatele stramosilor lor.
Smerit si fara fala, cum i-a fost intreaga viata, Sfantul Maramuresului se impotriveste, se ascunde, nu vrea sa fie descoperit. Prefera sa mai ramana un timp pe dealul Manastirii, acolo unde suferinta e mai mare. Se roaga si cere intarire lui Dumnezeu ca oamenii, macar in ultimul ceas, sa redescopere lumina iertarii si a impacarii intre frati.