Rue Saint Andre des Arts, in centrul Parisului, la cateva minute de piata St. Michel. Stau la o masa foarte mica, din lemn negru-roscat, pusa in mod straniu, jumatate in strada jumatate in interiorul acestei cafenele elegante. "Cafe des Arts". "Cafeneaua artelor". Din interiorul lambrisat cu cires vechi curge muzica hipnotica a lui Charlie Parker, amestecata cu rasete de studente la stiinte politice, plus o rumoare pe care o cunosc si care imi place la nebunie cum atarna in aer, densa, stralucitoare, pe care aproape ca o poti atinge cu mana. Asta e-n dreapta. Si-apoi, in partea mea stanga e strada, Parisul, multimea, fatadele cladirilor patinate romantic, micul birt de clatite al kabylului Omar, langa vitrina fastuoasa a lui Sraj, pakistanezul, negustor de bijuterii vechi, adunate din toate colturile pamantului. Prin fata ei defileaza oamenii. Mai ales oamenii sunt, la Paris, un spectacol nesfarsit, pe care-l poti privi ore intregi fara sa te plictisesti vreodata. Sunt oameni de pretutindeni, bogati si saraci, tineri si batrani, copii, de pe toate continentele, din toate culturile, de toate rasele. Parisul ii uneste intr-un fel special, mastile sunt cazute, pentru ca strazile Parisului te fac sa uiti cine esti si de unde vii, sunt toti cu ochii mari, deschisi, ca niste copii, fericiti si uimiti. Oamenii acestia fac parte pentru o zi sau pentru o saptamana din Paris, respira odata cu el, sunt una cu orasul si, imi spun, asta e lucrul care imi place cel mai mult la orasul acesta, faptul ca Parisul nu "se viziteaza", ci se simte. Parisul se simte.
Vasazica, sunt la masa cea mica, jumatate in cafeneaua artelor, jumatate in strada, intre saxofonul lui Charlie Parker si extraordinara animatie a strazii. La mijloc, intre aceste doua jumatati de lume, pe masa, am un pahar de vin stralucitor si rece. La Paris este vara, la fel ca acum 15 ani, cand am fost pentru prima data. Veneam atunci dintr-o Romanie intunecata, dintr-o Romanie zguduita de mineriade si de convulsii post-comuniste, eram un pusti devenit jurnalist, care credea ca va schimba lumea si care traversase Europa ca sa ajunga la Paris cu autostopul. O Europa care mi se paruse ostila si prudenta fata de romani, intr-un timp in care, deja, mitul revolutiei romane se spulberase. Ungaria, Austria, teribila Germanie, pe care le traversasem si unde fusesem controlat, suspectat, perchezitionat si amendat ca banditii, ramasesera in urma. Acum eram la Paris, Dumnezeule, si pentru intaia data in viata mea de roman iesit in Europa, ma simteam acasa, pur si simplu, bateam strazile la picior, in cercuri mari, adulmecam casele, pietele si oamenii, cu ochii mari de uimire, descoperind ca strazile Parisului aveau o calitate pe care n-aveam s-o mai intalnesc nicaieri. Calitatea de a fi prietenoase, de a te face in cinci minute sa nu te mai simti strain. Eram pentru intaia data la Paris, dar dupa o zi, mi se parea ca traisem aici dintotdeauna, ca recunosc peisajele, mirosurile, pulsurile orasului, mi se parea ca recunosc gesturile oamenilor si felul in care cadea lumina pe fatadele marilor monumente, peste podurile Senei. Am trait pentru prima data miracolul acestui oras magic si al multimilor sale multicolore, din care simteam ca fac parte intr-un fel in care nu simtisem niciodata la Bucuresti. Asa a ramas pentru mine Parisul pentru totdeauna, si de fiecare data cand m-am intors aici, am simtit la fel. Ca e, intr-un fel, orasul meu. Asta simt si acum, la "Cafe des Arts", in fata paharului cu vin algerian: ca m-am intors acasa. Asa ca, fericit, inchin acest pahar Parisului regasit, pietei St. Michel si fantanii sale cu arhangheli, stradutei Huchette, unde intr-un mic teatru se joaca "Cantareata Cheala" a lui Eugen Ionescu de 50 de ani, kabylului Omar, care vinde clatite umplute pe care adauga sirop de migdale pe gratis, din simplul motiv ca baiatul lui, despre care vorbeste mereu, si care a fost ucis in Alger, intr-un atentat, adora siropul de migdale. Inchin pentru Sraj, omul care vinde bijuteriile de argint stravechi ale triburilor de tuaregi, inchin pentru americanii cu fete de copii care se bucura de orice vad, pentru muzicantii strazilor Parisului care canta de la rock si blues la Bach si Haendel, pentru Sena si pentru cheiurile sale din piatra. Salut fabuloasele biserici ale Parisului, in care faci pielea gainii cand te gandesti ca sunt acolo, de o mie de ani, mormintele merovingienilor, Turnul Eiffel, atat de urat, dar asa de simpatic cu luminile sale extraterestre. Inchin pentru bulevardul St. Germain, pe care-l iubesc, si pentru cartierul Montmartre, ale carui stradute sunt atat de frumoase, incat ai putea ramane acolo pentru totdeauna; pentru SacrE Coeur si pentru muzicienii scarilor, pentru cimitirul Montparnasse in care doarme Brancusi si pentru japonezii nebuni care confunda Parisul cu Disneyland-ul. Romanul care sunt inchina un pahar marelui Paris. Dincolo de istorie si de arta, dincolo de cladiri si de piete, dincolo de romantism si de amintiri, Parisul pentru mine este un oras care reprezinta umanitatea, locul in care oamenii de pretutindeni sunt una, fericiti si deschisi in fata frumusetii care-i uneste. Parisul este un oras al inimii, pentru ca topeste granitele dintre oameni, pentru ca are darul de a-i reuni, pentru ca nu conteaza ce limba vorbesti, ci doar puterea de a privi totul cu ochi de copil. Bine te-am regasit, Paris!
La pas
Piata St. Michel. Sunt la cativa pasi de fabuloasa biserica St. Severin, construita din danteluri de piatra, acum vreo 700 de ani. Biserica este inconjurata de stradute atat de inguste, incat abia poate intra o masina. In dreapta si-n stanga lor sunt insirate mici restaurante, care mai de care mai frumos luminate, ale caror vitrine au fost inlaturate, pentru ca spatiul interior sa comunice cu strada, cu multimea si cu inserarea. Din fiecare restaurant se aude o muzica discreta, in asa fel incat atunci cand treci prin dreptul lui esti tentat sa te opresti o clipa, ca sa simti atmosfera. In nici unul dintre toate aceste locuri nu exista ceva strident sau agresiv, desi sunt restaurante indiene, turcesti, grecesti, pakistaneze, mexicane, tibetane, italiene, libaneze, chinezesti si thailandeze, toate bucatariile. Toate natiile pamantului se intalnesc aici, se intalnesc cu toate muzicile. Decoratiuni de pe intreaga planeta se intersecteaza intr-un spectacol fascinant, intr-un puzzle nemaivazut, fara ca toate acestea sa fie obositoare sau stridente. Cum fac oamenii acestia ca sa intre in marea atmosfera a Parisului?
Locul seamana putin cu ceea ce ar putea fi centrul vechi al Bucurestiului, pe la Curtea Veche, pe Lipscani si pe Covaci, numai ca ceea ce e decrepit si trist la Bucuresti aici este stralucitor si cosmopolit, cladirile foarte vechi sunt perfect conservate si niciodata n-o sa existe aici un turn din beton si sticla, pentru ca la Paris, chiar si un oblon vechi trebuie restaurat in culorile originale, pentru a respecta atmosfera.
Pretutindeni sunt lumanari pe mese. Unii se opresc, pur si simplu, doar ca sa asculte muzica din interior sau ca sa priveasca. Eu sunt in trecere. Ma duc sa arunc o privire, ca orice roman nostalgic, strazii pe care am locuit candva, Rue St. Genevieve, o strada in panta, plina de magazine de vechituri si de porumbei, numai ca in drum deschid ochii si inima pentru a ma umple de aerul Parisului. Ies dintre restaurante si magazine de suveniruri, las in urma stradutele inguste, travesez marele bulevard St. Germain. Lumea se schimba, la fel si vitrinele, si oamenii, numai terasele raman aceleasi peste tot. La Paris, terasa este o institutie sociala, oamenii privesc si se lasa priviti, isi zambesc, se intalnesc, discutii intamplatoare prind viata intre oameni necunoscuti. Oamenii par mai destinsi decat la Bucuresti, mai putin incruntati, mai surazatori. Nu mai frumosi, si nici mai bine imbracati. Mai senini. Si daca pe stradutele cosmopolite din preajma bisericii St. Severin francezii sunt in minoritate, din pricina miilor de turisti, pe marile bulevarde, cum e St. Germain, poti lua pulsul parizienilor iesiti la cumparaturi sau, pur si simplu, la plimbare, pe sub marii platani neatinsi poate de sute de ani.
St. Genevieve. Totul e neschimbat. Magazinele, cafenelele, forfota din fata unui post de politie. Patrund intr-unul din magazinele de vechituri, ca sa-mi salut un vechi prieten. Rodriguez este spaniol din sud, dar are figura de arab. Ultima data l-am vazut acum doi ani. Poarta la mana aceeasi bratara de aur maura, despre care stiu ca e de vreo doua sute de ani in familia lui si pe care au dreptul s-o poarte numai barbatii intai nascuti. Bratara mostenitorilor. Rodriguez ma saluta, ca si cum nu m-ar fi vazut de ieri. Are unul dintre acele mici magazine fabuloase, in care poti vedea toate bogatiile stravechi ale Africii de Nord, podoabe tunisiene, marocane, egiptene, haine facute din matasuri si din kashmir, de femeile unor triburi ale desertului, pumnale incrustate cu aur si cu pietre pretioase, statuete din jad si din fildes. "Bonjour, mon vieux, ca va?" Rodriguez ma pupa pe amandoi obrajii, asa se face la Paris, toata lumea se pupa, apoi imi da un ceai amar si foarte tare, ca in vremurile de altadata, ma intreaba ce cred despre beleaua de Sarko, noul presedinte al Frantei, si imi arata ultimele achizitii, printre care se afla o fantastica brosca testoasa din argint incrustat, o carte de rugaciuni straveche, care vine din Abisinia, impodobita cu cruci ortodoxe, plus o sabie beduina, care vine din Algeria si care este atat de taioasa, incat poti ascuti creioane cu ea. Intre timp, vinde o mica oglinjoara tiganeasca unor coreeni, cu 5 euro, si o bijuterie araba unei frumoase americane, care nu pare sa-si dea seama pe ce a dat 500 de euro. Magazinul miroase a smirna si a betisoare parfumate. Rodriguez aprinde lampile din arama veche, cu care este iluminat magazinul. Catarama centurii pe care o poarta la blugi infatiseaza un dragon.
Dumnezeu la Paris
Traversez unul dintre podurile nenumarate peste Sena, catre catedrala Notre Dame. Luminile sunt aprinse, cerul arde in inserare, seara Parisul e mai frumos ca oricand, palatele de pe cheiuri sunt galbene si portocalii in lumina reflectoarelor, vapoarele curg aliniate pe fluviu, ducand mii de oameni cu gurile cascate de spectacolul splendidului oras. Chiar si copacii batrani sunt iluminati fabulos cu becuri speciale. Catedrala pare un bloc de lumina. Niciodata n-am fost ispitit sa intru. M-au speriat intotdeauna masele uriase de oameni care asteptau aliniati la intrare. Ma gandeam, oare ce fel de biserica este aceea, mare cat un teren de fotbal, in care circula rauri de oameni, inarmati cu aparate de fotografiat, cu flashuri... Trebuie sa fie un loc din care Dumnezeu a fost exilat, din care linistea a disparut, catedrala trebuie sa fi devenit doar un loc turistic, pe care oamenii il viziteaza numai pentru ca figureaza in ghiduri. Doar ca in seara aceasta, multimile n-au chef de catedrale, ci mai curand de plimbari si de restaurante. In piata din fata bisericii Notre Dame e lume putina. Intru rusinat de mine insumi. A nu stiu cat-a oara la Paris, prima data la Notre Dame!
Asa cum ma asteptam, interiorul e colosal, zdrobitor, enorm. Ma simt ca o furnica ratacita intr-un frigider. Coloanele gigantice din piatra se pierd in semiobscuritatea inalta. Secolul 12. Este ceva inauntru care te face sa pastrezi tacerea. Asta se intampla si cu ceilalti. Vorbesc in soapta, numai ca soaptele se amplifica, se rotesc, se lovesc de coloanele de piatra si se inalta in vartejuri catre un cer facut din arcuri de piatra. Dar nu despre interiorul catedralei Notre Dame vreau sa va povestesc, nici despre fantasticele vitralii, nici despre mormintele stravechi care sunt inauntru. Ci despre un loc anume, din fata unei statui a Fecioarei, unde se afla cateva scaune pentru reculegere. Ma asez. Mai sunt imprejur cativa oameni, femei si barbati, care se roaga. Ciudat, nu? Se roaga intr-un loc de jur imprejurul caruia se roteste o masa de oameni care fac intruna fotografii. Privesc mai intai chipul Fecioarei Maria si mi se pare de o frumusete nepamanteana. Apoi privirile mi se urca in inaltul catedralei, pe arcurile de piatra, si atunci se intampla ceva cu totul neasteptat. Pur si simplu, murmurul multimii se dilueaza, dispare. Nu e o figura de stil, nu e o metafora, ci adevarul curat. In locul acesta, sunetele nu ajung. Stau cu ochii inchisi si ma minunez. In mijlocul nebuniei, in inima acestei cladiri colosale, exista o alveola de liniste impecabila, o liniste pe care aproape o poti atinge cu mana, o liniste populata cu imagini ale sutelor de generatii care s-au rugat in locul acesta. Unii vorbesc despre Notre Dame ca despre o adevarata inima a orasului. Poate ca este adevarat. Am stat un timp acolo, aproape suspendat, uluit. Intotdeauna am crezut ca marile catedrale catolice ale occidentului sunt reci, impersonale, strivitoare, in comparatie cu bisericile noastre, mai mici, mai fierbinti, mai... umane. Si poate ca asa e. Dar e acolo ceva care te face sa te intorci inlauntrul tau.
Cand am plecat, am mai privit o data, cu atentie, frumoasa statuie a Fecioarei. De jur imprejur, pe ziduri, erau placute de marmura pe care scria simplu: "Merci Notre Dame". Si anul.
Cioburi colorate
Pentru ca are milioane de fete, orasul acesta este un fel de ochian, ca acelea pe care le aveam in copilarie, pe care le puneai la ochi, si inauntru cioburile colorate se aranjau in milioane de feluri. As spune astfel si despre parcurile extraordinare, pline de fantani arteziene si de copaci seculari, in care oamenii stau la orele pranzului pe iarba si mananca, si despre Parisul adanc, din partea de nord a Senei, despre strazile din Montmartre si Faubourg St. Denis, unde atmosfera devine densa si zgomotoasa, pentru ca acolo locuiesc arabii si maghrebinii Parisului, si cei veniti din fostele colonii franceze, despre hainele in mii de culori, despre tarabele cu fructe nemaivazute si despre cele cu pesti portocalii si albastri, despre freamatul negrilor care asculta in strada un fel de muzica etno, dupa modelul negrilor americani, despre strainii care se scufunda in aceasta lume aparte, care se pozeaza in fata la Moulin Rouge sau la Sexodrome. As putea sa va povestesc despre cartierul chinezesc din arondismentul 13, unde sunt milioane de mirosuri si unde se pot manca cele mai neasteptate animale, despre un templu budist care se afla in parcarea subterana a unui bloc cu 30 de etaje, ca si despre Parisul plin de fite de pe bulevardul Champs-Elisees, unde o pereche de blugi costa o mie de euro si unde poti vedea la plimbare vedete din filme americane. As putea sa va povestesc despre luxoasa Cantina Rusa, de pe malul Senei, locul unde se aduna de aproape o suta de ani nobilimea fugita de la Sankt Petersburg in 1918, si cate altele, dar pentru toate acestea ar fi nevoie de o carte. O carte de nisip, cum ar zice un scriitor, care sa nu se sfarseasca niciodata. In loc de toate acestea, o sa va mai spun despre un singur loc, drag inimii mele, care este faimoasa colina Montmartre, in varful careia se afla fabuloasa biserica Sacre Coeur. Nu despre basilica o sa va povestesc, caci despre asta puteti citi in orice ghid, ci despre ceea ce se petrece imprejurul ei, pe minunatele stradute vechi, pe care sunt mici magazine de arta si mici restaurante, dar si, din loc in loc, extraordinare castele in miniatura, de la ferestrele carora se vede intregul Paris. Este un cartier al artistilor, al studentilor la arte, al muzicienilor, al pictorilor de strada, care iti fac in cateva minute portretul, un cartier al actorilor de teatru si de film. Pe zidul unei cladiri, am vazut o placa dedicata cantaretei Dalida, care a locuit acolo, o placa pusa de vecinii ei din Montmartre, in care ii spun ca o iubesc si ca n-o vor uita niciodata. Este un cartier deasupra Parisului, un cartier aproape de cer, in care se canta si se danseaza intreaga noapte. Pentru mine, este locul cel mai frumos din Paris. Stradutele sunt bordate cu case ce par de jucarie, cladite din piatra, cu obloane colorate, cu flori la ferestre, prin care uneori poti auzi muzica unui pian sau a unei viori. Pretutindeni sunt trupe de muzica care canta in strada. Pe marile scari din fata basilicii Sacre Coeur, seara, cu intregul Paris luminos intins la picioare, multimi intregi de tineri din toata lumea vin sa asculte trupe cunoscute, dar si anonime, intr-o atmosfera extraordinara. Am vazut acolo, impartindu-si spatiul si publicul, ochestre de camera si trupe de rock, saltimbanci care faceau numere spectaculoase cu roti de foc, muzicieni din Peru si din Africa, acompaniati in limba germana de tineri nemti, care nu intelegeau nimic, dar cantau din toate puterile, pe ritmurile tobelor din Mali. Colina Montmartre e unul dintre cele mai extraordinare locuri din Paris, un fel de chintesenta a orasului, exploziva si superba, infinit de variata, un fel de inima suprema a marelui oras care se intinde dedesubt. Un loc care te face sa te simti una cu el, cu ceilalti, cu orasul si cu intreaga lume. Acolo, sus, pe Colina Montmartre, aveam sa traiesc una din cele mai mari surprize ale calatoriei mele estivale la Paris. Dar despre ea, va voi povesti saptamana viitoare.