Parintele Pantelimon - preotul albinelor de la Ghighiu

Ultimul ucenic al marelui duhovnic Arsenie Boca.


E inceput de vara si miroase a tei la Ghighiu. De cum intri pe poarta manastirii, te simti in largul tau. Locul parca te asteapta. Te poti plimba pe unde vrei, de unul singur, printre pansele si petunii, printre ciresii din livada, fara sa tulburi pe cineva. Chiar si maicutele, grabite de felul lor, pasesc parca mai usor si alene, in ritmul florilor si al diminetii. Doar pe batranul parinte Pantelimon nu-l zaresc nicaieri. Abia intr-un tarziu il zaresc in marginea livezii, robotind cu mainile goale, printre stupi si albine. Cu cat ma apropii, miscarile lui se deslusesc mai bine - miscari simple si precise de taran, de om obisnuitcu munca. La 82 de ani, parintele Pantelimon nu sta o clipa locului - curata pomii, coseste iarba, sapa la gradina. Doar noaptea se retrage la chilie, unde se roaga necontenit si, intr-un tarziu, atipeste doua-trei ceasuri, pe un scaunel de ascet.
Cand il vezi prima oara, e cu neputinta sa nu prinzi drag de parintele. E batran, dar surazator, inalt si plapand ca o ramura de salcie. Imbracat cu un halat alb, de apicultor, parintele trebaluieste la gradina. Sta aplecat deasupra straturilor de galbenele si irisi violacei, le mangaie frunzele delicate si le vorbeste soptit, indemnandu-le sa creasca, sa se bucure de stralucirea si caldura lui Dumnezeu.
De douazeci de ani, de cand a venit prima oara la Ghighiu, parintele e duhovnic la oameni si albine. Munca, dragostea si rabdarea sunt aceleasi. Nadejdea si bucuria - asemenea. Lasand o clipa migala stuparitului, parintele se indreapta greoi de spate si priveste multimea teilor infloriti din jur. Priveste ca un indragostit. Asa cum sta, inconjurat de flori si albine, nemiscat si tacut, pare ca a incetat lucrul si acum rosteste in taina o lauda sau un paraclis al Maicii Domnului. E fericit. Se vede ca livada din spatele manastirii Ghighiu e pentru el o a doua casa, un al doilea altar. Pentru un om care a facut 15 ani de temnita grea la Gherla si a trecut de doua ori prin moarte clinica, livada cu ciresi si tei infloriti de la Ghighiu e chiar raiul.
Sfantul din Fagaras
Cand stai langa parintele Pantelimon, simti nevoia sa vorbesti in soapta, sa nu-l tulburi cu nimic. Nu e nici aspru, nici bland. E doar ascetic, mereu refugiat in sine insusi, cu gandurile si rugaciunea lui neintrerupta. A suferit mult, cat pentru mai multe vieti, dar de pe fata lui osoasa si prelunga au disparut toate - si palmuirile, si loviturile de ranga, si lacrimile umilintei, pe care nu inceteaza nici o clipa a le numi "bucurii". Bucuriile pocaintei si ale rabdarii. Acum, pe albul sidefiu al obrazului citesti numai iertare si un suras tainic, de om impacat cu Dumnezeu, cu toata lumea.
Ca sa-l cunosti mai bine pe batranul duhovnic de la Ghighiu, trebuie sa-i vezi incaperea unde locuieste. O chilie pe masura sufletului sau - simpla, taraneasca si severa, cu o candela vesnic aprinsa intr-un colt, cateva icoane pe perete si undeva, la capataiul patului, poza marelui monah Arsenie Boca, inalt si neclintit ca un munte, imbracat cu binecunoscuta sa rasa calugareasca, alba si incinsa la mijloc. Asezat pe stinghia ingusta a patului, parintele Pantelimon nu se mai satura sa-si priveasca duhovnicul. Chiar si in poza, "Sfantul din Fagaras" are ceva care fascineaza. Ii simti forta launtrica. Ii simti ascutisul neiertator al ochilor lui patrunzatori si albastri. Cuvintele nu-l pot cuprinde. Un om navalnic si drept. Cand avea ceva de spus, era de neoprit. Glasul lui era tunet si vorbele sageti. Vedea multe si nu se codea niciodata in fata adevarului. Nimic nu-i puteai ascunde. De multe ori, nici nu deschideai gura si el iti spunea tot ce ai facut si ce o sa ti se intample. Citea in cartea vietii fiecaruia, din dorinta de a te mantui, de a te intoarce cat mai grabnic la credinta. El insusi se pregatea pentru marea intalnire cu Dumnezeu, cunoscandu-si sfarsitul si toate incercarile prin care avea sa treaca. La manastirea Prislop, unde fusese exilat pe nedrept, a plans trei zile si trei nopti, stiind ca niciodata nu va mai ajunge la Sambata, ca va fi alungat din toate manastirile si doar la moarte va mai imbraca odajdiile preotesti.
Avea multe haruri parintele Boca si toate cate se spun despre el sunt aidoma cu adevarul. In arestul de la Brasov, i-a uscat mana unui calau, care il umpluse de sange, spunandu-i doar atat: "De acum inainte, mana asta nu o vei mai duce la gura". In 1989, pe cand securistii il anchetau si-l loveau cu picioarele, a prorocit ca Ceausescu nu o sa mai apuce sfarsitul anului si multi tineri vor muri, jertfiti ca niste miei. Parintele Pantelimon nu are nici cea mai mica indoiala ca Arsenie Boca era inainte-vazator.
In veci nu va uita batranul parinte ziua cand l-a cautat pe cuviosul Arsenie, pe cand acesta picta la Schitul Maicilor. Avea multe sa-i spuna si sa-l intrebe, dar marele sau duhovnic a refuzat sa discute cu el. I-a intors ca niciodata spatele si i-a poruncit sa taie gatul unei sticle cu ascutisul firav al unei pile, lasandu-l apoi sa munceasca fara nici un folos. Abia intr-un tarziu, parintele Boca i-a pus mana pe cap si l-a intrerupt din munca sa prosteasca si inutila, spunandu-i cu dragoste si lacrimi in ochi: "Te grabesti? Unde te grabesti, baiete?... Eu stiu de ce te-am pus sa tai sticla. Te asteapta Securitatea la gara". Si, intr-adevar, asa a fost. In acea zi, parintele Pantelimon era arestat si dus la sediul Securitatii din Galati.

"Daca nu pleaca din inima,
nu intra in suflet nici un cuvant"

Multe a invatat parintele Pantelimon de la duhovnicul sau, Arsenie Boca. "Pentru mine a fost o lumina si un stalp de nadejde. Fara indemnul si rugaciunile lui, nu as mai fi iesit viu din inchisoare.Un calau m-a batut in sac si, cu un drug de fier, aproape mi-a scos ochiul. Am fost in moarte clinica si am scapat. Mi s-a pus capastrul pe cap (cea mai cumplita schingiuire), dar nu mi-am pierdut mintile, asa cum voiau securistii. Nici o secunda nu m-am lepadat de Cristos, chiar daca in arestul de la Galati a venit un general, care, vorbind frumos si cu multa dibacie, incerca sa ne convinga ca Arsenie Boca e un impostor si ca Dumnezeu nu exista: "Am fost in Germania, am fost in Japonia si America. Am fost peste tot, dar nu L-am gasit pe Dumnezeu. Cum poti sa crezi in ceea ce nu e si nu se vede?". Detinutii aflati in celula cu mine au amutit, dar eu nu m-am lasat. Gandindu-ma la parintele Boca si repetand in soapta numele lui Cristos, mi-a venit o putere de sus si m-am trezit vorbind: "Domnule general, degeaba ai calatorit... Dumnezeu e in om, e in dumneata, in fratele de langa tine. Nu in America trebuie sa mergi, ci la Patriarhie. Acolo ai sa vezi si ai sa pipai cu manurile tale lucrarea Sfantului Dimitrie, cel care a stat 200 de ani in apa si nu a putrezit". Generalul mi-a intors spatele, trantind furios usa, iar unii colegi m-au certat, spunandu-mi ca nu am strop de intelepciune, ca nimic nu ma impiedeca sa zic ca securistii si sa fac ca mine. Voiau sa tac, dar eu nu puteam. Ce fel de crestin as fi fost sa zic astazi una si maine sa fac alta? Asta m-a invatat parintele - sa predic numai adevarul si sa nu ma rusinez de cuvantul lui Dumnezeu. Si securistii voiau sa ma invete, dar altfel - cu o minciuna poleita in adevar. Veneau in celula cu Biblia si spuneau: "Uite ce scrie in Cartea Sfanta - sa faci ascultare, sa te supui noii oranduiri si sa asculti ce spune partidul. De ce nu respecti porunca lui Dumnezeu?". In veacul veacului nu ar fi putut atinge cineva statura si harul parintelui Arsenie, care vorbea despre smerenie intr-un fel aparte, tainic si incifrat. Vorbea prin pilde, lasandu-ti tie libertatea de a-i gasi talcul. Tin minte ca o data mi-a cerut, spre marea mea uimire, sa-l vorbesc de rau printre oameni. Fara sa pricep ce vrea de la mine, m-am clatinat si nu i-am implinit porunca. Cu greu si mult timp dupa aceea, am intelesscoala parintelui si lectia smereniei sale. Cu greu si mult timp dupa aceea, am priceput ce voia sa spuna parintele, atunci cand ma certa si imi cerea sa iau aminte: "Daca nu pleaca din inima, nu intra in suflet nici un cuvant"."



Raiul albinelor

Peste livada manastirii Ghighiu s-a asezat un clopot de liniste si tihna. Ca trezit dintr-un somn tulbure, parintele Pantelimon tresare. Se desparte de trecut, de Gherla si Aiud, cu un simplu suras. Da deoparte tot ce a fost mai urat si, brusc, umilintele si loviturile de bocanc redevin "bucurii". Fara ele, astazi ar fi fost cu siguranta un om pustiu si sarac. Fara ele, nu ar fi cunoscut marea si negraita putere a Maicii Domnului, care i-a intins intr-o noapte patrafirul preotesc, spunand: "Ia-l, dar vei avea multe de patimit"; aceeasi iubitoare Maica a Domnului care i-a aparut in vis pe cand era in moarte clinica si i-a pus mana pe rana adanca a ochiului,pentru ca a doua zi, parintele sa se trezeasca teafar si sanatos, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Tacut si cufundat intr-o alunecare fara contur a mintii, batranul duhovnic nu se mai satura sa priveasca stupina. E ceva uimitor ce se intampla cu albinele, cu viata, cu organizarea lor. E o lume perfecta, dumnezeiasca. "In stup e ca in manastire. Ce imbraci tu, ce mananci tu - stie intreaga obste. Toate-s una, vietuind intr-o veselie cereasca. Toate-s imbracate la fel si toate mananca asemenea. Se respecta intre ele si au demnitate chiar si inainte de a muri, cand se retrag intr-un colt si refuza orice hrana. Toata ziua stau sub ascultare. Ca si maicutele, aleg numai ce este bun si dulce. Ziua intreaga muncesc si se roaga. La rasplata nu se gandesc nici o clipa. Rasplata e chiar stradania lor".
Desi nu vrea sa recunoasca, parintele are suflet de poet. Se vede ca, in momentele lui de liniste, se roaga in culori si delicate desene vegetale. Se roaga cu privirea, uimindu-se ca albinele nu pleaca din urdinis, inainte de a se uita la soare, slavindu-L pe Dumnezeu; uimindu-se mai ales ca nu pleaca nici una fara sa zgarie lemnul urdinisului, intruchipand semnul crucii. "Daca am face si noi asemenea, ar fi raiul pe pamant", spune parintele, amintindu-si cum albinele mai batrane le scot pe cele tinere si fac exercitii de zbor cu ele, cum se ajuta una pe alta si, daca o surata de a lor e prea incarcata cu polen, cineva ii ia din povara si o indeamna, impingand-o de la spate.
Parintele are drag de albine si le urmeaza voia, mergand in pastorala oriunde doresc ele sa mearga, iar albinele ii simt gandul cel bun, ii asculta glasul, ii recunosc mirosul de departe, dandu-i ocol sau asezandu-i-se pe umeri cu afectiune si blandete, atrase de dulceata sufletului sau, de lumina ochilor lui albastri si senini.
Printre flori si albine, parintele se simte cel mai fericit. Pentru un om care a facut 15 ani de temnita grea la Gherla si a trecut de doua ori prin moarte clinica, livada cu ciresi si tei infloriti de la Ghighiu e o rasplata imensa. E chiar raiul.