Are 27 de ani si-un singur vis: sa fie mare actrita. O dorinta aproape implinita. Foarte putin cunoscuta in Romania, interpreta din filmul "Legaturi bolnavicioase" este, in Europa, deja un nume. O lumina de stea
Dealurile cu bunici
- Cu tot succesul lui urias, filmul romanesc iese greu din penumbra, mai ales cand e vorba de actorii tineri, aproape necunoscuti. Iata de ce iti propun o biografie a debutului. Mai pe scurt: cine esti si cum ai devenit atat de repede o stea?
- Sunt o fata din Bucuresti, cu o copilarie fericita si vesela, desi fac parte din generatia care a crescut cu "cheia de gat". Desi n-au nici o legatura cu mediul artistic, parintii mei au avut grija ca timpul meu liber sa fie impartit in cat mai multe activitati care sa ma tina departe de bloc, de strazi, de parcuri si de copaci, pentru ca aveam mari veleitati de hoinar. Asadar, am luat la rand cercurile de geografie, muzica, stiinte naturale, balet, cor, gimnastica, iar mai tarziu toate sectiile de la Casa pionierilor si soimilor patriei. Se afla unde este astazi libraria Carturesti. Am petrecut mult timp acolo si de aceea am fost foarte emotionata cand am regasit locul, acum transformat intr-un imperiu al cartii. Dar copilaria mea a mai avut un pol fix: Dobrovatul. Toate verile, inainte sau dupa nelipsitul sejur de la mare, mi le petreceam la Dobrovat, unde locuiau toti bunicii mei, parintii mamei, dar si ai tatei, care ma gazduiau si ma iubeau egal. Dobrovatul este un loc aflat dupa o padure mare de langa Iasi, cumva izolat de oras. Foarte frumos. Sunt doua sate, Pahonia si Rusi, asezate pe doua coline fata in fata si cu un rau drept granita. De pe aceste doua coline si-au zambit ai mei, cu dragoste, prima data. Asadar, aria mea de hoinareala intre perechile de bunici era foarte mare. Alergam pe campuri, prin gradini, ma duceam dupa cireada, ma scaldam, prindeam pitigoi, inventam o gramada de povesti despre fiecare casa si fiecare om din sat. Acum poate parea idilic tonul meu, dar atunci aveam o salbaticie frumoasa, inocenta, o copilarie... romaneasca. Toamna ma intorceam in Bucuresti, iar sentimentele mi se incurcau. Desi imi placea foarte mult la bunici, ma rusinam sa spun ca mi-am petrecut vacanta la tara. Mi se parea ca sunt privita cu ironie, ma asezam in banca si taceam chitic. Ii invidiam pe copiii care spuneau ca dupa mare statusera in Bucuresti. Ce putea fi mai grozav decat sa stai vara in Bucuresti?!, gandeam atunci.
Acul cu ata rosie
- Cand te-a fulgerat prima oara gandul sa fii actrita? Cum apare dorinta asta, destul de ciudata, de-a te transforma in altcineva decat esti, in personaje inchipuite?
- Pe la patru ani am spus ca vreau sa fiu balerina, dar de atunci incolo, numai cuvantul actrita se auzea din gura mea. Primul rol a fost de iepure, la gradinita, iar apoi unul ceva mai complex, intr-un montaj la scoala. Eu eram "acul", si ca sa se inteleaga, aveam atarnata de gat o bucata de carton pe care erau desenate un ac cu ata rosie.Toate micile roluri ale copilariei ma avantau, cred ca mi se dadea nas, pentru ca nu ma mai opream din "actorit". Mai tarziu, am inceput sa merg la repetitii, la teatrul de vara din Herastrau, unde spuneam o poezie intr-un oarecare spectacol. Imi placea ca eram in centrul atentiei, ca lipseam de la scoala si ca puteam manca praf de oranjada direct din plic, fara sa ma certe nimeni. Oricum, se pare ca nu eram tocmai rea, pentru ca profesorii de la scoala m-au trimis la o proba pentru un film. Acolo m-au pus sa amestec intr-o oala si sa vorbesc la telefon in acelasi timp. Apoi, cineva a strigat la mine: "Ti se arde mancarea!". Bineinteles ca mi-au dat lacrimile imediat. Mai aveam nevoie de cativa ani sa ma vindec de trac, dar ei nu m-au asteptat.
- Ai avut sprijin din partea parintilor in acest vis al tau? Nu le-a fost teama ca arta este o meserie nesigura?
- Parintii mei sunt tineri, s-au casatorit foarte devreme si imediat au venit la Bucuresti. Am "aparut" si eu de-ajuns de curand si, in foarte multe privinte, am crescut impreuna cu ei, asa ca nu mi s-au impotrivit deloc. Mi-am dorit sa urmez Liceul Tonitza, le-am spus, au incercat sa ma convinga ca nu era o mutare practica, dar nu s-au impus. Asta, intr-o perioada in care - ai dreptate - nu stiu cati parinti credeau ca arta ar putea avea un viitor. Liceul a fost un moment de deplina libertate, am avut spatiu, m-am dezvoltat artistic. Tonitza era un liceu in care nu se facea politica, copiii erau usor de recunoscut, parca eram o "secta": traiam, ne imbracam, ne manifestam dupa alte reguli decat restul liceenilor. Aveam parca dispensa de libertate de la adulti, de la oras, de la lume. Acolo se dezvolta un mediu propice, o "sera", de care unii au profitat, iar altii nu. Am facut scenografie, iar asta mi-a apropiat si mai mult pasii de teatru. Evident, dupa liceu, iar i-am pus pe ai mei intr-o alta situatie dificila: am vrut si am facut actorie. La facultate m-am disciplinat. Am fost studenta regretatului Dem Radulescu, iar asta a fost iarasi o intamplare fericita, pentru ca intalnirea cu dumnealui a fost una deosebita. Traiesc acum o ciudata senzatie de regret, ca nu as fi profitat suficient de prezenta lui. Altfel, am fost genul elevului silitor, intr-o clasa de oameni foarte talentati. Am avut noroc, dublat de o determinare aparte. Am ajuns sa joc in sala mare a Teatrului National inca din anul trei al facultatii, un exercitiu foarte bun si foarte important. In timp, dupa ce am terminat facultatea, "exercitiul" acesta nu mai era suficient, nu ma regaseam, am intrat intr-o criza personala, ma intrebam tot mai des ce voiam sa fac. Filmul m-a mai lamurit.
Un "caz" fericit
- Mai putin cunoscuta ca actrita de teatru, in cinema ai avut o consacrare fulgeratoare. Cum s-a intamplat?
- Sunt un caz fericit. Am facut trei filme in unsprezece luni, o mare sansa, dar si o veritabila terapie. Am inceput cu o productie Bbc despre Maria Stuart ("Gunpowder"), a urmat din nou o alta, tot englezeasca, "Sex Traffic", filmul de pe urma caruia am avut cel mai mult de castigat in cariera pana acum. Am jucat alaturi de buna mea prietena Anamaria Marinca (eroina filmului castigator la Cannes anul acesta, n.red.), care a luat premiul Bafta pentru acest rol, pe langa alte sapte Bafta ale filmului. Chiar si eu am obtinut premiul Gemini (al Academiei Canadiene de film) pentru rolul din "Sex Traffic". Apoi a urmat o productie austriaca, "Crash Test Dummies", in care am jucat alaturi de Florin Dumitrache, care ne-a dus la festivalul de la Berlin. A mai existat si un film suta la suta romanesc, "Legaturi bolnavicioase", in regia lui Tudor Giurgiu. Aceste prime productii mi-au oferit o deschidere fantastica. Recent, am fost chemata la probe si am obtinut rolul principal in filmul belgian "Man Zoekt Vrow" (Barbat in cautarea unei femei), pentru ca regizorul respectivului film vazuse intr-o seara la televizor "Sex Traffic". Un alt film a venit in urma proiectului european de promovarea a tinerilor actori, "Shooting Star", unde eu am fost aleasa cea mai promitatoare tanara actrita a Romaniei. Asadar, inceputul acesta al meu de cariera este o inlantuire de intamplari fericite, o sansa pe care am pretuit-o si am crescut-o ca pe-o floare, cum zice mama. Ma bucur enorm ca aceste filme sunt confirmari profesionale - pentru ca sunt productii castigatoare de premii -, dar imi si incurajeaza parintii sa creada in continuare ca am ales corect si ca am viitor, chiar daca nu am vrut sa devin contabila. Mama, grijulie ca toti parintii buni, a ramas mereu tematoare in ceea ce priveste viitorul meu. Nu e lipsa de incredere, ci un fel de modestie. Nu isi imagina ca voi intra la Academie, la fel cum si acum imi pare mereu surprinsa ca primesc noi oferte de lucru. Se bucura pentru mine, iar lucrul acesta ma responsabilizeaza foarte mult.
Dare si rasfirari
- Esti deja artist european. Din aceasta perspectiva, ce crezi despre tendintele cinematografiei romanesti?
-Cred ca cinematografia romaneasca a primit multe confirmari in ultimii ani, a scos la iveala creatori, artisti, pe care acum va trebui sa invatam sa-i pretuim si sa-i creditam. Pretul lor e mult mai mare afara decat in tara. Multi artisti pleaca in strainatate (pictori, muzicieni, actori), pentru ca acolo sunt apreciati, respectati, impresariati cum se cuvine. In Romania, razbat abia dupa ce au un portofoliu si un dosar de presa zdravene, facute afara. Asta pare singura modalitate de convingere, deocamdata. Nu e munca usoara sa impresionezi romanii!... (Rade)
Febra si visul
- Poate si din cauza ca in filmele romanesti se insista prea mult pe teme pe care oamenii ar vrea sa le uite, sa le stearga cat mai repede din memorie. Mizeria anilor comunisti...
- Intr-adevar, cred ca suntem inca intr-o perioada in care nu ne-am scos definitiv comunismul si nici comunistul din "sistem", si nici din memorie. Cred, de asemenea, ca vindecarea va mai dura ceva timp si va fi foarte dureroasa. Daca Occidentul asteapta aceste teme de la noi? Nu sunt sigura. Occidentul este interesat de comunism la fel cum e interesat de fascism sau de foametea din Africa. E adevarat ca ma surprinde, cateodata, o anumita cruzime cu care imi cer detalii despre saracie sau despre teroarea securitatii. Cred ca sunt atrasi de aceste subiecte, ca si cum ar trece pe langa un accident de masina si nu s-ar putea abtine sa nu priveasca darele de sange.
- De ce ne este atat de greu sa ne regasim in subiecte umane, in teme pozitive?
- Subiectele in sine sunt umane: situatii limita, destul de recente, de care nu te poti desparti asa de usor. Revolutia, de exemplu. Ea este un context permanent al filmelor romanesti. Cand vom reusi sa o scoatem din noi, cand ne vom impaca cu trecutul, vom merge poate, mai departe, la subiectele la care te referi. Vom ajunge la povestile de dragoste, la "comediile spumoase" (este un termen desuet, dar nu-l luati in deradere, pentru ca este foarte greu sa faci lumea sa rada si sa nu cobori in acelasi timp stacheta valorii). Imi doresc sa vad filme romanesti despre tineri, despre preocuparile si iubirile lor, desi sa fii conectat acum la trairile tinerilor, sa tii pasul cu lumea lor in perpetua modificare... nu e lucru usor.
- Ai vise legate de un anumit rol, un anumit regizor?
-Eu sunt inca in stadiul de visatoare, si atunci imi doresc sa ma abordeze Almodovar, Jarmusch, Miranda July, P.T. Anderson sau Wong Kar-Wai. Numai sa apara unul dintre ei, si nici nu cracnesc. Altfel nu, nu-mi doresc sa joc vreo anume Julieta, dar recunosc ca mi se intampla sa vad anumite spectacole sau filme si sa-mi doresc - fara invidie - sa fi fost si eu in respectivul proiect.
- Ce filmezi? Ce proiecte ai pe agenda?
- Am inceput un proiect german, de care imi este teama, dar il si astept cu nerabdare. E vorba de o coproductie Wdr/Arte, cu un subiect care nu este nou, dar cred ca aduce noi nuante in istoria eternei emigrante romance, care isi cauta norocul in Vest sau in barbatul occidental. Am fost foarte impresionata de regizorul Hans Steinbichler si de partenera mea de joc, Monica Bleibtreu, o personalitate a cinematografiei germane. Filmarile vor mai dura cam o luna si vom veni cu ele si in Romania. Imi era tare dor sa lucrez si sunt foarte fericita acum. Daca media este de cel putin un film pe an, sunt multumita. Alte proiecte de viitor nu am, am in schimb multa vreme sa fac diferite lucruri care nu au legatura cu actoria, dar sunt legate de o seama de indemanari dobandite in timp si pe care incerc sa le pastrez, sa le disciplinez si eventual sa le dezvolt: cos, desenez, fac brose. Desi nimic din aceste lucruri nu pare sa aiba finalitate, le ingadui sa-mi consume mult timp, pentru ca imi plac si pentru ca ma ajuta sa traiesc intre doua filme. Am construit un site (www.mariapopistasu.com) si asa poate le vad iesite din atelier. Ma rasfir si ma exprim prin toate aceste "jucarii", incercand sa-mi pacalesc nerabdarea. Pentru ca meseria mea, febra si visul meu raman in continuare sa fiu actrita.