Abatorul de case

Catalin Manole
Maramuresul isi jertfeste traditia. Casele si portile vechi, fala lui de-altadata, sunt vandute, la bucata, in Occident .

Un vis risipit

Visam de ani de zile sa ma intorc la Barsana. Satul cel frumos de pe Iza, cu aura lui de vechime si de mister. Il strabatusem demult, doar o singura data, pentru ca sa-l revad dupa aceea in amintire de mii de ori. Si iata-ma acum, dupa o calatorie lunga de cateva sute de kilometri, emotionat ca un adolescent la intalnirea primei iubiri. Maramuresul! Cel mai frumos loc al Romaniei! Autentic, cu personalitate, cu identitatea straveche pastrata intacta. Un paradis in care se afla si Barsana... Ii stiam pe de rost casele micute, de lemn, bisericuta din deal si manastirea cea mare, cu turlele ei pregatite de zbor, batranii din fata portilor cioplite fantastic si mirosul proaspat de lemn. Si-acum? Stau nemiscat pe marginea soselei ce strabate satul de la un capat la altul. Barsana ma intampina cu un chip cadaveric. Gri-vinetiu. Masinile gonesc cu o viteza nebuna si eu nu reusesc sa identific cu nimic din amintirile mele, mirosul de beci si privelistea cenusie din fata mea. Ce nu se potriveste?, ma intreb. Ce s-a pierdut din imaginile de altadata? Dealurile unduitoare si blande sunt tot acolo, pe linia orizontului. Si muntii. Si pajistile inmiresmate, pregatite de primul cosit... Ceva imi pare cunoscut, totusi: pe gardul unei case de pe marginea drumului sunt atarnate cateva straite maramuresene, cu patratele lor albe si negre. "Is de vanzare, domnucule", ma indeamna o femeie, cu broboada legata sub barbie si fusta larga, incretita, oprita un pic deasupra genunchilor. Chip alb, cu sprancenele blonde si ochi albastri, perfect incadrat de baticul lipit de obraji. Un chip cunoscut, cum sunt cele ale maramuresenilor de aici. Cumpar o straita, mai mult ca sa intru in vorba. Doi "coconi" apar dintr-o curte marginita de un gard si o poarta din fier. O poarta neagra. Vopsita. Si atunci inteleg. Brusc, ca si cum mi-ar fi luat cineva un val de pe ochi, vad, deodata, casa uriasa din spatele gardului. O casa cu etaj, inca neterminata, cu griul cimentului proaspat, cu stive de caramizi alaturi, cu fiare contorsionate iesind din grinzi. A fost ca o palma care m-a trezit la realitate. O palma care m-a scos din visul meu despre Maramures si satul Barsana, satul cu cei mai vestiti mesteri de case din lemn...

Elegie pentru o casuca de lemn

"S-o cam schimbat casile pe la noi, domnuc!", imi spune femeia, citindu-mi uluiala pe chip. "O venit moda noua, pe euro si dolari. Ii adusa de tinerii ce marg la lucru prin ceea lume. Casa de boltari, ii zacem. Da va spun curat, ca mie nu-mi place si mi-i greu a trai in ie. Mai faina cu mult era casuca noastra de lemn."
Merg pe marginea soselei si privesc casele. Una langa alta, doar vile reci, din beton. La poarta sau in curte, stive de caramizi, ciment, nisip. Intru pe ulitele satului. Acelasi decor. Aceleasi case impersonale, urate si trufase. Celebrele porti maramuresene din lemn au disparut. Odata cu ele, soarele si luna, care te petreceau in curtea taranilor, funiile ca niste coloane ale infinitului, sorii rotitori. Toate au disparut si locul lor a fost luat de porti din fier forjat, decorate cu flori din tabla. Nici urma de case de lemn. Gasesc cateva abia spre capatul satului, triste, fara stralucirea de altadata, alungate ca intr-un exil. Ascunse, parca, de privirile dispretuitoare ale celor cu "casi de boltari". Este tot ce a mai ramas din vechiul sat Barsana, sat de mesteri lemnari.
"Mel Irina ma scriu, dupa barbat. Da de ce va intereseaza ce s-o intamplat cu casa me?". Femeia cu baticul infasurat peste cap ma priveste banuitor. "Aceea o fost casa in care am nevestit.
Era o casa de lemn, veche. Chiar pe locu asta o fost. Facuta fain, cum se face patunci. Mesterii or catat la inceput lemn bun in padure, l-or taiet la sarisau, ca pe vremea aceea nu erau gatere. Erau doar ferastraie uriese. Aici m-am maritat, aici am gazdaluit, mi s-or nascut si copiii, dacu s-or dus. La ce sa tin casa veche? Mor de-amu, ca-s batrana. Sa le ramana la copii casa noua, cum or vrut ei, modeluri noi, dara. C-or fost prin strainataturi, la munca", spune femeia aflata la sapat prin gradina. Imi amintesc foarte bine: casa ei batraneasca era una dintre cele mai frumoase din sat. Acum, in locul ei e gradina, si mai in spate, noua casa de ciment. Inca nu e gata, teancuri de caramida si saci de var isi asteapta randul.
Pasind greu, printre straturile de flori, femeia incepe sa imi arate prin aer cum era casa din lemn. Unde venea pridvorul, cam aici era pragul, acolo era camera unde alapta pruncii si dincolo, incaperea in care asternea masa pentru barbatul venit de la munca. Pornita in amintiri, printre straturile de flori, le vede pe toate: aici lavita, colo soba de pamant, dincolo, in stratul de margarete, copaia de framantat painea. Icoanele erau pe perete cam in dreptul crinilor, si dincoace, era masa cea scunda, la care copiii isi beau seara laptele caldut.Aici a venit ea mireasa si asa a pasit peste prag. Nu plange Mel Irina. Tace doar si urmareste din priviri nalucile de altadata. Parca vad si eu casa cea veche cu barne groase de stejar, rasarind dintre straturile de flori, cu ferestrele ei mici, galbui si cu stalpii sculptati mestesugit.
La fel mi-au povestit si taranul Stiupei Ion si altii, si altii, barsaneni, care in locul caselor de lemn au ridicat vile de beton. Ma plimb pe ulitele Barsanei ca pe culoarele de la morga. Ma privesc case hidoase, neterminate, cu ferestrele stropite de var si ciment. Unii tarani au si ei fete mirate, ca si cum schimbarea i-a luat pe nepregatite. "Asa or vrut copiii, or venit cu moda asta din straini. Si-amu, nu esti in randul lumii daca n-ai asa ceva. Casele de lemn is ceva vechi, nu mai e bun. Iar portile de fier is mai ieftine si mai trainice", ma asigura un taran care a dat si clopul pe o sapca de oras.

Si se duc, se duc, pe rand...

Casele de lemn din Barsana au disparut in mod misterios. Au mai ramas cateva, ici-colo, ca niste ultime baricade, neputincioase in fata valului trufas de vile si betoane. Caldura si simplitatea lemnului, maiestria imbinarilor si sculpturile naive, taranesti, pline de intelesuri, au fost inlocuite mai peste tot, in Barsana, de fermitatea dizgratioasa a zidurilor goale. Ce s-a intamplat cu vechile case acoperit cu sita? Cu portile uimitoare ce faceau emblema acestor locuri? Cel mai bine ar trebui sa stie parintii acelor frumuseti: "maisterii" de case si porti, cum li se zice tamplarilor pe aici.
Boris Petru se aseaza pe un scaun langa mine. Isi impreuneaza mainile pe fata de masa inflorata. E un om zdravan, cu maini puternice. Prin camasa i se vad umerii bombati. Nu poti sa-l privesti si sa nu ti-l imaginezi sub soarele amiezii, urcand de unul singur barnele caselor de lemn. El este unul din cei mai cunoscuti "maisteri" de case si porti ai Barsanei.
"Nu le am la numar casele facute de mine, da le am la suflet. Am lucrat peste tot in tara", incepe Petru, dupa ce da mai incet radioul vechi. "Ati venit cam tarziu, daca vreti sa vedeti casele maramuresene. Dispar! Da, casele maramuresene se imputineaza si dispar. La fel si portile. Dara nu ca dispar cate una-doua, de batranete. Dispar cu zecile, cu sutele, si nimeni nu le mai da de urma. Io fac mai departe case, pentru cine doreste. Das tot mai putini. Le fac dupa mestesugul cel vechi. Pentru ca dupa datina, casa nu insamna doar niste pereti si un acoperis. Era un loc sfant, facut din credinta omului si cu vointa lui Dumnezeu. De-aceea, casele pe care vi le amintiti dvs. si cele putine, cate au mai ramas, va par asa frumoase. Sunt case facute cu mestesug luat de la bunii nostri si aproape pierdut in ziua de azi. Cum sa intocmeau? Dapoi in primul rand, luna di pa cer le spunea oamenilor cand ii de pornit la facutul casei. Trebuia taiat stejaru iarna, din decembre si pana in luna lui marte, cand nu ave lemnu must si seva in el. Iarna, seva se traje in pamant si atunci ii bun. Apoi nu te apuci degraba sa-l lucri. Se lasa cu coaja pe el un an. Se conserva, nu-l manca cariile. Intaleji dumata? Daia sa taia numa pe luna plina. Oamenii se uitau la luna si ea le spunea cand ii de pornit casa noua. Bunii mei, cand porneau sa faca o casa, era mare eveniment. Oamenii merjeau prin padure si isi alegeau copacii. Ii samtau, asa, care is pentru ei. Si taietorii porneau in ziua stabilita sa-i doboare, da nime nu pornea fara sa spuna rugaciune inainte. Si taietorii, si gazda de casa noua se opreau la fiecare copac, si mai intai de toate ii multumeau Domnului. Ii multumeau ca le-o dat tocma copacul acela, ca sa reuseasca sa faca din el casa. Apoi spuneau iara o rugaciune si isi cereau iertare stejarului ca trebuie sa-l taie. Ii spuneau de ce: ca sa faca o casa pentru el si familia lui, pentru copii, pentru nevasta, pentru animalele din ograda sa. Cereau ingaduinta si multumeau stejarului ca a crescut, sute de ani, ca sa ajunga sa fie grinda tocmai la casa lui. Abia apoi se apucau sa taie. Odata taiat si facut barne, urma sa se ridice casa. Dar asta, numai dupa ce preotul venea si sfintea locul. Se puneau banuti de argint la fiecare colt al casei si la fiecare inchiitura a barnelor, se scobea cruce in lemn si se turna apa sfintita. Cand casa era gata, preotul venea iara cu sfestanie si oamenii faceau de trei ori inconjurul cu foc, pentru pastrarea duhurilor bune si alungarea celor rele. Si casele, nu stiu cum sa va zic, da parca erau si ele bune cu oamenii. Doar doua-trei camere avea, dar primea in ea familii cu cate sapte-opt copii. Numa de lemn erau, da tineau la ierni mai grele decat cele de-acum. Casa era ceva sfant, ce trebuia respectat. Se impodobea cu busuioc si toate cele."
Boris se opreste din povestit. Imi aduce un album cu fotografii al caselor si bisericilor facute de el. Toate ridicate dupa mestesugul stravechi. Despre casele din Barsana nu stie cum au disparut. Se-aude ca strainii vin si le cumpara si dispar deodata. Nimeni nu stie ce se intampla cu ele, unde sunt duse sau ce soarta au. Au trecut straini si au cumparat cam tot ce a fost din lemn vechi prin sat: covete, lopeti, orice. Vechi sa fie. Oamenii "le-au dat de rele, ei le-or luat de bune". Asa s-a intamplat si cu casele, poate? Asa si cu portile maramuresene? Merg la parintele Urda, preotul din Barsana, care poate stie mai multe despre disparitia tragica a frumusetilor Maramuresului.

Parintele Urda

Pe parintele Urda l-am gasit pe dealurile paradisiace din jurul Barsanei, la o sambra a oilor. Mergea tinand crucea sus, si in urma sa, ciobanii duceau alte cruci impodobite cu flori. Ii urmau oile, si cu tot alaiul facea inconjurul stanei. De trei ori s-au rotit. Apoi s-au oprit. Oamenii s-au asezat pe iarba. Dintr-o caruta, in picioare, moroseni cu clopul lasat pe-o parte cantau la zongora de rasunau vaile. Parintele Urda incepe sa imi vorbeasca. Profund si rar. Ai zice ca in vocea lui sunt toata bunatatea si toata tristetea lumii.
"Traim de cativa ani un macel al identitatii noastre. Costumele se pierd, limba se schimba. Singura traditie greu de schimbat erau aceste case taranesti. Veneau straini care vizitau si biserica asta, ca o perla, dar si casele. Case simple, taranesti. Azi, din dorinta de a fi in pas cu lumea, oamenii isi iau niste modele din Occident, si acum incearca sa scape de "povara" caselor vechi. Atata asteapta strainii. Sa cumpere comorile astea la un pret derizoriu. Le iau, le duc, devin altceva. Din case se transforma-n obiecte. Casele astea frumoase si vechi, lacasuri in care oamenii isi traiesc existenta sub paza lui Dumnezeu, devin in Spania sau Italia niste obiecte, niste locuri de distractie. Daca se merge in ritmul asta, in 2-3 ani nu mai ramane nimic in Maramures, nici o casa veche."
Inca din 1999, parintele Urda lupta pentru salvarea caselor taranesti. Pe-atunci, cumparatorii straini erau rari, dar semnalul era dat. A sustinut pana in fata prim-ministrului de atunci cauza satelor din Maramures. Toata lumea a fost de acord ca semnele unui posibil genocid al caselor sunt clare. Dar nu s-a facut o inventariere si nici sprijin din partea statului nu s-a primit. Nici macar un sfat sau un consilier, nimic.
"Au venit francezi si italieni. In primii doi ani, s-au vandut foarte ieftin. Rar cand se vindea cu mai mult de 1000 de euro. Pe nimic. Case de 100 de ani, din stejar. I-am adunat pe oameni si le-am spus: "Ganditi-va, oameni, ce este in peretii astia: sunt bucuriile si greutatile vietii dumneavoastra. Aici ati crescut copiii si v-ati iubit si v-ati rugat lui Dumnezeu. Vindeti toate astea odata cu casa. Cine o sa fiti fara ele?". Asa le-am spus, si mai mult nu aveam ce sa fac. Le-am spus mereu. Chiar ieri a vandut cineva o casa, de peste 120 de ani. Au dat casa la decapitare. La abator", imi mai spune cu amaraciune parintele.

Genocidul

Nu este un loc despre care oamenii vorbesc deschis. Cand ii intrebi unde sunt casele vechi de lemn spun sec: "Am facut case noi acum, din boltari". Dar daca ii iscodesti indeajuns, ii vezi cum pleaca privirea intr-o parte si, in cele din urma, recunosc: "Am dat casa la Abator". La inceput, am crezut ca asta e doar asa, un fel de a spune. Parintele Urda si cativa sateni din Barsana aveau sa-mi dea vestea ingrozitoare: Abatorul exista cu adevarat! Este o afacere. Exista un "macelar" care zi si noapte spinteca si hacuieste casele maramuresene, vechi de sute de ani. Lemnul tipa sub satarul lui, si el transeaza mai departe grinda dupa grinda. M-am dus sa vad cu ochii mei grozavia.

Manusi din piele de om

O casa oarecare pe marginea soselei. De cum am intrat in curte, am vazut in capatul ei cadavrele. Case macelarite zaceau unele peste altele, ca niste lesuri neidentificate, ce urmeaza a fi duse la groapa comuna. Barna peste barna. Se vad stalpii sculptati. Recunosc infloriturile de lemn de deasupra ferestrelor. Bucati de pridvor stivuite. In cealalta parte a curtii, alte imagini infricosatoare: porti maramuresene facute felii. Vezi modelele si vezi cum coltii drujbei au muscat fara mila din ele. Apare cel ce conduce macelaria. Un baiat tanar, imbracat in haine de oras, "de firma". Pantofi din piele moale, jacheta sport, eleganta. Crezand ca sunt un posibil client, ma conduce inauntru, unde imi arata, mandru de spiritul sau de initiativa, instrumentele de taiat si transat. Tanarul ia o scandurica si mi-o arata mandru: "Parchet. Parchet rustic! E de cea mai buna calitate, si strainilor le place cu noduri. Cat mai multe noduri ii dau un aspect foarte rustic. Lemnul de case are o suta de ani, e foarte bine uscat. Doriti parchet rustic? Si mai avem ceva deosebit. Lemnul caselor atat de bine uscat este foarte, foarte bun ca lemn de foc pentru semineu. Occidentalii sunt innebuniti dupa asa ceva".
Deci, asta e tot. Aici se termina totul.In felul asta. Si tineretea Irinei Mel, si peretii pe care au atarnat icoanele ei, si camerele in care si-a crescut copiii, toate devin lemn de foc, in semineele occidentale. Soarta caselor magice, a caselor maramuresene descantate cu foc si intarite cu apa sfintita, este sa devina parchet. Portile maramuresene devin lemne de ars. Nu stiu de ce, dar simt ca e ceva ce tine de canibalism in toata povestea asta. E ca si cum ti-ai face manusi din piele de om.
Tanarul afacerist isi continua pledoaria: "Parchetul din lemn de grajd e cel mai bun. A fost imbibat cu urina de vaca si asta i-o dat o rezistenta extraordinara. Nu face niciodata carii, il puteti monta ca atare, nelacuit. Francezilor le place foarte mult, e genul natur. Va spun, e ceva deosebit".
Il intreb deschis daca nu s-a gandit vreodata ca valoarea caselor este incomparabil mai mare decat ceea ce vinde el. Ba da, s-a gandit. Vinde si case intregi. Le desface de-aici si le remonteaza oriunde. Poate muta bucati de sate maramuresene oriunde in lume. Francezii si italienii au cumparat destule. Ieftin: 2000 de euro. La inceput nu era concurenta si taranii le vindeau si pentru 20-30 de milioane. Acum au aparut mai multi afaceristi pe vale, si preturile au mai crescut.
Prin colturile ograzii zac ciozvarte de porti. Lemnele taiate la abrict sunt arse cu lama. In mod ciudat, mi se pare ca miroase a carne arsa. O miasma ce ma va urmari in zilele urmatoare, prin toate satele din imprejurimi.
Pana la Baia Mare, nu cred ca exista sat maramuresean fara Abatorul sau. Casele vechi de lemn, frumusetea Maramuresului de altadata, dispar in falcile lor monstruoase. Cateodata mai scapa, asa cum mi-a spus un taran umblat: "Eu am mers la un frate de-al meu care-i in Spania la capsuni. Si pe-acolo, eu cu ochii mei am vazut case de la noi din sat, asezate asa, una langa alta. Chiar am recunoscut casa unei vecine de-a me, Floare. Casa ei era acolo. Am intrebat ce-i cu ele si mi-or zis ca e pension, asa, un fel de hotel de lux pentru ei, acolo. Io am ras, ca stiam ca noi de rele le-om vandut si la ei ii mare lux".
Maramuresul a fost cumparat si dus bucata cu bucata in Spania, Italia sau Franta. Si nu oriunde, ci in statiuni de lux, din Pirinei sau din Alpi sau cine stie unde. La Chamonix, de exemplu, trei zile de locuit intr-o casa moroseneasca costa pretul platit pentru ea taranilor din Romania: o mie de euro. In satul Barsana, numai in ultimele patru luni au disparut aproximativ 250 de case de lemn si cam tot atatea porti. Au luat drumul gaterelor? Au luat drumul statiunilor de lux occidentale? Nimeni nu stie. Tot ce se stie este ca abatoarele caselor se inmultesc de la luna la luna. Ministerul Culturii nu a schitat nici cel mai mic gest de oprire a macelului. Fata Maramuresului se schimba. S-a schimbat. A inceput sa fie gri-vinetie, precum fatadele de boltari ale noilor case.