Cititorule, de vrei sa-ti desfeti privirea cu meleagurile unde a trait autorul trilogiei Apus de soare, Luceafarul si Viforul, al schitelor Hagi-Tudose, Domnul Vucea, cat si al povestirii Norocul Dracului, Barbu Stefanescu Delavrancea, ia trenul din gara Iasului catre Pascani si coboara in statia Sarca. Sosit acolo, porneste "per pedes apostolorum" catre satul Goesti al comunei Lungani, asezat pe culmi de dealuri. Pe tot drumul vei fi intampinat de o mare pustietate si lipsa a oamenilor. Rar intalnesti vreun drumet, dar ajuns in aceasta mica asezare moldava, orice satean intrebat de tine despre Delavrancea iti va indica, cu legitima mandrie, conacul lui Misu Stefanescu, fost boier, nepot al fecundului scriitor, ingradire in interiorul careia se inalta mandru salcamul japonez sub care Delavrancea si-a scris vestita trilogie istorica a Moldovei, in timp ce se afla in vizita la rubedenia sa.
Insa, iubitorule de drumetie si cunoastere, sa nu te impinga pacatul sa pleci din gara Sarca catre Goesti in pas de seara, mai ales daca ai sufletul curat, fiindca o sa ti se intample "o nefacuta". Aceasta recomandare ii apartine domnului Vasile Baciu, om de adevar, frunte a satului, batand catre tomnatica varsta de 53 de ani, si mi-a facut-o si mie, pe cand ne indreptam catre tinta propusa de mine, "salcamul lui Delavrancea".
Intrebandu-l despre temeinicia si motivatia spuselor lui, mi-a raspuns: "Ca sa nu spuneti ca fabulez, voi incerca sa va dau nume de sateni de la care puteti afla adevarul: batrana Elena Surugiu, in varsta de 74 de ani, de asemeni, consateanul sau, Petruta Muscalul, carora li s-a intamplat ce li s-a intamplat acum vreo 25 de ani. Si de la ei o sa aflati si alte nume de patiti. Insa, mai apropiat de zilele noastre, ar fi anul 1978, cand in luna decembrie, d-na Piper Maria, care venea in fapt de seara de la gara Sarca catre satul Goesti, a intampinat o mare spaima".
Povestile d-nei Maria
Curios, l-am rugat pe domnul Baciu sa ma conduca la familia Piper, spre a ma edifica asupra acestui aspect. Dorinta mi-a fost satisfacuta cand am ajuns in sat.
Am fost intampinat de o batranica cu parul inspicat, cu chipul asprit de vitregiile vremilor. Am dat binete si, din vorba in vorba, am intrebat-o: "Doamna Maria, ati auzit ceva despre niste stafii care bantuie prin imprejurimi? Domnul Vasile Baciu m-a trimis la dvs.".
Am vazut ca pe loc s-a schimbat la fata, iar ochii i-au cazut, cam speriati, in aduceri aminte. A stat cateva clipe in cumpana, nehotarata daca sa-mi raspunda sau nu, insa in final s-a decis: "Ma intorceam de la trenul de seara, prin luna decembrie a anului 1978, din gara Sarca, catre satul meu, Goesti, impreuna cu nepoata mea, tot in nume cu mine, Maria, in varsta de opt ani. Auzisem eu despre niste lucruri necurate petrecute seara pe acest drum, insa speram sa nu ni se intample tocmai noua. Pe cat ne apropiam de sat, dar, mai ales, de bifurcatia drumurilor catre satele Crucea, Goesti, Lungani, loc de prost renume, unde prin 1960 a fost trasnit Vasile Druga, un consatean de-al nostru, simteam ca teama ma apasa tot mai tare in suflet. Insa am mers mai departe. Ma pregateam, totusi, sa trec prin locul blestemat si trebuia sa fiu tare, sa nu o alarmez pe nepotica. Este vorba de capatul iazului secat nu de mult, unde se spune ca celor slabi de inger le apar in cale stafii care merg langa ei vreo trei kilometri, pana la fosta moara a lui Tarziu, din capatul Goestilor. Batranii satului povesteau ca prin razboiul din 1917, fusesera aruncati in acel loc intr-o groapa comuna mai multi soldati morti, fara lumanare si impartasanie. Pe cat ma apropiam de iaz, parca frica ma impresura mai tare. Nici n-am ajuns la marginea locului unde se petrecuse ingropaciunea, si mi s-a parut ca ceva alb, ca o statura de om, aparuse in dreapta noastra. Instinctiv, am intors capul spre stanga. Si acolo, alta umbra alba. Voiam sa o intreb pe Maricica daca vede si ea aratarile albe, insa nu puteam, mi se inclestasera dintii. Mutenia imi luase graiul si paseam mecanic, accelerand pasii. Am crezut ca visez, vedeniile albe de pe alte taramuri mergeau in rand cu noi, fara sa ne faca nimic, fara sa scoata vreun sunet. Am mers, cu inima plesnind de spaima, pana la marginea satului, unde, dintrodata, ne-au parasit. M-am asezat sfarsita pe un parapet de pod, tremurand din tot trupul, fara sa-i dau drumul nepoatei de mana. Cand mi-am revenit, am intrebat-o: "Maricico, tu ai vazut ceva pe drum de la iaz incoace?". "Bunico, mi s-a parut ca in dreapta si in stanga noastra vedeam niste umbre ca de oameni, albe, care ne priveau cu ochi blanzi si rugatori, insa fara sa spuna nimic. Nu ti-am spus, fiindca am crezut ca mi se pare si ai sa razi de mine".
Ajunsa acasa m-am mai linistit, iar a doua zi am purces la Ileana lui Surugiu, despre care auzisem ca i se intamplase acelasi lucru ca si mie. Intreband-o, mi-a raspuns, dupa ce i-am povestit, ca asa era. Din spusele ei am desprins ca acele umbre nepamantene spariau oamenii cu sufletul curat, in dorinta de a-i ruga pentru mila si indurare, asteptand ca pe locul acela sa se faca o sfintire, si ca erau sufletele celor ingropati fara impartasanie si lumanare".
Surpaturile
Acelasi domn Vasile Baciu, furnizorul subiectului pentru primul episod al serialului, mi-a mai povestit o misterioasa intamplare in care a fost implicat bunicul sau, Baciu Toader. Ceea ce scriu nu sunt fictiuni sau inventii personale, ci redau veridic cuvintele intiparite in memoria nepotului. "Era prin toamna anului 1928 si, impreuna cu niste consateni din satul Goesti al comunei Lungani, zidari si dulgheri, ne angajasem sa ridicam un lacas de credinta si inchinaciune in satul vecin, Braesti, asezare situata tot pe culme de deal precum comuna noastra. Ne tocmisem cu preotul paroh ca noi, meseriasii, sa venim cu tainul (mancarea) nostru, iar la incheierea lucrarii, sa primim plata in bani. Noi, cei din Goesti, ca mai erau lucratori si din alte locuri, ne randuiam fiecare sa aducem cele trebuincioase mesei zilnice, adica barabule (cartofi), fasole, ulei, faina de grau si papusoi, iar ca sa terminam constructia mai repede, ne duceam doar in ziua de duminica acasa. Se intampla ca intr-o joi sa ni se termine proviziile si magareata sa fac aprovizionarea cazu pe mine. Dupa ce trebaluii la zidarie pana seara, ma indreptai spre casa neamului meu, Amariutei din Braesti, la care gazduiam in cursul saptamanii. Acolo ma spalai si primenii, insa ghinionul facu sa-l gasesc pe gazdoi cu chef si ma tinu la taclale pana aproape de miezul noptii, cand in fine, il dobori somnul si putui sa plec la drum. Nefiind temator de intuneric, am purces domol la pas, coborand dealul Braestiului, apoi trecui prin toloaca din vale si incepui sa urc dealul Lunganilor. Cum mergeam asa, la un moment dat, in fata imi aparu o surpatura pe care n-o cunosteam, desi mai trecusem pe acolo. Facui cativa pasi sa o ocolesc si imi iesi in cale alta risichitura de pamant. Si pe asta o depasii, insa, ca un facut, mai departe era alta prapastie. Intrai in banuieli si frica incepu sa-mi dea tarcoale. Cred ca ceasurile erau trecute de doisprezece cand, in stanga mea, auzii niste lehaituri (vorbe fara sens), chicoteli si glasuri ce-mi spuneau: "Las" Toadere, ca-ti dam noi faina sa te saturi. Te-ai apucat sa faci biserici!". Spaima ma potopi. Simteam cum imi buhneste teasta. Mi-am facut cruce cu limba in cerul gurii si, pentru un timp, parca m-am mai limpezit si am mai inaintat. Insa iarasi am auzit chicoteli, atat in fata mea, cat si in spate. Si iarasi imi aparu o surpatura! Incercam s-o ocolesc. La cativa metri imi aparea alta, parca era o viroaga in care se miscau bulgari de pamant. Pierdusem mersul timpului si mintea mi se incalcise, nestiind pe unde mai calc. M-am dezmeticit abia in zorii zilei, izbindu-ma cu fruntea de un gard de stana. Cainii au inceput sa bata si a iesit ciobanul. S-a uitat spariet la mine, m-a recunoscut si mi-a zis: "Toadere, mai omule, ce cati la asta ceasuri aice? Cred ca esti bat, de umbi harhaleaua!". Dar eu nu puteam sa ingaim o iota. Tremuram din toate incheieturile. Apropiindu-se de mine si vazandu-ma galben ca ceara la fata, m-a luat binisor de brat si m-a dus in stana. Acolo m-a asezat pe o laita, a luat dintr-un raft o garafa, mi-a turnat intr-o canita si mi-a dat sa beau. Era rachiu. L-am inghitit lacom. Mi-am mai revenit. I-am povestit ce petrecusem. Si-a facut cruce si a glasuit: "Apai, mai Toadere, aista a fost lucru rau. Cred ca era necuratul ce te-a pus la incercare sa nu mai ridici biserici".
Papusoiu Dumitru - Targu-Frumos, jud. Iasi
(Reproduceri dupa Stefan Caltia)