Marin Gherasim

Valentin Iacob
Seniorii picturii romanesti. Marin Gherasim . "Pictez pentru ca am ceva de spus si, mai ales, de aparat".

Fac gloria Romaniei in lume, fiind acasa aproape necunoscuti. Artisti de geniu, in fata carora occidentul pune genunchiu-n pamant, marii nostri pictori nu au loc nici in presa autohtona, nici la televiziunile preocupate de promovarea nimicului, nici pe lista de sarcini a vatafilor din cultura. Pe cat de mari, pe atat de impinsi in uitare, creatia lor da culturii romane valoare in aur si pasaport international

Scara ingerilor

- Incununat de premii nationale si internationale, prezent in expozitii mai multe decat filele calendarului, pretuit si iubit de impatimitii artelor plastice, mai tine minte oare maestrul ce sunteti, clipa cand ati tresarit prima data in fata culorilor?
- Ma trag dintr-o familie bucovineana cu radacini taranesti. Inca de mici copii, parintii ne duceau intr-un fel de drumuri initiatice pe la toate manastirile din Bucovina. Incat eu chiar am deschis ochii pe acele minuni extraordinare! Si cand esti copil si vezi Scara ingerilor de la Sucevita sau Judecata de Apoi de la Voronet, nu se poate sa nu fi marcat! Dar pentru pictura ca profesie, am optat tarziu. Terminasem liceul si voiam sa merg spre geologie, eram fascinat de tot ce sta ascuns - minerale, pietre pretioase si tainice pe care le inghite pamantul. Dar am ales pictura. Si asta o datorez manastirilor Bucovinei, imaginilor intiparite in copilarie, ale acelor sfinte bijuterii.
- Care au fost primele dvs. incercari de a picta? Si ce le-a urmat?
- Pictura a fost ca o obsesie pentru mine. De pe la 7 ani, am desenat si am pictat aproape tot timpul! Imi amintesc cum mi-am desenat in caietele de scoala toti profesorii, si colegii mei se amuzau de asemanare. Dar si parintii imi incurajau dragostea pentru pictura, caci imi cumparau tot timpul carti de arta. Asa ca am avut biblioteca mea de arta inca din copilarie. Si eram destul de mic cand citisem deja Istoria Artelor a lui Tafraly sau pe cea a lui George Oprescu, pentru ca, pe deasupra, un unchi de-al meu care facuse Academia de Belle-Arte, imi daduse si toate cartile lui de studentie. Cam asa a fost copilaria mea: cotropita de fervoarea picturii, dar si a lecturilor despre arta. Mai tarziu, in momentul in care m-am decis ca voi fi cu adevarat pictor, mi-am incercat puterile de vreo trei ori la Institutul Grigorescu - pentru ca aceasta era "norma" minima. Pictorul Vladimir Zamfirescu a dat de sapte ori, el era proverbial! In facultate, profesorul meu a fost Angheluta, om talentat, dar dus de fire catre glorie si functii sociale. Insa uneori te formezi nu numai pe langa personalitatile exemplare. Incat cei sase ani de facultate au fost o lupta corp la corp cu profesorul meu, o lupta din care am iesit intarit si mai bine definit. Pentru ca exista si o capcana: elevii marilor profesori care erau pe atunci Ciucurencu si Baba, au fost uneori atat de marcati de ei, incat n-au iesit nici pana in zilele noastre de sub autoritatea si viziunea lor. E bine, dar si periculos sa fii in preajma unei mari personalitati; patesti ca fluturii ce-si ard aripile. Nu mai esti tu!...
- Radacinile dvs. bucovinene se simt si azi, atunci cand luati penelul in mana?
- Eu ma mandresc ca ma trag dintr-o familie de tarani. Bunicii mei erau tarani din satul Marginea, de langa Radauti, sat vestit pentru ceramica lui neagra, singurul loc din tara unde se face asa ceva. Si, fapt extraordinar, ceramica neagra din Marginea s-a pastrat neintrerupt din neolitic si pana azi! Asta spune ceva despre oamenii de acolo, care au un soi de indarjire in a pastra ce-au primit - de la credinta in Dumnezeu si pana la costumul popular. Bunicul din partea tatalui era cantor bisericesc in Marginea, un om cu mare dragoste de carte, abonat la publicatii de cultura, dar si de politica, de la Viena. (Bucovina era inca sub austrieci.) Si, in acelasi timp, bunicul era un om credincios, induhovnicit. Desi nu erau niste tarani bogati, bunicii au tinut ca pe toti cei 13 copii ai lor sa-i poarte prin scoli. Asa ca multi dintre ei au ajuns oameni invatati. Cel mai important a fost Vasile Gherasim, unul dintre exegetii lui Eminescu, care s-a ocupat de originea taraneasca si romaneasca a marelui poet. Pe atunci, Eminescu inca era socotit, ba de origine ruteana, ba polona. Dar Vasile Gherasim a gasit in satul Calinestii lui Cuparencu, in condicele bisericesti, primele atestari ale familiei Eminovici, o familie pur romaneasca. Si a facut si arborele genealogic al familiei. George Calinescu, in "Viata lui Eminescu", il pomeneste de nenumarate ori pe acest frate al tatei. Tatal meu, la randul sau, a facut teologia la Cernauti si a fost toata viata lui preot la biserica Sfantul Nicolae-Bogdana din Radauti - una dintre cele mai vechi si frumoase biserici din tara, zidita in vremea lui Bogdan Voda Descalecatorul. Tata a si scris mult, a avut si o revista teologica si, impreuna cu mama, a tinut sa ne dea noua, copiilor, o instructie buna. Cu siguranta ca atmosfera spirituala in care am crescut a trecut mai tarziu in artistul din mine.

Memoria absidei

- De ce pictati, domnule Marin Gherasim?
- Pictez ca sa nu se uite. Una din temele mele permanente este cea a memoriei, a rememorarii. Stim ca din istorie ramane foarte putin. Exista o entropie in istoria lumii, a omului, o pierdere de lucruri importante. Iar tema mea, "Memoria absidei", tocmai despre asta vorbeste. Am mai spus-o: in anii in care la noi bisericile erau daramate, eu le reconstruiam in chip simbolic in picturile mele. Am inceput sa pictez abside prin 1973-1974. Si de atunci le imbunatatesc si le schimb intruna. Ele sunt firul rosu al picturii mele. In jurul lor se inlantuie toate celelalte teme ale mele. Intre ele, poate cea mai draga, imi este tema Pomelnicului. Tatal meu, fiind preot, aducea intotdeauna acasa acele biletele pe care le primea in usa altarului, spre pomenire. Si tata niciodata nu le-a distrus. Le pastra ca pe niste lucruri sacre, incredintate lui. Eu, copil fiind, le vedeam. Si erau nume vechi acolo, de oameni ce nu mai erau. De atunci, eu am sentimentul cert, ca in clipa in care scriu numele unei persoane care a existat, o inviu. Dar mai pictez si niste semne de aparare, cum ar fi Scutul si Coiful. Sunt aproape magice. De fiecare data, in expozitiile mele, le pun langa tablouri. Absida la mijloc, in stanga Tronul si in dreapta un Scut. Permanent mi-am aparat picturile cu cate un semn.
- De cine vreti sa va aparati pictura?
- De agresiunea asta violenta a omului, dar si a timpului. Pentru ca si timpul, el insusi, e distructiv. Asadar, acestea sunt cateva dintre motivele pentru care pictez. Pentru ca nu pictez ca sa fac tablouri, cu dinadinsul. Pictez pentru ca am ceva de spus si, mai ales, am ceva de aparat.
- Desi ceea ce pictati dvs. nu sunt icoane, eu cred ca arta dvs. sta sub semnul credintei. Sunteti credincios?
- Da, sunt. Si socot ca credinta nu e un act de deliberare, e o chestiune de vocatie. Esti nascut, esti facut asa. Viata si pictura mea stau sub semnul credintei si al valorilor spirituale ale ortodoxiei ca ax interior, ca reper fundamental de viata. Eu cred cu convingere ca nici nu putem trai asa, ca frunza-n vant, fara un reper. Noi trebuie sa ne raportam permanent la niste valori de spiritualitate si de moralitate, care ne intaresc si ne dau sens vietii. Fara ele, ea ar naviga in deriva. Eu am avut sansa prin parintii mei, prin tatal meu, in special, sa deschid ochii spre acest miracol extraordinar care este religia crestina ortodoxa. Si in plin comunism, si-n plin ateism militant, asta a fost reduta mea, locul de repliere in care m-am simtit stapan pe mine si am simtit ca am repere ca sa pot supravietui. Pentru ca au fost oameni care n-au rezistat - unii s-au imbolnavit, au innebunit, altii au disparut -, or, pe mine credinta m-a ajutat in primul rand sa supravietuiesc.
Si, in al doilea rand, a insemnat substanta pentru arta mea, pentru pictura mea. Adica pentru ceea ce voiam eu sa comunic oamenilor prin imagini. Cum ati observat bine, eu nu fac icoana. Dar eu cred ca pictura mea este, totusi, o pictura religioasa. Eu iau din icoana anumite motive care au incarcatura lor de sens, dar le pun in contexte. Si atunci icoana dainuie, "pluteste" cumva in tablourile mele. Pentru ca Tronul, Treptele, Absidele din tablourile mele exista si in iconografie.

"Sa-ti construiesti tabloul ca pe o catedrala"

- Cum pictati, maestre? Cum vi se "intampla"? In fond, creatia artistului este tot un act demiurgic, nu-i asa?
- Mie mi-e teama s-o numesc asa! Eu cred ca omul, fiind facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, are sadit in el si darul de a crea. Si trebuie sa-I fi placut lui Dumnezeu sa stie ca faptura pe care a zamislit-o Ii continua Creatia, Ii continua si dezvolta energiile pe care le-a insuflat. Dar nu cu orgoliul demiurgului sau al geniului, ci aproape ca o datorie, chiar.
- Cum simtiti aceasta stare de gratie?
- Aici cred ca-i misterul! Mai intai, ma pregatesc pentru lucru: prin interiorizare, prin reflectie, prin lecturi; ma impregnez - prin muzica, poezie, filosofie. Toate ma formeaza intr-un chip adanc, dar in clipa creatiei, a lucrului - bogatia asta de informatii trece intr-un plan secund; nu sunt prezente atunci cand pictez. Ele fac parte dintr-o latenta. Dar simt ca fara aceasta latenta, eu n-as putea sa trag nici o linie. Si cand incep sa pictez, imi apare nevoia pura de a plasmui. Sa construiesc prin imagine. Asta ma trimite, ma impinge spre sevalet. Este un pictor francez, Roger Bissire, care a spus odata ceva foarte frumos. Spune el: "Sa-ti construiesti tabloul ca pe o catedrala". Un lucru extraordinar.
- Explicati, va rog...
- Intai de toate, asta inseamna ca trebuie sa ai sfiiciune si credinta profunda cand te apuci sa-ti construiesti tabloul. Sa ai smerenia pe care o aveau vechii mesteri cand ridicau un edificiu. Pentru ca frescarii, pictorii de icoane, dar si constructorii de biserici, inainte de a porni la lucru, posteau si se rugau. Si atunci, ca sa-ti poti construi tabloul ca pe o catedrala, asta te obliga la o anume smerenie si interiorizare. Sa fii impregnat. De bine si de frumos. Asa ca eu, intotdeauna am nevoie, cand vin aici, la atelierul meu, de cateva ore bune, pana sa ma apuc sa lucrez. Nu pot sa dau buzna la lucru, am nevoie de aceasta decantare, de aceasta pregatire interioara. Si, uneori pornesc de la un sentiment al lucrului pe care am sa-l fac. Si nu ma feresc de asta, chiar daca unii considera ca ideea de sentiment cu care lucreaza artistul e ceva minor. Cum adica sentiment? Asta miroase a sentimentalism... Dar sentimentul este un lucru extraordinar, nu se poate face arta daca nu ai acest sentiment adanc a ceea ce vrei sa faci, sa plasmuiesti. E o anume stare interioara pe care trebuie s-o ai. Unii o numesc inspiratie. Sau viziune. Dar viziunea tasneste si dintr-un sentiment pe care il ai asupra vietii si culturii.

Generatia stralucitoare

- Apartineti unei generatii de mari artisti, toti extrem de diferiti ca expresie. Cat au contat ceilalti pentru dvs.?
- Generatia noastra este generatia anilor `70, atunci ne-am manifestat noi mai puternic. Iar diversitatea noastra cred ca e o consecinta a necesitatii de a fi autentici. Eu ma simt foarte indatorat generatiei mele. Daca nu ar fi fost acesti oameni langa care m-am format si am intrat in viata artistica, poate ca nici drumul picturii mele n-ar fi fost acelasi. E foarte important pe cine ai langa tine; cu cine inaintezi pe acest drum plin de taine. Binecuvantez intamplarea ca fac parte dintr-o generatie tare. Caci daca am avut langa mine artisti cu viziuni puternice si cu caractere la fel - asta m-a obligat. A fost o provocare extraordinara careia a trebuit sa-i fac fata. Iata, e suficient sa-i numesc pe cativa, ca sa va dati seama: Horia Bernea - un artist total, Teodor Moraru - o mare forta creatoare, Serban Gabrea (acum traieste in Germania) - un artist complex care a facut si tapiserie si sculptura, George Apostu - despre el nici nu mai e nevoie sa spun ce a insemnat in generatia mea si ce viziune noua aducea el atunci, dupa razboi; Vasile Gorduz - alt artist de mare anvergura; Florin Ciubotaru - un artist foarte imaginativ, foarte creativ; Napoleon Tiron, Silvia Radu. Dupa aceea, sunt acei ceva mai tineri ca mine: Sorin Dumitrescu, Sorin Ilfoveanu, Stefan Caltia, Alexandru Chira - ca sa nu-i numesc decat pe cei din Bucuresti, de care am fost mai apropiat. Si trebuie sa-l amintesc si pe Iliescu-Calinesti - un artist foarte puternic si care sper sa nu fie uitat. Pentru ca observ cu tristete ca in Romania daca dispari, se asterne si tacerea. Dar generatia mea cred ca a facut un pas in plus, esential: noi am incercat sa punem arta sub semnul spiritualitatii, al credintei in Dumnezeu. Asta nu inseamna ca ignoram valorile estetice, dar noi am simtit nevoia sa le ridicam catre ceva mai inalt. Sigur, sursele noastre au fost tot nationale, ca in pictura noastra interbelica - satul romanesc transpare in forta in pictura lui Ilie Boca, a lui Bernea. Dar pictura lui Bernea, cu prapurii si cu interioarele lui de biserici, la fel imaginile mele care vin din traditia bizantina - toate sunt altceva decat ce s-a facut pana la noi.

Grupul nesupus

- Ati facut parte si dintr-o faimoasa si frumoasa grupare de artisti, grupul 9+1. Ce amintiri aveti cu ei?
- Grupul nostru nu s-a nascut cu un program anume. Ce ne-a legat pe noi era ca fiecare aveam o personalitate distincta. Aceasta a fost chiar conditia de a expune impreuna. Prima noastra expozitie a fost in 1982, iar in `90 a fost ultima aparitie, la sala Dalles. Grupul s-a nascut si ca o reactie polemica la regimul comunist de atunci si la ideologia sa artistica. Il aveam cu noi pe Andrei Plesu, care ne scria niste prefete sub forma de dialoguri platoniciene, si care erau pline de clinciuri subversive: vorbeau despre solidaritate in termenii Solidaritatii poloneze; despre forta celor care nu se cunosc, dar se stiu sau se banuie, intr-o vreme in care regimul se temea ca de tamaie de unirea, de trezirea romanilor. Imi amintesc cum o data, prin 1982-1983, am expus ca sa sfidam, chiar la muzeul partidului (azi Muzeul Taranului). Si cand totul a fost pus pe perete, politrucii au ingalbenit de ce-au vazut. Dar era prea tarziu, expozitia era anuntata, asa ca am iesit in public. In acei ani, noi am provocat multe batai de cap cenzurii si politrucilor partidului. Dar au inchis ochii pentru ca trebuia, nu-i asa, "sa avem si noi falitii nostri" - artistii de avangarda, liberi.
- Dupa `90, drumul dvs. si-a continuat implinirea. Iata, chiar anul trecut, dvs. si alti cativa plasticieni romani ati obtinut un succes rasunator la Paris. Cum a fost acolo?
- Numai simplul fapt ca a fost invitata Romania, si a fost un succes! Am expus la redeschiderea Salonului de la Grand Palais - Gheorghe Anghel, Cella Neamtu, Cristian Bedivan si cu mine. Prezenta noastra a fost remarcata de presa, de televiziune, ni s-a oferit un pavilion central in cadrul expozitiei si ne-am dat seama ca arta noastra e bine primita, chiar si din discutiile cu artistii francezi. Pentru ca acesta e cel mai bun test: reactia celor din profesia ta. Si la sfarsit, Cella Neamtu a luat medalia de aur pentru tapiserie, iar Gheorghe Anghel, eu si cu Cristian Bedivan - medaliile de argint pentru pictura si sculptura. Asa ceva nu se mai intamplase: toti artistii expozanti ai unei tari sa fie laureati! Si n-o spun cu orgoliu, ci gandindu-ma ca daca ar fi mai multa toleranta si profesionalism si in Romania, ne-am pretui mai demn valorile si am avea mai multa incredere in noi.

Pauza de destin

- As dori sa vorbiti acum despre conditia, despre viata plasticienilor romani in ziua de azi.
- Paradoxal, dupa 1989, conditia artistului din punctul de vedere al sigurantei vietii a devenit mai proasta decat inainte. Din ratiuni ideologice si propagandistice, regimul comunist incuraja cumva o anumita arta, prin achizitii - desigur, arta cu tenta ideologica puternica. Aceasta sursa de existenta disparand, artistul a fost lasat, dupa 1989, la voia intamplarii. Sa se descurce cum poate. E adevarat, in primii ani de dupa revolutie, Ministerul Culturii a mai facut cateva achizitii care au intrat in patrimoniul Muzeului de Arta Contemporana si s-au putut vedea la expozitia ce s-a numit "Depozit", lucrari bune, multe foarte bune, si care ar putea sa fie nucleul unui adevarat muzeu de arta contemporana, daca s-ar mai face si alte achizitii. Dar a urmat o pauza de o mare gravitate pentru destinul artei romanesti. Si chiar pentru viata artistilor. Acesta e momentul prin care trecem acum: fiecare isi urmeaza vocatia cu sacrificii enorme. In vreme ce nu exista nici un achizitor, o politica de achizitie a autorilor de arta, iar statul nu se implica in nici un fel. Desi, pentru arta plastica, ar trebui s-o faca. Pentru ca e o arta care se poate face numai cu mari cheltuieli. Dar sa speram ca vom iesi din acest paradox al libertatii. Pentru ca suntem liberi sa cream neingraditi, dar suntem liberi si sa murim de foame sau in anonimat. Poate ca intr-o stare inca mai dramatica este tanara generatie de artisti. Ei sunt plasticieni de mare valoare, ce vin cu un ton foarte personal in arta romaneasca de azi - un ton cu accente expresioniste, uneori virulente, o arta de mare prospetime - si care, tot asa, sunt lasati sa traiasca... te intrebi din ce. Asa ca in perspectiva, tabloul e destul de sumbru.
- Si atunci, care credeti ca va fi viitorul artei plastice romanesti?
- Exista totusi o speranta. Pana la urma, la cat de bine este vazuta cultura noastra in Occident, va trebui sa devenim increzatori in steaua noastra. Si mai e ceva. Occidentul traieste o criza. Uneori, nu numai somnul ratiunii, ci si libertatea poate sa nasca monstri. Libertatea prost folosita in arta. Poate sa para un paradox si acesta. Dar eu stiu multe despre arta care se face astazi in Occident si-mi dau seama ca aceasta libertate de optiune pentru o arta pur viscerala sau cu accent erotic excesiv sau pentru ceea ce e legat strict de pamantesc, de corporal, toate duc pe un drum infundat. Si la fel, pierderea dimensiunii Sacrului de catre occidentali - care la ei e o realitate extrem de ingrijoratoare -, pierderea drumului catre Dumnezeu, in contextul aceleiasi libertati nemarginite... Toate astea cred eu ca au dus, intr-o buna masura, la secatuirea artei occidentale. Or, raza de speranta pentru arta romaneasca este ca la noi inca s-a mai pastrat o dimensiune a Sacrului. Apoi, in arta noastra, nu numai ca nu s-au pierdut, dar au fost recuperate puternic traditia spirituala bizantina sau arta romaneasca arhaica... Toate acestea, care sunt foarte vizibile pe o portiune a artei noastre actuale, cred ca trebuie sa ne dea nadejde. Pentru ca intotdeauna acest popor, in clipele lui grele, s-a retras pe reduta credintei, in forta ocrotitoare a lui Dumnezeu. Si a convingerii ca Lumea e bine si drept alcatuita. Amandoua ne-au dat seninatatea si linistea pe aceste locuri greu incercate. Si tocmai aceasta perspectiva spirituala asupra vietii, dar si a artei, e rezerva noastra de incredere ca se va face cultura inalta aici - si pe mai departe.