Gerlinde Gabler

Ion Longin Popescu
Gerlinde Gabler: Consilier Eparhial al Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane din Sibiu.

"Bine, Dumnezeule, daca Tu vrei
sa lucrez in tara asta, asa voi face!"


Un paradox al zilelor noastre face ca, in timp ce romanii parasesc Romania cu milioanele, tot mai multi straini, in special europeni, sa ne descopere cu uimire si incantare. Multi germani, englezi, francezi si italieni si-au mutat domiciliul in Carpati, valul doi fiind compus din scotieni (au ocupat sate intregi in Muntii Apuseni) si norvegieni (cand se va termina de construit satul lor de pensionari de la Basarabi). Si probabil multi altii. Nu vorbim de oamenii de afaceri, despre care am putea spune ca au ajuns aici doar pentru a face bani, ci de oameni obisnuiti, de diverse profesii, care vin in Romania sedusi, deopotriva, de frumusetea privelistilor si de sociabilitatea locuitorilor sai. Unii dintre ei sunt activi si muncesc in Ong-uri, ministere, firme si institutii de binefacere sau multumindu-se cu un trai linistit si indestulat, in vreun sat vechi, de munte. Dupa preotul evanghelist Jurgen Henkel din Sibiu - un german stabilit in Romania prin casatorie si prin preocupari (este doctor in teologie ortodoxa si director al Academiei Evanghelice Transilvania) - am descoperit inca un exemplu emotionant de romanism ortodox practicat de un german. Este vorba de doamna Gerlinde Gabler din Siegen, ajunsa consilier eparhial cu probleme sociale la Arhiepiscopia Ortodoxa Romana din Sibiu dupa ce, in anii `90, a decis sa se converteasca la ortodoxie si sa se mute in Romania. Povestea doamnei Gerlinde are un numitor comun care pe noi, carcotasii de zi cu zi ai situatiei din Romania, ne pune pe ganduri: admiratia sincera pentru tot ce e romanesc, iubirea in extaz pentru Biserica ortodoxa romana.

Cele patru semne

- Cand ati ajuns pentru prima oara in Romania si cum s-au manifestat primele semne ale... "febrei romanesti" in sufletul dumneavoastra?
- Eram obisnuita sa urmaresc la Tv stirile despre dezastrele, foametea si bolile de pe tot globul. Donam 5 marci, spuneam "bietii de ei" si gata, ii uitam, treceam la ale mele. Dar, cand am vazut revolutia, copiii handicapati si batranii din Romania, am simtit ca e altceva, ca am datoria sa fac ceva mai mult. Impreuna cu o parte dintre coristele mele (eram director de muzica la noua coruri) am infiintat o asociatie pentru o casa de copii in Romania, fiind ajutate si de Crucea Rosie Germana, biroul din Cluj. In noaptea de 1 aprilie 1990, am trecut pentru prima oara granita Romaniei, intr-un autocar, indreptandu-ma spre satul Pesteana din comuna Densus (Hateg). Am gasit casa de copii, si numai in anul 1990, m-am intors de 19 ori, cu ajutoare. Atunci nu mi-am dat seama, dar pe urma am inteles ca a fost vorba de lucrarea lui Dumnezeu facuta anume pentru mine. Primul semn: la intrarea in Nadlac, trecand prin comuna cufundata in intuneric, am simtit o emotie, o furnicatura in degete. Nu vedeam nimic mai mult decat ce-mi dezvaluiau farurile, dar aveam un simtamant confuz, imi venea sa cobor, sa bat in poarta cuiva; traiam aievea calatoria vietii mele, pe taramuri care ma asteptau, ma intampinau cu "familiaritate", cu o stare de bine, dar si cu mult mister. "Bine, Dumnezeule, daca Tu vrei sa lucrez in tara asta, asa voi face!", m-am trezit spunand aceste cuvinte si m-am speriat, parca vorbea altcineva in locul meu. Atunci am zis: "Esti nebuna, cum poti sa promiti asa ceva"?. Si mi s-a aratat al doilea semn: dupa doua zile de discutii la Directia sanitara din Deva, i-am cerut translatorului sa taca: "Nu-mi mai traduce, inteleg", i-am spus. Eu, care cu 48 de ore in urma, n-aveam habar de limba romana, o intelegeam dintr-o data! Pricepeam ce spun inspectorii scolari si asistentii sociali cu care vorbeam. Intr-o luna, cand m-am intors cu un nou transport de ajutoare, stiam sa vorbesc bine, am dat primul interviu in romaneste televiziunii din Deva. M-or fi ajutat, desigur, cei sase ani de latina invatata in scoala generala, dar in 1990 aveam 48 de ani, iar scoala era departe... Al treilea semn: venind cu un transport spre Pesteana, doctorul meu de familie, care ma insotea, a constatat ca am febra si bronsita spastica. L-am asigurat ca nu-i grav daca am ajuns in Romania. A doua zi, m-a cautat sa-mi schimbe medicatia, sa-mi dea ceva mai tare. Cand m-a ascultat cu stetoscopul, l-am auzit exclamand, minunandu-se, apoi a aruncat aparatul nervos si contrariat: "Doamna Gerlinde, ce-ati facut? Cu ce v-ati tratat, ca nu mai aveti nimic!?". I-am raspuns razand: "Am ajuns in tara Hategului, doctore". El nu stia ca mi se aratase al patrulea semn: odata cu venirea in Romania, imi disparusera durerile de inima si de cap care ma chinuisera in fiecare zi lasata de la Dumnezeu, dupa varsta de 40 de ani.

"Am avut parte de multe zile frumoase in viata mea,
dar ziua convertirii de la Manastirea Nicula
a fost cea mai frumoasa dintre toate"


- Nemtoaica get-beget, ati fost crescuta intr-o societate rationala, pragmatica. Cum s-a impacat educatia de acasa cu "lejeritatea" vietii romanesti?
- Doar Dumnezeu stie. El a lucrat ca viata mea sa se schimbe radical. Sa va descriu al cincilea semn dat mie de Cel de Sus: in Pesteana este o bisericuta ortodoxa, construita in stilul celei din Densus. L-am rugat pe preot sa-mi deschida si sa-mi povesteasca istoria ei. In scurt timp, am inceput sa plang. Femeia pragmatica din mine zice: "Pesemne esti obosita, dupa atata drum...". Dar am plecat sa vizitez si alte biserici, in zilele urmatoare. Peste tot, aceeasi situatie: izbucneam in plans. In alta zi, am adus in vizita un grup de coristi nemti si a trebuit sa ma ascund de ei cand intram in biserici, sa nu ma vada cu ochii in lacrimi. In toamna, m-am dus la preotul meu reformat din Siegen si i-am povestit totul. M-as fi bucurat daca mi-ar fi spus: "Linistiti-va, nu-i nimic serios, o sa va treaca, treceti printr-o criza temporara etc.". Dar el o tinea intruna: "Doamna Gabler, va spun, drumul dumneavoastra duce spre Romania. Trebuie sa va spun eu ca ganditi, ca vorbiti deja ca un ortodox? Nu vedeti ca Dumnezeu v-a pus pe umar ortodoxia?". Dar cum? parca ma revoltam eu. Aveam o mama, trei copii, cinci nepoti, divortasem de barbat, aveam o meserie frumoasa, eram a treia femeie din Germania care primise titlul de Director de muzica. De ce nu puteam evita "drumul romanesc"? Dar aceste intrebari retorice nu aveau nici o greutate: imboldul care aparuse in viata mea o lua inaintea oricarei ezitari.
La Nicula, in ziua convertirii la ortodoxie- Erati, deci, hotarata sa va convertiti la ortodoxie. Cand a avut loc evenimentul?
- In ziua de 6 august (1991), cand se sarbatoreste Schimbarea la fata. Am avut parte de multe zile frumoase in viata mea, dar ziua aceea a convertirii, petrecuta la manastirea Nicula, sub vraja slujbei tinute de regretatul staret Cleopa Nanu, a fost cea mai frumoasa dintre toate. M-am simtit dintr-o data ca si cum as fi fost prinsa in causul a doua palme, de unde nu poti sa cazi si unde afli ocrotire. Parca fusesem asezata intr-un patuc de copil mic, unde nimic rau nu ti se poate intampla... In scurt timp, m-am intors in Germania, sa le spun copiilor si mamei ca, din clipa aceea, "acasa" pentru mine insemna Romania. M-au privit ca pe o excentrica, au zambit cu superioritate si mi-au dorit drum bun. Din martie 2002, iata-ma parte a poporului roman, fara cetatenie, dar cu mult suflet. Am avut diverse slujbe in Sibiu, iar din 2005, am fost chemata de Inalt PreaSfintitul Streza sa-i fiu consilier pe probleme sociale al Arhiepiscopiei Ortodoxe. O incredere care ma onoreaza si ma inalta in credinta.

"Ma simt aproape romanca,
port pe umeri o responsabilitate
fata de destinul romanesc"


- De 17 ani traiti printre romani, luand parte la toate incercarile prin care au trecut. Ce va place si ce nu va place la ei?
- In general, poporul roman e fructul credintei sale ortodoxe, adunand mult mister si misticism in jurul sau. Este un popor cu mult suflet, un popor plin de umor si vivacitate, cu o rabdare imensa. Cand te-a simtit ca esti "de-al lui", te adopta simplu, bucuros si fara ocolisuri. De aceea, ma simt aproape romanca, port pe umeri o responsabilitate fata de destinul romanesc si iau aceste lucruri in serios. Ma deranjeaza, e drept, excesele de nationalism, din care unii fac politica si culeg voturi nemeritate. Pornind de aici, ii auzi spunand ca "noi, romanii, suntem oricum mai buni decat altii, suntem oricum mai destepti, suntem oricum mai intelepti". E o cale gresita. A-ti iubi tara, a fi mandru de poporul tau - este bine, asa trebuie sa fie, asta este patriotism. Daca sunt patrioti, romanii imi plac fara rezerve. Dar sa nu treaca pragul spre nationalismul extrem, ca atunci nu-mi mai plac. Am inca prea vie in minte educatia social-nationalista din scolile hitleriste in care am invatat primele clase, ca sa pot accepta asa ceva in zilele noastre.

"O alienare grava a omeniei se intampla
si se va intampla si aici,
cum s-a intamplat in Vest"


- In toti acesti ani, ati fost, totusi, si un spectator al vietii romanesti. Ce v-a deranjat cel mai mult din spectacolul nostru national?
- Faptul ca omul intotdeauna a fost si este ultimul in randul importantei valorice pentru stat, pentru politicieni, in societate. Daca ar fi altfel, daca varstnicii si tineretul, daca omul in general ar fi considerat lucrul cel mai important care sta la baza oricarei decizii guvernamentale, atunci situatia romanilor ar fi alta. Dar lucrul asta rau nu-l intalnesti numai la guvern sau la angajatori, ci si in relatiile de zi cu zi, la nivelul omului de rand, ceea ce ma convinge ca vorbim de o mostenire a celor 50 de ani de comunism, care dispare foarte greu. In tara asta am vazut parinti aruncati de propriii lor copii in strada, am vazut mame inlacrimate si neputincioase, uitate intr-o camaruta, fara paine, fara apa, de fiii lor. O alienare grava a omeniei se intampla si se va intampla si aici, cum s-a intamplat in Vest. Mentalitatea comunista altoita pe graba primitiv-capitalista de a acumula cat mai mult, intr-un termen cat mai scurt, a inceput deja sa nasca monstri in Romania. Pe de alta parte, naiva cum eram la inceput, am crezut ca voi gasi in aceasta tara o femeie tinuta in palme, protejata si respectata. Tocmai ce fusese, pana in 1989, "egala" cu barbatul. In realitate, femeia de azi este doar carpa de sters pe jos pentru multi romani. Chiar pentru politicieni. Vedeti vreo femeie in Guvern? Cate femei sunt in Parlament?

"Intristarea a disparut pentru mine.
Rad tot timpul, din 1991 incoace"


- Care este, in noul context european, menirea Bisericii ortodoxe din care faceti parte?
- Biserica ortodoxa impreuna cu toate bisericile din Romania au o datorie foarte mare. Datoria sa aduca neintarziat credinta mai aproape de sufletele oamenilor, sa nu se multumeasca doar cu vorbe goale rostite de la amvon. Cu puterile ei, Biserica sa tina pe cat posibil in viata obiceiurile, portul, cantecul si dansul national, caci ele sunt amprenta romaneasca in Casa Europeana, iar rolul Bor, sa nu uitam, este si unul patriotic. Daca alte institutii nu reusesc, Biserica este aceea care ar putea incerca sa tina traditiile poporului afara, pe ulita, in viata zilnica, nu in muzee, ca in Vest, unde nu mai gasesti nimic autentic. Mai mult, Biserica ortodoxa insasi are o traditie de 2000 de ani. De aceea, prima grija este sa fie pastrata tocmai aceasta traditie impresionanta, o bogatie cu care Europa Unita trebuie sa se mandreasca. Sa nu ajungem sa avem mii de biserici goale, transformate in expozitii comerciale sau in sali de spectacole, ca in Vest.
- Dupa 17 ani, cunoasteti destul de bine Romania. Regretati pasul facut in 1990?
- Deloc. Si nu-l voi regreta niciodata. Sentimentele initiale, care m-au determinat sa vin aici, au supravietuit. O data pe an ma duc in concediu in Germania, s-o vad pe mama, sa-mi vad copiii si nepotii, dar ma intorc "acasa la noi" cat de repede pot, in tara Ideala, unde intristarea a disparut pentru mine si unde rad tot timpul din 1991 incoace. Ultima data, a trebuit sa-mi schimb pasaportul german. La Directia respectiva din Siegen, fotograful mi-a facut mizerie ca rad: "Frau Gerlinde, nu e voie sa radeti in pasaport!". Din 20 de fotografii, abia mi-a gasit una in care doar zambeam. Ofiterul, si el, ca nu-mi poate face actul, ca nu e voie nici sa zambesti. Am fost nevoita sa merg la seful lui si sa-i explic ca asa e fata mea, ca rad foarte usor. Asta a inteles oarecum si mi-a eliberat pasaportul. Dar m-a intrebat ce motive am sa rad intruna. "E lunga povestea, domnule sef", i-am spus. "Cred ca mi se trage de cand am devenit romanca ortodoxa... Romania este pentru sufletul meu tara Ideala, unde rad deseori si plang doar de bucurie, din 1991 incoace..."

Dnei Gerlinde Gabler ii puteti telefona la 0788.797.469 sau scrie la e-mail: gerlinde.gabler@yahoo.com