Muscel, satul care nu vrea sa moara

Ion Longin Popescu
Asezat fata-n fata cu varfurile Bucegilor, unul din cele mai frumoase sate din Dambovita e lasat fara apa si fara drum, de primarul din Moroieni.

Satul Muscel e cea mai izolata asezare rurala din Dambovita. Fata-n fata cu Muntii Bucegi, mai locuiesc in el pana intr-o suta de oameni, uitati de lume, in salasurile lor pierdute in paduri. Nu mai urca la ei nici postasul, nici perceptorul, nici popa, nici doctorul, nici primarul, nici seful de post, nici veterinarul... Drumul care ii leaga de Moroieni, cea mai apropiata comuna, e atat de desfundat si abrupt, ca doar muscelenii cei tineri reusesc sa urce si sa coboare prin grohotisuri, calare sau imbarcati in carute cu care duc branza la targ duminica dimineata. Doar bietii copii, care n-au scoala-n sat, bat drumul pe jos, iarna, vara, rupand zece perechi de incaltari pe an. In ce-i priveste pe cei mai batrani, lumea lor se reduce la pragul casei si la spectacolul oferit de anotimpuri... Nana Florica n-a mai vazut Moroieniul de unsprezece ani, iar surata ei, Ileana, de patru. Ca dansele mai sunt alti opt batrani, care se pot lauda cu ani buni de recluziune in raport cu comuna de care depind administrativ...
La volanul unei masini de teren, ma incapatanez sa urc, totusi, pana sus, in Muscel, si dupa opt kilometri de sarit din piatra-n piatra, cu viteza intai, masina isi incheie cu succes misiunea. Raman de urcat alti doi kilometri, pe jos, pe carari de calcar, unde nu exista nici loc de hodina, nici iertare pentru cel neinvatat cu muntele. Apoi se deschid fanetele; iti tragi sufletul cu privirile indreptate spre verdele albicios al plaiurilor cuprinse de seceta si respiri mirosurile de flori de camp cazute sub coasa. Jos, pe firul vaii, zaresc albia secata a raului Rusetu, cu sirul ei de lespezi vinetii, care taie asezarea in doua: pe o parte, urca spre cer dealurile cu fan si livezi; pe cealalta, cele 25-30 de casute ce se pierd in padure. Un soi de "rai romanesc ancestral", al carui pret a crescut enorm, in ultima vreme, de cand occidentul tanjeste dupa traditie si aer curat, dar lasat total de izbeliste de autoritatile locului.
Ce le lipseste muscelenilor ca sa-si transforme raiul in paine, sa poata supravietui mai departe, fata-n fata cu varfurile Bucegilor? Raspunsul e simplu: apa, drum si-un primar care sa urce macar o data pe luna in sat. Dar oamenii nu mai stiu cand l-au vazut pe primarul Constantin Iordan printre ei. In mileniul asta sau in mileniul trecut. Cele cateva zeci de voturi ale oamenilor de aici nu valoreaza mare lucru. De patru ani, primaria tot face promisiuni, se angajeaza sa faca drumul, sa aduca apa, sa... Acum, cand Ministerul Mediului promite aductiuni din bani europeni, muscelenii au din nou sperante. Daca merita cineva sa aiba apa in sat (si-o cara cu caii de la kilometri distanta), aceia sunt ei. Cresc vite, oi si cai, isi vand carnea, ouale si cascavalul ecologic la piata din centrul comunei. Fara nici un ajutor de la primarie, fara subventii de la Ue sau de la stat, supravietuiesc intr-o zona uitata de lume. Cu toate astea, desi multi sunt inca tineri, nu vor sa plece la oras sau in Europa, la munca. Cer doar atat: un drum nivelat si o conducta cu apa.

Iuliana Vlasceanu

"Suntem vazuti la primarie ca niste cersetori"

In varsta de 25 de ani, casatorita cu vecinul ei din copilarie, Georgel, este mama unui baietel si stapana catorva zeci de oi, zece vaci, vitei, cai, pasaret fara numar. Cei doi sunt hotarati sa nu plece niciodata din sat, sunt tarani si vor sa moara tarani. "Daca Romania", spune ea, "se indura sa ne paraseasca pe noi, taranii, sau sa ne scoata din locul asta, unde traim de sute de ani, atunci sa fie pacatul conducatorilor, ca nu stiu sa-si iubeasca tara".
- Starea drumului care urca din Moroieni in Muscel si oamenii care coboara cu caii sa adune apa-n butoaie vorbesc despre un sat lasat sa moara cu zile... Este adevarat?
- Noi suntem vazuti la primarie ca niste cersetori, nimeni nu ne indruma ce e de facut in noile conditii europene. Probabil ca pentru conducatorii comunei ar fi mai bine sa plecam in Italia, sa scape de noi, 24 de familii, care prea cer de toate, si drum, si apa, si medicamente gratuite pentru copii, si cate si mai cate din cele indreptatite sa ni se dea, indiferent de marimea satului nostru. Anul trecut, cand mi s-a imbolnavit baiatul, l-am dus pe brate opt kilometri, numa` prin bolovani. Aici nu poate urca Salvarea, nu vine doctorul, nu vine nici popa. Cand a fost sa-mi dea reteta gratuita, cum se da pentru orice copil de doi ani, medicul de familie m-a refuzat, ca nu se poate, ca s-a depasit plafonul. Vii din varful dealului, cu copilul in brate si iti tranteste usa in nas.
- Cum va descurcati fara scoala?
- Directoarea de la centru, Marcela Chitescu, a desfiintat-o, sub pretextul ca nu avem cinci copii, cum spune legea. Atunci m-am oferit sa-l dau si pe al meu intr-a-ntaia, mai mic, dar sa avem numarul. Nici n-a vrut sa auda. Pentru dansa nu conteaza ca patru copilasi vor strabate zilnic 15 km, peste gorgane, sa ajunga la scoala din Moroieni. Ca parintii n-au bani sa-i tina in gazda. Ca sa-si dovedeasca rautatea, a pus de ni s-au luat si soba din scoala, tabla de scris, bancile de lemn si tot ce a mai gasit, lasand totul in paragina. Dupa ce si-a dat seama ca nu exista drum pentru o masina a scolii, care sa transporte copiii asa cum se intampla in alte sate izolate ca noi, directoarea ne-a promis ca ne da un invatator, dar sa ni-l platim personal, sa-i dam noi leafa. De unde avem noi atatia bani? Intr-o zi i-am spus: "Doamna, copilul meu e bolnavicios, nu-l pot lasa sa bata padurile zilnic la scoala". Stiti ce mi-a raspuns? "Nu-l mai da! Lasa-l taran!"
- Cu toate astea, nu vreti sa plecati din Muscel, desi aveti atatea necazuri. De ce?
- Unde sa plecam? Noi suntem tarani si ne place sa fim, dar cineva din tara asta parca ar vrea sa disparem. Da` nu plecam orice-ar fi. Aici ne e casa, ne e pamantul, ne sunt prietenii si vecinii, aici am crescut si cu inaltimea asta ne-am invatat. Suntem ca fratii cu pomii de pe faneata, cu copacii din padure, cu lighioanele padurii. Toate traiesc datorita noua. Din turmele noastre se hranesc lupul si ursul, din cotetele noastre fura vulpea, din jgheaburile vitelor noastre se adapa caprioarele, din sarea caprelor noastre ling cerbii. Noi nu rupem natura, n-o jefuim, n-o secam. O ajutam sa creasca si sa bucure tot omul. Traim ecologic, asa cum se spune astazi prin ziare. Dar au inceput deja sa ne ameninte ca vor interzice vanzarea cascavalului in piata, sub motivul ca n-avem apa curenta in camara unde il pregatim. Oare sunt nebuni? De unde apa, daca ei nu ne aduc? Am auzit ca sunt fonduri mari de la Ue pentru apa satelor. Suntem curiosi daca de data asta, primaria o sa faca un proiect si pentru noi. Sa vedem daca-i lasa interesele sa indrepte ceva bani spre Muscel.

Florin Gurgu

"Vor veni strainii si vor deveni tarani in locul romanilor"

Taran din generatia de mijloc, Florin Gurgu si ai sai dau zor cu stransul fanului pe mosia arendata a boierului Grigorescu. Lucreaza cu Adriana si Mihaela, fetele de maritat ale familiei, cu feciorii Marin si Aurel, cu sotia Avida si vecinul Relu. Au fan mult, cu toate ca de cinci ori mai putin decat anul trecut.
- Dupa unele semne, primaria ar fi bucuroasa de plecarea dvs. la vale, in centrul comunei. V-ati gandit vreodata sa parasiti dealurile si fanetele Muscelului?
- Ne-am gandit, dar unde sa ne ducem? Avem noi bani sa ne luam alte proprietati devale, cu scumpetea asta? Cineva ne poarta gand negru. Doreste sa ne oblige, pe incetul, sa ne mutam, sa ne lasam casele, vitele si pamantul. De la un timp, s-a nascut banuiala ca urmareste cineva sa faca afaceri imobiliare cu pamanturile noastre. Adica sa ni le cumpere pe nimic si pe urma, dupa ce se aduce apa din Zanoaga si se netezeste drumul de piatra, sa le revanda inzecit... Daca e asa, ii sfatuim pe mai-marii comunei sa-si ia gandul, ca nu cedam. Si nici lacat pe gura n-o sa ne puna. S-au schimbat vremurile si lumea s-a desteptat.
- Drama dvs. se repeta si in alte sate de munte, pe care autoritatile vor sa le mute la bloc, in oras. Credeti ca zona rurala montana a Romaniei va rezista?
- S-a auzit si pe-aici ca sunt sate prin Muntii Apuseni, fortate s-o ia ca oile, spre campie. Dar eu cred ca e ceva trecator. Din cate se-aude, strainii sunt morti dupa satele vechi, romanesti. Cumpara case, pamanturi. In loc sa ne apere statul, o sa ne apere ei, o sa se faca tarani, ca si noi, ca pe la ei s-a cam terminat tarania. Si pe urma, mai sunt si astia care pleaca la munca, in strainatate, si se-ntorc si construiesc acasa, in sat.
- Va viziteaza primarul comunei? Stie care va sunt problemele?
- Nu ne-a mai vizitat de la alegeri, dar nu de la alegerile din 2004, ci de la cele din 2000! Cel putin eu nu l-am vazut. Ne-a promis drum nou, s-a facut proiectul, s-a rezolvat cu finantarea, trebuia sa inceapa lucrarile in primavara trecuta. Dar ceva s-a intamplat si iar o sa mai treaca un an. Poate generatia viitoare sa aiba drum, ca noi nu prea cred ca vom apuca. E obsesia noastra si tocmai de aceea nu se implineste. Primarul a aflat ca noi nu l-am votat si vrea sa ne pedepseasca.
- V-am vazut carand apa de jos, din vale, cu caii si cu butoaiele. S-a mai intamplat vreodata acest lucru?
- Nu, uscaciune ca asta n-am mai pomenit. Mosul Lazar Banescu, mort in 2004, in varsta de 92 de ani, m-a avertizat ca asa se va intampla. Citise intr-o carte c-or sa vina vremuri grele pentru om si animal. Omul asta a lucrat 47 de ani numai in padure si stia toate tainele. Din ce carte citea nu putem sti. Nu s-a gasit nici dupa moartea lui, ca as fi vrut s-o citesc si eu. Spunea ca va veni seceta ca-n `47, ca va ajunge taranul sa-si omoare vitele in batatura, neavand cu ce le hrani. Zicea ca anul 2000, anul Apocalipsei, inca n-a trecut, ca nimeni nu poate sa stie cand va veni. Dar este sigur ca generatia noastra il va apuca.

Florica Gurgu

"Muscelul e cu 360 de ani mai vechi ca Bucurestiul!"

A implinit 85 de ani si are sapte copii, zeci de nepoti si stranepoti, unii inca in sat. Locuieste inconjurata de ei, dar casa cea veche, cu dantela de lemn la fatada, sta sa se prabuseasca. Asteapta muzeul din Targoviste, s-o doneze. Provizoriu locuieste in bucataria de vara, fata-n fata cu o livada de peri si meri monumentali, saditi de "Gurgu al batran".
- De 11 ani n-ati mai coborat la Moroieni, n-ati mai parasit satul. Il iubiti atat de mult?
- Pai, cum sa nu? Ia gandeste si matale: Muscelul e cu 360 de ani mai vechi ca Bucurestiul! Pana si ciobanul Bucur, ala de-a poposit cu oile pe malul Dambovitei si i-a dat numele Bucurestiului, tot de la noi se trage. A plecat pe firul vaii si a dat tarii o capitala. Cum sa nu iubesc vatra asta ? Chiar daca traim cu jiganiile pe langa casa, de nu mai poti umbla noaptea singur, iar copilasii nu pot pleca la scoala.
- Cand ati fost ultima data la primarie?
- Sa fie vreo douazeci de ani de-atunci. Dar nu-mi pare rau, ca de-acolo n-a venit prea mult bine pentru satul nostru, ca si cum am fi copii vitregi, dati de suflet. Cand venira francezii sa ne aduca apa, acum sunt 3-4 ani, primaria i-a alungat. In schimb, au trimis urna la votare. Am votat. Am votat si-acum, la realegerea lui Basescu, am zis ca ne mai pune ceva la pensie. Mi-e ca ne pune un sac, de n-o sa-l putem aduce-n spinare, de la posta, din Moroieni... Ce sa mai zic? Un fir de bine si-un car de rau, ca atata am plans in viata, de, uite, am ochii umflati.
- Sunteti inconjurata de casele copiilor, aproape intregul satuc e format din familia dvs. Nu va bucurati?
- Daca n-aveam pensie de urmas, as fi murit de foame. Copiii au si ei greutatile lor. Asta are cinci copii; alalaltul de colo, cinci; ala de-acolo, doi; alalalt, patru si fetele au familiile lor. Nima` nu vrea sa plece din sat, asta-i bine, ca i-am invatat sa traiasca uniti, langa olalta. Dar daca nu intervine primaria, nu stiu cat o mai ducem...
- Cum poate supravietui o asezare fara biserica si fara cimitir?
- Asta e o alta grea durere. Candva se spune ca am avut si cimitir, si biserica, dar li s-au pierdut urmele si nimeni n-a venit sa caute si sa resfinteasca locul. Preotul din Moroieni ne asteapta devale, ca ne boteaza, ca ne cununa, ca ne pune-n mormant. Doar atat as vrea sa-i spun: parinte, pune o vorba buna la primarie sa faca drumul, ca ne zdruncina caruta oscioarele, sapte kilometri, cand ne duce la groapa. Stii dumneta cum e sa te zdruncine-n sicriu pe pietrele alea? Ca daca ma supar, nu mai mor niciodata si nu-mi las nici neamul sa moara. Atunci sa-l vedem noi pe domn` primar!