Mos Pavel va implini anul acesta nouazeci si sase de ani. Toata viata si-a petrecut-o intr-un catun din Delta Dunarii. A trait intr-o izolare totala, fara radio si televizor, fara sa stie ce se intampla in tara. Nevasta i-a murit acum zece ani. De atunci, a ramas singur, cu bordeiul lui si cu Dumnezeu.
Povestea fantastica pe care a trait-o batranul a inceput anul trecut. Intr-o buna zi, pe cand se ruga, a auzit dintr-o data niste cantece de o frumusete rara, venite parca din cer. Erau rugaciuni vechi, pe care Pavel le stia din tinerete, cantate de voci de barbati, de femei si de copii. Cantecele se auzeau in fiecare dimineata, iar coristii erau aceiasi. Batranul le recunostea vocile. "Unul dintre barbati avea o voce ragusita", spunea Mos Pavel. Cand a iesit afara sa se uite, nu a vazut pe nimeni. Muzica se auzea in continuare, din directia orizontului, deplasandu-se de la sud catre vest. Nu vocile isi schimbau pozitia, ci sunetul se amplifica, la un moment dat umpland intreaga zare. Bordeiul lui Pavel este inconjurat de ape. Cantecele pareau sa urmeze malul acoperit de stuf.
Pavel nu s-a gandit niciodata ca ar putea fi vorba despre ingeri. Desi om simplu, fara prea multa carte, el a incercat sa dea o explicatie logica fantasticei intamplari. Pe rarii drumeti care se rataceau pe la casa lui ii intreba daca nu cumva aveau cu ei un radio portabil, la care ascultasera, inainte sa intre in casa, coruri religioase. Oamenii negau si il priveau cu mirare.
Intr-o buna zi, Mos Pavel a fost vizitat de un profesor care avea un reportofon. El facea un studiu despre traditia folclorica a zonei. Batranul, care are un respect deosebit pentru oamenii cu scoala, si-a spus: "In sfarsit, m-oi lamuri si eu". La un moment dat, Mos Pavel a auzit din nou cum incepeau cantecele in cer. Cand l-a intrebat pe profesor daca aude si el, acesta i-a raspuns mirat ca nu. "Canta si tu cu cei pe care-i auzi", i-a spus profesorul, dand drumul la reportofon. Cand a ascultat caseta, mosul a inlemnit: nu se auzea decat vocea lui.
De atunci, Mos Pavel a evitat sa mai intre in vorba cu oamenii de pe drum. Credea ca innebunise. Cu toate acestea, in fiecare dimineata canta bucuros, alaturi de vocile acelea minunate. Intr-o zi, batranul si-a luat inima in dinti si a intrebat: "Cine sunteti voi?". De undeva, de aproape, barbatul cu voce ragusita i-a raspuns: "Noi suntem ingeri din cer. Cantecele noastre nu pot fi auzite de oricine". Abia atunci, Pavel a inteles. De atunci, a mai auzit ingerii cantand, dar din ce in ce mai rar. Batranul a inceput sa stea din nou de vorba cu oamenii. El le spunea: "In cer sunt sapte tari. Ingerii mi-au spus povestea lor". Daca nu-l crezi, zambeste cu subinteles si-ti zice: "Las, ca intr-o buna zi ne-om intalni intr-una din ele si atunci oi auzi si matale cat de frumos canta ingerii".
Maria Fedorov
Orologiul
Intr-o buna zi, ma plimbam prin oraselul de provincie in care locuiesc. Nu aveam ceas la mine si eram curioasa sa stiu ce ora este. Dintr-o data, am ridicat privirea in sus si am vazut un orologiu imens, suspendat in mijlocul cerului. Nu o sa uit niciodata: arata ora 18.20. Nu avea cum sa fie o iluzie, sa vad altceva, pentru ca in acel cartier nu exista nici un ceas.
Intr-o alta seara, era foarte intuneric si eu mergeam cu bicicleta. Aveam o viteza destul de mare, cand am auzit o voce care mi-a spus: "Stai!". Am franat cat am putut de tare. O masina careia nu-i mergeau farurile si nu putuse sa ma observe a trecut la o jumatate de metru de mine. Daca nu m-as fi oprit, ma lovea cu siguranta. Sunt sigura ca glasul acela a fost al ingerului meu pazitor.
Laura Netea
Orfan de inger
Bunica mea avea 76 de ani cand Dumnezeu S-a hotarat s-o cheme la El. Bolnava de leucemie, singura si trista, m-a lasat fara sa stie ca o voi plange mereu. Daca v-as spune ca bunica mea, Ecaterina, era mai buna ca Dumnezeu, poate nu m-ati crede.
Mi-a cumparat mereu tot ce mi-am dorit. Prima bicicleta, primele patine cu rotile - ea mi le-a luat. M-a crescut la tara, in simplitate si cinste. Mi-a leganat fiecare necaz, mi-a mangaiat tampla de copil, m-a invatat sa scriu, sa citesc, sa iubesc, sa fiu bun, sa am mila.
Invatatoare pensionara, a stiut sa ma educe ca pe propria ei odrasla. Poate de aceea i-am spus tot timpul Mama. Niciodata "bunica" sau "mamaia".
Cand a murit, in 85, mi-a luat totul. A plecat in Rai, cu cateva ceasuri inainte de ziua mea. O vizitasem la spital, chiar dimineata. In agonie, mi-a dat sarmana cadoul pentru cei 15 ani pe care-i implineam: doua ciocolate. Nici nu stiu daca le-am mai mancat. Cateva ore mai tarziu, tata a venit negru acasa, aducandu-mi vestea care mi-a ucis sufletul. Era 22 decembrie, pe la ora 9 seara.
Chipul ei ma urmareste mereu. Poate mai putin ca pe tata, care o viseaza aproape in fiecare noapte. De cateva ori pe an, ii aprind lumanari la mormantul din Roman. De 14 ani nu mai am nici un bunic. Sunt orfan de ingeri.
Luna trecuta, intr-o noapte fara stele, am adormit dupa miezul noptii. Am visat ca ma aflu in bucatarie. La un moment dat, usa s-a dat de perete. Era bunica! Draga mea, sfanta mea bunica! I-am sarit in brate si i-am umplut pieptul de lacrimi. Era la fel de batrana, dar la fel de frumoasa. Era bunica mea! Mama!
Mi-a zis sa nu mai plang, ca n-a murit niciodata. A stat departe cativa ani, dar a stiut tot ce-am facut intre timp. N-a putut sa vina la mine, dar mi-a vegheat fiecare clipa. Mi-am amintit cum veneam de la scoala si gaseam intotdeauna pe masa seminte de bostan, gata curatate de bunica. Isi inrosea degetele spargand samburii pentru ca nepotul ei drag sa manance miezul bine prajit, sarat si atat de gustos. Si-n acea noapte de iunie imi adusese seminte de bostan, gata curatate.
N-avea aripi, n-avea aura, dar era ingerul meu. "Mama"... A stat cu mine mult prea putin. Mi-a spus ca trebuie sa plece. I-am cerut adresa. Am implorat-o sa ramana cu mine. Bunica m-a privit cu toata dragostea, mi-a mangaiat fruntea ca-n copilarie si mi-a promis ca va reveni. N-avea cum sa-mi dea adresa ei. Asa trebuia sa fie si nu altcumva. M-a sarutat cu drag pe ochi, a inchis usa si a plecat.
Din noaptea aceea, o astept in zadar pe bunica. Mi-e tare dor de ea. N-a mai trecut pe la mine. I-as fi povestit ca am fost printre primii la treapta a doua si la bac. Ca am intrat la facultate aproape de fruntea listei. Ca am o slujba fascinanta si o sotie de milioane. I-ar fi placut sigur de ea.
Dar cine sa ma asculte? Ingerul meu varstnic nu s-a mai intors. Mai am trei ingeri in viata: sotia, mama si tata. Ingeri inca vii. Dar din tablou lipseste bunica. Ea e singurul inger care nu e langa mine. Singurul inger la care ma rog sa se intoarca.
Daca o vedeti cumva, dati-mi un semn! E batrana, bolnava, dar sigur isi cauta nepotul prin noptile parfumate de mai. Asa o veti recunoaste. Cei orfani de ingeri o sa ma-nteleaga...
Cu dragoste de "Formula As" si dor infinit de bunica,
Robert Macsim
Cand a murit tata
Pe 1 noiembrie 1997, am primit un telefon de la mama. Mi-a spus ca o sunasera colegii de serviciu ai lui tata, care avusese un atac de cord si fusese luat cu Salvarea. M-am urcat imediat in masina si am plecat s-o iau pe mama sa mergem impreuna la spital. Inainte de a ajunge la ea, am avut presentimentul ca este foarte grav. Am simtit ca tata nu mai are mult de trait. Nu m-am mai gandit la rau, incercand sa ma concentrez la condus. Aveam mult de mers si vremea era urata: frig si ploaie. Ma aflam la un kilometru de casa mamei si tremuram de frig si de ingrijorare, cand am ajuns la o cotitura a drumului. Fizic, am simtit ca o forta ciudata imi inconjoara umerii si am fost cuprinsa de un sentiment de pace si liniste. Am stiut ca in clipa aceea tata a murit si ca nu trebuia sa fiu trista, pentru ca era liber si fericit. Cand am ajuns la spital, mi s-a spus ca murise in Salvare. Oare ce fusese senzatia aceea? Un inger ma mangaiase cu aripa lui? Sau poate ca era tata, care imi spunea "la revedere" si incerca sa imi comunice ce simtise dupa moarte: pace si liniste.
Luiza Cherestes