"Cand ma lovea, taceam si ma condamnam tot pe mine"

Ma numesc Violeta, am 30 de ani si trei copii, doua fetite si un baiat, in varsta de 5, 6 si 7 ani. Sunt casatorita de noua ani, noua ani de chin si cosmar, desi m-am maritat din dragoste.

S.O.S.



"Cand ma lovea, taceam si ma condamnam tot pe mine"

Ma numesc Violeta, am 30 de ani si trei copii, doua fetite si un baiat, in varsta de 5, 6 si 7 ani. Sunt casatorita de noua ani, noua ani de chin si cosmar, desi m-am maritat din dragoste. Il cunosc pe sotul meu de pe bancile scolii (suntem amandoi moldoveni din Bacau) si il iubesc de atunci, desi eram abia o copila. Dar cu inima nu te poti pune. De altfel, tin si acum la el, desi a facut niste fapte oribile. Ultima dintre ele a fost un jaf cu tentativa de omor comis asupra unor batrani, motiv pentru care a fost arestat. A lucrat la unpatron o vreme, dar il platea putin si-a plecat, zicand ca atata timp cat are doua brate, se descurca. As vrea sa ma pot pronunta daca el m-a iubit vreodata, dar nu stiu. Comportarea lui violenta fata de mine, cu batai, cu jigniri si cu vorbe pe care mi-e greu sa le scriu pe hartie nu-mi da voie sa raspund afirmativ. Eu nu l-am inselat niciodata si l-am iubit de atunci, de la 14 ani, cu toata fiinta mea. Cand ma lovea, taceam si ma condamnam tot pe mine si-l iubeam mai departe. Dar acum nu stiu pe ce drum sa apuc. Mi-e teama pentru copii, pentru mine, mi-e teama sa ma gandesc la ziua de maine. Va scriu plangand, iar copiii mei ma intreaba, "de ce scrii mamica si plangi?". Sunt ca un cal tinut multa vreme la intuneric, si cand cineva ii deschide usa, i-e frica sa iasa afara, fiindca nu stie incotro s-o ia. Am fost la el la penitenciar sa-l vad, sa-mi spuna ce a facut, sa vad cum reactioneaza, dar a procedat ca pana acum. Mi-a spus ca daca divortez si ma casatoresc cu altul, ma omoara. Ce sa fac? Va rog, indrumati-ma pe drumul cel bun. Nu cred ca o sa se schimbe dupa ce vine acasa, puscaria o sa-l inraiasca mai tare. Eu am un serviciu bun, lucrez la posta, nu ma plang, desi n-o duc prea grozav, dar perspectiva zilei cand se va intoarce ma face sa ma ingrozesc. Va rog frumos sa-mi raspundeti si mie, si tineti cont ca as muri pentru fericirea copiilor mei.
Violeta

Draga Violeta,
Dificultatea majora cu care te confrunti este ca iti iubesti sotul. Violent, brutal, dar il iubesti. Adevarul acesta respira din intreaga scrisoare si, de altfel, il recunosti. Probabil ca legatura cu sotul dumitale e fizica. Cu un om care te bate si te injura nu poate exista o legatura spirituala. Este prima dumitale iubire, prima si singura legatura trupeasca, pornita de pe bancile scolii. In acest context, e foarte greu sa-ti dau sfaturi. Patima fizica e cel mai greu de sfatuit. Adeseori, violenta si certurile nu fac decat s-o atate. Numai dumneata singura poti stii cu adevarat daca fericirea, atata cata exista atunci cand te afli in bratele sotului dumitale, plateste raul, adica suferinta fizica si morala pe care le induri si carora li se va adauga si rusinea de a fi sotia unui criminal. Groaznica acuzatie! Inger sa fi fost in viata de familie si tot nu i se putea ierta ce-a facut. Dar sa spunem ca dumneata ierti. Ca nu te intereseaza dispretul celor printre care traiesti. Ca ai o putere eroica de indurare a suferintei. Dar in ce scop? Ca sa induri iarasi batai si injuraturi? Nu te supara, dar asta seamana a masochism. Si acum, sa vorbim despre cei trei copii, pentru care spui ca ti-ai da si viata. Ce vorbe mari! Daca-i asa, in loc sa-ti dai viata, de ce nu le-o salvezi pe a lor? De ce nu-i scoti cat mai repede din atmosfera aceea de teroare fizica si morala, care ii va mutila sufleteste, transformandu-i in niste infirmi? Acum sunt mici, dar foarte repede vor intelege ce se intampla in jurul lor. Spui ca iti castigi onorabil existenta. Datoria de mama te obliga sa-ti pui copiii cat mai repede la adapost. Sa le creezi un climat normal, de afectiune si liniste, care sa-i ajute sa devina oameni intregi. In privinta lor, nu exista alternativa. Indatoririle dumitale materne sunt mai presus de orice. De altfel, alaturi de ei, viata isi va regasi demnitatea, firescul si ordinea. Fii sigura!

Sanziana Pop



Povesti de dragoste prin scrisori

Probleme grave, la care se asteapta raspuns

"Cum am luptat cu mine sa nu devin homosexual"

Am facut parte dintr-o familie numeroasa. Asa cum era (si mai este inca) traditia in Moldova, familiile trebuiau sa fie mari, pentru a reusi sa munceasca pamantul si sa efectueze celelalte activitati specifice unei gospodarii taranesti. Parintii mei au pornit impreuna in viata de la nimic, dar pentru ca au fost muncitori si ambitiosi au reusit sa realizeze o gospodarie destul de frumoasa, in ciuda conditiilor vitrege ale anilor de dupa al doilea razboi mondial (cooperativizarea, stabilizarea etc.). Dupa ce s-au casatorit, au inceput sa vina unul cate unul copiii; primul baiat, al doilea baiat... si-n dorul unei fete, au umplut casa de baieti, sase de toti.
Eu am fost al cincilea, si cum mama si-a dorit mult si o fata, pe mine m-a purtat pana sa merg la scoala mai mult ca pe o fata, cu parul lung, cu rochite etc., asa incat eu nu mai stiam ce sunt; au inceput sa-mi placa papusile si-n general jocurile fetelor.
La scoala am realizat prima oara ca ceva este in neregula cu mine, cand a trebuit sa ma tund si sa ma imbrac ca un baiat, dar nu am pus prea mult la suflet, am continuat cu aceleasi jocuri si-mi placea mai mult compania fetelor. Cam pe la zece ani, deoarece radeau baietii de mine ca sunt fatalau, am mai renuntat la jocurile preferate, dar nici cele ale baietilor nu-mi placeau prea mult, asa incat am cam inceput sa ma izolez. Am intrat in pubertate incercand totusi sa ma adaptez, de felul meu fiind o fire vesela si sociabila. Cam pe la 14 ani, cand baietii incep sa se uite mai serios dupa fete si ascultam povestile lor despre acestea, mi-am dat seama ca mie de fapt nu-mi placeau fetele deloc, ba din contra, incepusem sa ma "indragostesc" de anumiti profesori sau de unii baieti mai aratosi. Pentru ca nu aveam cum sa-mi definesc aceste inclinatii si nici nu aveam cu cine sa vorbesc despre acestea (in anii 70 nu prea se vorbea despre homosexualitate), devenisem foarte confuz si nefericit. Nu stiam ce-i cu mine!
In timpul liceului, desi participam la tot felul de distractii (ceaiuri, reuniuni, aniversari etc.) nu reuseam sa ma apropii sufleteste de fete, eram in continuare atras de baieti. Am terminat liceul si am continuat o cariera militara, convins ca e bine sa fac acest lucru din cu totul alte motive decat inclinatiile mele sentimentale. Aici, au urmat alte chinuri sufletesti, deoarece am ajuns intr-un colectiv in totalitate masculin. Acum de abia mi-am dat seama exact de ceea ce sunt cu adevarat, pentru ca in scoala respectiva mai erau baieti cu inclinatii homosexuale, care nu au putut sa-si invinga dorintele, si pe seama carora se faceau tot felul de glume, foarte nesarate. Deoarece regimul de atunci era foarte dur, au si fost exmatriculati si foarte grav sanctionati de legile nescrise ale colectivitatii.
In aceste conditii, va inchipuiti ce aveam eu de facut. In afara unor gesturi putin efeminate, nu m-am dat de gol cu nimic, ba din contra, am inceput o lupta de autoeducatie, incercand sa-mi controlez aceste gusturi si sa nu ma mai gandesc la frumusetile masculine, desi tentatiile erau mari si mediul foarte propice.
Am inceput sa citesc mult despre anatomia, fiziologia si psihologia umana si despre sexualitate, cu toate ca gaseam greu o astfel de literatura. Am devenit din ce in ce mai sociabil, frecventam medii foarte diferite si datorita firii mele vesele, aveam un oarecare lipici la fete, cu care ma distram si ma intelegeam foarte bine, dar nu puteam niciodata sa depasesc un anumit punct, sa ajung si la intimitate, deci nu era deajuns. Nici una nu a stiut ce-i cu mine. Aveam 23 de ani cand am inceput sa-mi pun foarte serios problema unei vieti implinite si sa lupt cu tentatiile mediului masculin in care traiam, hotarat fiind sa nu cedez, daca vreau sa-mi fie bine. Tot luptand cu mine, cautam sa-mi fac prietene cu care sa pot depasi problema impotentei psihice de care sufeream. Cu timpul, avand de-a face cu fete "experimentate", am reusit sa-mi infrang si acest handicap, astfel incat usor, usor, am inceput sa simt atractie fata de fete, si doar din cand in cand, cand vedeam vreun baiat frumusel imi aminteam de vechile inclinatii.
La 27 de ani m-am indragostit de-adevaratelea de o fata frumoasa, fizic si psihic, cu care dupa un an m-am casatorit. Aceeasi poveste de dragoste o traim si azi, dupa 20 de ani. Avem doua fete minunate si, desi din punct de vedere material nu stam grozav, suntem o familie foarte fericita.
Pentru ca am fost ambitios si muncitor, am trecut usor peste greutatile inerente ale vietii si-am castigat aproximativ usor orice lupta cu aceasta, dar cea mai grea lupta mi s-a parut cea cu mine insumi, pentru a deveni un om normal, atat psihic, cat si fizic.
Nu stiu ce as fi facut in viata daca mi-as fi cultivat inclinatiile homosexuale, dar ma indoiesc ca as fi fost fericit. Acest aspect al vietii mele il pastrez ca pe un mare secret si, cu aceasta exceptie, nu am considerat necesar sa-l dezvalui nimanui, cu atat mai putin familiei mele. La ce-ar ajuta? Exceptia pe care am facut-o acum, prin intermediul "Formulei As", e animata de dorinta de a-i incuraja pe cei asemeni mie, sa lupte pentru a duce o viata normala, pentru ca numai in sfera normalului te simti cu adevarat fericit.
Cu multa stima,
Francisc Anton



"Nepotica noastra este intr-o stransa relatie de prietenie
cu o colega, despre care se stie ca este lesbiana"

Stimata doamna Sanziana Pop,
Suntem cititori ai revistei "Formula As" inca de la aparitia primelor numere. Ne-am simtit atrasi de continutul revistei, de seriozitatea abordarii unor teme de interes si de larga actualitate, tratarea acestora intr-un fel aparte - capabil, parca, sa faca totul mai usor de atins, capabil sa contina un mesaj care sa ajunga foarte lesne in toate meandrele sufletului!
Cei ce va adreseaza, cu incredere si speranta, aceasta scrisoare, sunt doi bunici septuagenari, care sunt dispusi sa uite si, nevoiti, totodata, sa lase deoparte propriile suferinte, pentru a va solicita un sfat prietenesc si o indrumare in situatia pe care, cu inima deschisa, o prezentam mai jos:
De la singura noastra fiica avem o nepotica, Doina, in varsta de 15 ani. A fost si ramane mandria noastra, a bunicilor. Copil foarte inteligent, frumoasa, cu rezultate mai mult decat meritorii la invatatura, foarte buna la suflet si gataoricand sa-si ajute aproapele aflat la ananghie. Prin toate manifestarile ei, traiam momente de fericire, intrezarindu-i un viitor cu multe, multe impliniri! Insa de curand, parintii ei au aflat, intamplator, ca Doina este intr-o relatie de stransa prietenie cu o colega de scoala mai mare decat ea, despre care se stie, fapt de notorietate, ca este lesbiana. Parintii nu stiu in ce masura Doina fost influentata, nu stiu cat de avansata este aceasta relatie. Ceea ce au putut sa afle a fost faptul ca, pana in prezent, relatia fiicei lor cu colega de scoala a constat in purtarea unor discutii indelungate la telefon sau prin Internet, discutii din al caror continut poti sa tragi lesne concluzia ca ele au depasit limita acceptata a unui dialog intre doua colege sau prietene. Mai degraba, acea colega se adreseaza nepoatei noastre ca unei persoane de care este indragostita... De asemenea, parintii nu stiu in ce masura si daca relatiile lor s-au limitat doar la discutii si corespondenta sau daca ele au evoluat ajungandu-se chiar pana la a avea si relatii fizice. N-au avut rabdare, nici nu aveau cum s-o aiba, si in incercarea de a obtine ceva explicatii de la Doina, n-au primit decat raspunsuri prin care ea recunoaste doar ca legatura este una de comunicare normala intre doua fete, doua colege de varste apropiate, negand cu inversunare o legatura de alta natura. Insa, parintii nu au convingerea ca acesta este intregul adevar. Ei se intreaba de ce Doina nu le-a vorbit niciodata despre aceasta prietenie, iar in momentul in care a fost descoperita, s-a simtit incomodata. Adaugam faptul ca, in incercarea de a stopa aceasta legatura, de orice natura ar fi fost ea, fiica noastra a vrut sa-i contacteze pe parintii colegei Doinei insa, afland de aceasta intentie, nepoata noastra s-a opus cu indarjire, amenintand ca va face gesturi disperate. Au incercat si alte stratageme, insa Doina s-a adancit intr-un soi de mutenie, nefiresc pentru comportamentul cu care ne-a obisnuit, intr-o izolare din care cu greu poate fi scoasa. Din momentul aflarii acestei stari de fapt, parintii Doinei si impreuna cu ei si noi, bunicii, suntem intr-o continua disperare, intr-o continua panica, simtind nevoia coplesitoare de a fi indrumati. Nu stim cum sa procedam, cum s-o ajutam, cum s-o determinam pe Doina sa aiba puterea, motivatia si vointa sa se detaseze de colega ei, sa revina la comportamentul initial, sa intre pe fagasul normal al evolutiei ei ca persoana.
Va multumim pentru tot ce veti face!
familia Anghel



Opinia cititorilor

"Incearca sa ierti!"
(Raspuns pentru Manuela, Scrisoarea:
"A murit din dragoste pentru mama", F. As nr. 780)

Draga Manuela,
Majoritatea oamenilor ajung la maturitate cu sufletul mutilat. Stau si ma intreb, de ce? Pentru mine raspunsul este undeva in copilarie, cand toti am iubit sincer, dar nu ni s-a raspuns pe masura asteptarilor noastre.
Cazul tau este mai dureros decat al multora, dar partea buna este ca ai scapat cu viata si ca ai avut o bunica ce te-a crescut. Altii n-au nici macar atat!
Porneste de la ce ai si incearca sa ierti. Iart-o pe sora ta, ca ti-a provocat o durere cumplita ce ti-a mutilat sufletul atatia ani, iart-o pe mama ta ca v-a parasit, iart-o pe bunica ta care poate nu a reusit sa-ti dea toata dragostea de care aveai nevoie. Incearca sa le ierti din tot sufletul si, mai ales, incearca sa te ierti pe tine ca te-ai invinuit atatia ani, ca nu ai putut s-o opresti pe sora ta de la sinucidere. Fiecare avem o soarta, fiecare avem un rol in viata. Sunt convinsa ca si tu ai unul si poate chiar foarte interesant si frumos. Incearca sa pornesti de la ceea ce esti acum si lasa timpul sa inchida ranile trecutului. Iti doresc sa vezi partea frumoasa a vietii, pentru ca ea exista, chiar daca de multe ori credem ca numai pentru altii. Imi place sa cred ca si tu ai dreptul la fericire si sper din tot sufletul sa-ti gasesti sprijin in Dumnezeu, care pe toti ne vegheaza in egala masura.
As vrea sa-ti mai spun un lucru: nu astepta sa auzi de la altii "te iubesc". In primul rand incearca sa iubesti tu si sunt convinsa ca rezultatele nu vor intarzia sa apara.
Cu dragoste,
Monica