"Stie cineva cum se ingrijeste un ciuf de padure si patru pui de graur ramasi orfani?"

Musette.


Eram mica atunci cand vecina noastra isi luase o pisicuta, si odata ajunsa cu ea acasa, s-a razgandit, oferindu-ne-o noua. Era un ghemotoc de blana bej-cenusie, cu labute scurte si mutrita simpatica, de birmaneza, de care ne-am indragostit spontan. Am botezat-o Musette, pentru ca la trei ani, "Pisicile aristocrate" era filmul meu preferat... Acesta a fost inceputul. Usor, usor, Muzi, cum aveam sa-i spun mai tarziu, a invatat sa se joace cu mine "de-a v-ati ascunselea" si o facea asemenea unui om. Era asa de curata si cu bun simt, incat ne-a impresionat mult si ne-a facut sa o adoptam cu toata dragostea. O dragoste pe care ne-a intors-oinzecit, fie la joaca, fie tronand pe televizor ori pe masuta telefonului, fie dormind noapte de noapte la picioarele mele, timp de treisprezece ani! Vazand-o cum se comporta, tata spunea ca, probabil, Muzi credea ca ea intr-un fel m-a crescut. Si poate ca asa era, deoarece acum vreo zece ani, cand o matusa venita in vizita a incercat sa se joace cu mine, a infuriat-o pe Muzi, care pentru singura data in viata a atacat-o si apoi a pufait la ea cat a durat vizita. Cand avea vreo sase ani, a avut un "soc", descoperind ca adusesem in casa o catelusa care incapea intr-un pantof. Cand aceasta, al carei nume este Jesy, a mai crescut un pic, a inceput s-o alerge pe Muzi cu atat entuziasm, pana cadea lata pe covor. Si ce credeti ca facea Muzi? Venea si o lingea cu grija parinteasca, astfel ca, pana la urma, acest obicei s-a pastrat in toti anii cat au trait impreuna... Pentru unii poate a parut o curiozitate coabitarea dintre pisicuta si catelusa, dar pentru noi devenise un fapt obisnuit. E de la sine inteles ca astfel crescuta, Jesy nu mananca hrana pentru caini, ci... din aceea pentru pisicute...
Anii au trecut unul cate unul si incepuseram sa credem ca nimeni si nimic nu va schimba ceva in casa noastra. Muzi era la fel de jucausa si vioaie, ci numai parul de pe sprancene si urechi parca se albise si se rarise, iar ea, multa vreme tacuta si discreta, acum parca incerca sa ne spuna ceva, mieunand in asa fel ca parca cerea o mangaiere. Pana intr-o zi cand, slabita dar demna, s-a retras intr-un colt de casa si a renuntat sa mai manance. Bunica, care o ingrijea in lipsa noastra (eram in vacanta), o ademenea cu hrana, dar Muzi parea ca a renuntat la lupta. Intre sejurul de la munte si cel de la mare, am trecut pe acasa, si pentru a vedea ce face Muzi, iar ea ne-a rasplatit primindu-ne cu dragoste, cu toata starea ei de slabiciune, incercand sa ne faca pe plac, mancand cate putin si chiar catarandu-se, cu greu, in pat, la picioarele mele. Curand, avea sa se sfarseasca fara un scancet, la fel de discreta precum intrase in casa si in inimile noastre, in urma cu treisprezece ani.
Anul acesta am intrat la liceu. Stiu ca viata mea se va schimba mult de acum incolo lasand in urma perioada copilariei. Cred cu convingere ca anii aceia au fost deosebiti si datorita lui Muzi, pisica mea cea iubita, care mi-a imbogatit viata.
Bianca Ioana Dumitrescu,
eleva clasa a Ix-a,
Liceul "Mihai Eminescu" - Calarasi





"Stie cineva cum se ingrijeste un ciuf de padure si patru pui de graur ramasi orfani?"

In debaraua apartamentului meu de doua camere nedecomandate in care locuiesc cu toata modestia de rigoare, sunt cazati doi pui de cioara si un pui de ciuf de padure, care impart aceeasi stinghie. Cateodata, mai coboara pe rafturi cand ii razbeste foamea, in intuneric, in conditiile improprii ce le presupune traiul la bloc. Ii rog frumos pe cei care cunosc viata ciufilor de padure si care pot sa-mi dea sfaturi legate de cresterea lor sa ma ajute. Deocamdata existenta sa depinde de soarecii procurati de mine de la Institutul de Igiena Publica. Desi ciuful este o specie ocrotita, in pofida statutului ei, specialistii abordati nu s-au prea aratat dispusi la gasirea unei solutii practice, pe langa sfaturile ce mi le-au dat. Dar ciuful nu este singur. Viitorul a patru pui de graur este, de asemenea, nesigur, la mine pe balcon, din cauza ca am pisica. Au ramas fara cuib, prin taierea copacului in scorbura caruia ii cresteau parintii, si-acum sunt orfani. Fapta ilegala, dupa normele Ue, s-a produs in Gradina Copou a Iasiului (centru universitar). Asociatia pentru Protectia Animalelor s-a infiintat abia de curand si nu sunt fonduri pentru salvarea pasarilor (s-a simtit dator sa-mi explice presedintele Societatii Ornitologice Romane). Problema graurilor este ca nu pot fi eliberati, odata adusi ca pui in captivitate. Trebuie intretinuti in calitate de animale de companie. Avand pisica, nu se pune problema sa ramana definitiv la mine. Ce-mi ramane sa fac cu ei nu stiu. Puiul de ciuf de padure, crescut fara parintii lui, necesita ingrijirea cuiva competent, dispus (si disponibil in acelasi timp) a-l invata cum sa vaneze. Nu poate pleca in lume asa, oricum, dat fiind ca specia Asio otus consuma in natura numai animale vii. Daca exista o sansa pentru aceasta pasare de prada chinuita in debaraua mea, laolalta cu ciorile si cu graurii, contez pe intelegerea cititorilor revistei "Formula As". Multumiri anticipate,
Tarnoveanu Emanuel
- e-mail: emantarn@yahoo.com