Pentru partidele cu un statut deja ferm conturat, euroalegerile nu reprezinta o problema, decat din perspectiva procentajului obtinut, a locului castigat in ierarhia preferintelor politice ale electoratului: Pd, Psd, Pnl si noul venit, Png-ul, au certitudinea castigarii unor locuri pe lista Parlamentului Europei. Mai dramatica este soarta altor partide pentru care pierderea euroalegerilor poate insemna cel mai convingator semnal ca sansele de supravietuire sunt minime, conjuncturale. In aceasta categorie intra Prm-ul, Udmr-ul, Pc-ul, Pin-ul, Pld-ul si Pntcd-ul. Cauzele prabusirii lor in sondaje si, implicit, ale clasarii lor probabile sub pragul electoral de 5% sunt diferite, toate ducand insa la concluzia ca electoratul romanesc s-a polarizat clar, orientandu-se doar spre mari formule politice reprezentative.
Prm-ul, partidul extremistilor nationalisti de stanga, nostalgici, proveniti - in formula initiala - din "pensionarii" institutiilor comuniste de represiune, se afla in accentuata pierdere de audienta, ca urmare a concurentei Png-ului. Acesta se afirma ca un partid nationalist de dreapta, crestin-ortodox. Liderul lui, G. Becali, a dobandit o anume charisma printre marginalizatii societatii actuale, cu un discurs simplu si frust, bazat pe putine idei, afirmate insa cu putere. G. Becali l-a surclasat pe "justitialistul" C.V. Tudor, ale carui "iesiri" la rampa, impanate cu trimiteri culturale (unele, ca nuca in perete) si invective, au devenit plicticoase prin repetitie, grandomanie si lipsa de efecte. C.V. Tudor nu mai are nici "sursele" din serviciile secrete care-i alimentau cu informatii, uneori valabile, demersurile. Mentinerea lui in fruntea Prm-ului a devenit, pentru acesta, un handicap. Discursul direct, fara zorzoane stilistice, al lui G. Becali are, de acum, un impact mult mai puternic. In plus, bazat pe imensa sa avere, G. Becali chiar a facut cate ceva pentru "orfanii" noii societati, ceea ce - cu toate "cinele crestine", Prm-ul nu a putut realiza. C.V. Tudor mai spera, inca, sa isi recapete impactul prin organizarea la Bucuresti a unui congres al nationalistilor europeni, dar chiar si acest "eveniment" s-ar putea sa paleasca in fata altora, mai pe gustul marginalizatilor, cum ar fi - de pilda - victoriile sportive ale echipei de fotbal Steaua, patronata de d-l Becali.
In aceeasi situatie se afla Udmr-ul, formatiunea politica a etnicilor maghiari din Romania. Liderii Udmr au monopolizat timp de aproape optsprezece ani reprezentarea acestora, obtinand toate drepturile vizate de o minoritate nationala, in actualul context european. Aproape mereu la guvernare, si cu stanga si cu dreapta, siguri de disciplina electoratului propriu, ei au impietrit insa in structuri, ramanand mereu in aceeasi componenta. Alaturi de destui "colegi" romani, majoritatea lor s-a "baronizat", acumuland averi uriase, in detrimentul celor pe care ii reprezinta. Beneficiile "baronizarii", de care se bucura, au fost - pana la urma - resimtite atat de extremistii iredentisti (ce au solicitat o parte mult mai mare din fondurile trimise de Budapesta), cat si de cetatenii obisnuiti (care au realizat ca noua "nobilime maghiara" nu le mai difuzeaza interesele). Aparitia Ucm, dar si schitarea in sanul comunitatii maghiare din Romania, in conditiile normalitatii sociale, a unor tendinte politice si doctrinare diferite, au transformat Udmr-ul intr-o formatiune politica vetusta, depasita de vremuri. Atacurile recente la adresa conducerii sale, initiate de episcopul L. Tkes, au vizat tocmai pretentia monopolului politic, exclusivist fata de orientarile politice diferite. Ca si Prm-ul, prin care si-a justificat aparitia, Udmr-ul s-ar putea sa nu mai depaseasca pragul electoral, lasand minoritatea fara "alesi" in Parlamentul Europei.
Pc-ul este victima propriului oportunism politic si a dependentei absolute de liderul sau, d-l D. Voiculescu. Balansul continuu intre putere si opozitie, schimbarea formala a doctrinei si agresivitatea vinovata a "patronului" sau au facut ca, in ciuda imensului sprijin mediatic ("Antenele" Tv, "Jurnalul national" etc.), acest partid "de buzunar" sa se regaseasca mereu in marja de eroare a sondajelor (1-3%), fara vreo sansa de a intra pe propriile-i picioare in orice forum de reprezentare. D-l Voiculescu ar fi trebuit, asemeni marilor patroni occidentali, sa nu se implice direct in politica, finantarea unui grup partinic apropiat de interesele sale fiind suficienta. Demascarea lui drept "agentul Felix" a facut ca discursul sau politic sa para fals, parere intarita de "tradarile" constante ale formatiunilor politice cu care s-a aliat. In acest moment, retragerea d-lui Voiculescu din politica nu mai este suficienta pentru salvarea "partidului", cu atat mai mult cu cat, deocamdata, nu se intrezaresc partide semnificative, dispuse sa-l crediteze printr-o alianta. Ca si Pc-ul, Pin-ul este un partid minuscul, un "club de discutii", impus atentiei mediatice prin manifestarile insolite ale liderului sau, d-l C. Gusa. Momentan, Pin-ul nu are nici un impact, soarta lui depinzand - in ultima instanta - de includerea (si "disciplinarea" sa) intr-o alianta mai mult sau mai putin conjuncturala.
Cea mai trista soarta o are marele partid istoric al perioadei interbelice, Pntcd-ul. Structura, refacuta cu tenacitate dupa 1989 de C. Coposu, si-a pierdut complet impactul, ca urmare a incompetentei, oportunismului si individualismului succesorilor acestuia. Dupa doua ratari ale Parlamentului (2000 si 2004), dupa mai multe convulsii interne (incheiate cu excluderi si blamari reciproce), partidul a ajuns (in urma unor obscure negocieri) pe mana d-nilor Milut si Pavelescu, doi lideri fara statura politica, fara consecventa doctrinara si chiar fara pragmatism politic. Ca si d-l Voiculescu, d-l M. Milut ar trebui sa inteleaga faptul ca banii sunt necesari, dar nu suficienti pentru functionarea unui partid, mai ales a unui partid de traditie. "Strategia" celor doi lideri a dus la pierderea dimensiunii crestin-democrate (achizitionata de Pd si asumata de Png) si la orientarea gruparii spre formatiuni politice in pierdere de viteza. "Polul de dreapta", conceput cu Pnl-ul si Ap-ul fostului presedinte E. Constantinescu, s-a dovedit a fi o fictiune, Pnl-ul nefiind dispus sa incerce o experienta perdanta (de aliere cu forme partinice fara fond), cum a realizat, in 2000, chiar Pntcd-ul. Acesta ar fi putut, daca d-nii Milut si Pavelescu ar fi avut - totusi - un minim simt pragmatic, sa incerce, mai degraba, o asociere cu Pld-ul, aflat la randu-i sub pragul electoral, dar cu o situatie speciala: partidul d-lui Stolojan, sustinut discret de Cotroceni, va creste brusc in impact dupa ce Pnl-ul va pierde sefia administratiei si, evident, "beneficiile" ei. Un "pol istoric" cu Pld-ul ar putea inca, la alegerile nationale, sa salveze un partid ce a marcat istoria tarii.