Pe frontul de productie se moare ieftin, repede, fara nicio ceremonie, ca in vremurile de odinioara, cand doar masina era de neinlocuit.
Nu trece saptamana sa nu aflam ca, in Romania, oamenii fac acte de eroism pur si simplu intrand in curtea unei fabrici pe care bunul simt si minimele norme de protectia muncii ar fi trebuit sa o inchida de multa vreme. Nepasarea si zgarcenia, intr-o combinatie criminala, varsa tot mai des sangele clasei muncitoare. S-a intamplat la Oltchim, la Sidex, in abataje. Intreprinderile noastre au ramas capcane mortale pentru cei care n-au incotro si continua sa sparga normele pe campia mioritica a muncii. De-a lungul anilor, sute de mii de oameni au fost schiloditi de inapoierea tehnologica, de stupiditatea doctrinara a planurilor cincinale. Pe marginea drumului catre o Romanie multilateral dezvoltata stateau marii mutilati ai razboiului civil purtat de comunism impotriva tuturor. Un razboi care continua si azi, chiar daca multe intreprinderi mari au fost privatizate. De fapt, de multe ori, privatizarea a insemnat vanzarea pe ochi frumosi si fara obligatii catre clientii partidului. Acestia n-au mai investit un chior in ecologizare sau in modernizare. Pe langa bursierii partidului, au aparut tigrii tineri si flamanzi ai tranzitiei, adica preferatii licitatiilor fara competitori, mari investitori in constructii, cei pe mainile carora edilii au lasat, contra unor sume frumusele, viitorul marilor orase. La constructia acestor edificii robotesc zeci de mii de muncitori. Prost platiti, prost echipati, victime perfecte ale foamei de capital si nesabuintei criminale a investitorilor in constructii. Cel mai bun indiciu al acestei stari de fapt este numarul tot mai mare al accidentelor produse de macarale. Macaralele au ruginit ca niste copaci trecuti ai perioadelor in care flecarelile doctrinare, nesimtirea si lacomia erau stapane peste vietile oamenilor.
Doar patru milioane si jumatate de oameni mai muncesc. Ii poti identifica pe strada dupa uitatura si gura stransa. In coltul buzelor, si-au scris rabojul greutatilor. De inteles. Munca lor finanteaza fondul de pensii, bacsisul electoral, aventurile economice ale guvernelor, greselile istorice de ieri si de azi. Pentru mai toti angajatii, fiecare zi este o povara si un blestem. Patronii sau sefii, daca vorbim despre intreprinderile inca de stat, ii pun sa munceasca tot mai mult pentru tot mai putini bani. Pana la respectarea normelor de protectie a muncii, angajatorii au mari probleme in respectarea regulilor bunului simt. Nu exista notiunea de fisa a postului. Toti sunt pusi sa munceasca pana la epuizare. Sa-si merite banii. De multe ori li se flutura pe sub nas perspectiva concedierii, rareori cea a promovarii. Insa in Romania, unde promovarea se obtine pe criterii genetice sau estetice si de putine ori pe criterii etice, notiunea de valoare nu are relevanta. De regula oamenii si, implicit, munca lor, nu au valoare decat daca asa vrea seful. "Seful" stabileste remuneratia, premiul, sanctiunea. Nu e de mirare ca nimeni nu mai are incredere in concursuri sau in valoare. Nu te mai protejeaza de pericolele muncii decat rudenia sau prietesugul cu vreun sef. Altminteri constati pe propria ta piele ca munca face rau sanatatii. Chiar daca nu-ti pune viata in pericol, te uzeaza si, in cele din urma, te blazeaza. Cum ar putea fi altfel intr-o tara in care trei sferturi din populatie este, intr-un fel sau altul, beneficiara ajutoarelor sociale de la stat!
Iar daca se rupe schela sau biroul cu tine, cazi de-a dura din inaltul marilor ctitorii sau ti se rup nervii si capilarele de incordare. Un lucru e sigur. Se va face o comisie care va stabili ca e vorba despre o eroare umana si vei fi garat pe o linie moarta fara prea mare tam-tam. Ba poate chiar ti se si imputa cine-stie-ce stricaciune. Doar masinile sunt pe inventar si trebuie pazite ca ochii din cap. Omul nu mai conteaza.