Pe urma primilor sfinti crestini - Sfanta Marta din Provence

Bogdan Lupescu
Dornici sa vedem daca lumea occidentala crede, si ea, in miracole si in sfinti "degraba ajutatori", am pornit intr-o lunga calatorie spre sudul Frantei, acolo unde se spune ca au plecat din Ierusalim cei mai apropiati dintre discipolii lui Cristos

Gazda Domnului

Sa stai cu palmele pe mormantul unei sfinte care a trait in vremea lui Iisus Hristos... Sa atingi marmura aceea galbuie, sa-ti strecori degetele in basoreliefurile milenare, incalzite de atatea sarutari... Sa simti caldura aceea ce-ti aprinde obrajii, care vine parca din adancul pamantului... Acolo, inauntru, odihneste o femeie indragita de insusi Mantuitorul. O femeie care L-a gazduit pe Iisus in casa ei, care i-a pus masa sa manance, care L-a vazut savarsind vindecari, inviind morti si inmultind paini, urcand dealul Golgotei cu crucea pe umeri, dar care mai cu seama L-a vazut inviat, urcand la ceruri inconjurat de slava si lumina. Marta, "gazda Domnului", sora Mariei si a lui Lazar, prima fiinta de pe pamant care a marturisit prezenta lui Hristos, inca inaintea apostolului Petru: "Da, Doamne, eu dintotdeauna am crezut ca Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care a venit in lume!...".
Suntem in Provence, in delta mediteraneeana a Ronului, tinut considerat de multi un al doilea Ierusalim. Aproape fiecare orasel de pe-aici adaposteste trupuri de sfinti "biblici", contemporani cu Hristos. Oseminte, moaste, chiar corpuri omenesti intregi ce n-au putrezit de doua milenii. Relicve binecuvantate, facatoare pana azi a milioane de miracole. Le poti vedea in altare, cripte sau pesteri, le poti atinge, le poti simti puterea. Sfinti mari, oameni dintre cei mai apropiati lui Iisus. Lazar cel inviat din morti, ajuns cel dintai episcop al Marsiliei, al carui trup poate fi inca venerat acolo prin rugaciuni. Sfantul Maxim, primul episcop de Aix-en-Provence... Maria Magdalena, retrasa intr-o pestera din Sainte-Baume, aproape de Marsilia, acolo unde si-a trait in pustnicie ultimii treizeci de ani ai vietii, invesmantata numai in parul ei cel lung, care-i inconjura trupul, si hranindu-se doar cu cantecul ingerilor... Maria Iacobeea, sora Fecioarei Maria, laolalta cu Maria Salomeea, cele doua femei biblice ale caror moaste miraculoase pot fi atinse si azi intr-o biserica de pe tarmul Mediteranei, la gurile Ronului... Si Marta. Femei. Umbrele lui Cristos. Cele care au fost la mormantul Mantuitorului in dimineata primului Paste din istoria lumii, ascultand vocea ingerului care le spunea ca Iisus n-a murit. Primele martore directe ale Invierii...

O corabie pe mare

Toti acesti "mari prieteni" ai lui Hristos au ajuns aici, in Franta, ca exilati. Surghiuniti. Dupa Rastignire, iudeii trebuiau sa scape de dansii.I-au inghesuit intr-o barca fara vasle, panze si carmaci, fara mancare si apa, i-au dus pana departe, in largul marii, si i-au parasit acolo, in voia valurilor si a furtunilor. Marta, Magdalena, Lazar, Maxim, Sidoniu (orbul din Ierihon, vindecat de Iisus), Sara, cele doua Marii si inca paisprezece discipoli importanti. Toti intr-o barca, aruncati in mijlocul marii, trimisi impreuna la moarte... Pretutindeni in Provence vezi icoane ale acestei ambarcatiuni fantastice. Barca le apare oamenilor in vise, in rugaciuni, in vindecarile miraculoase. O barca sosind tocmai din tara Sfanta, purtata de mana lui Dumnezeu dintr-o parte intr-alta a Mediteranei, acostand usor in delta luminoasa a Ronului, cu toti cei dinauntru nevatamati. Localnicii "vad" adesea aceasta venire miraculoasa. Ii vad pe sfinti coborand pe tarmul lor din Provence, osteniti, insetati, arsi de soare, uitandu-se mirati imprejur. Ridicand cu totii un mic altar pe malul marii (primul altar crestin din intreaga Franta) pentru a multumi Domnului ca i-a adus la liman. Iar in fruntea lor a fost, mereu, Marta. Ea a fost prima care-a inceput sa se roage pentru salvarea tuturor, in mijlocul valurilor, calatorind doar cu palmele impreunate si privirea spre cer. Le-a fost celorlalti ca o mama. La ajungerea pe tarmul provensal, in mlastinile sarate ale Camargului, ea a reusit, cu o singura rugaciune, sa faca sa tasneasca inaintea naufragiatilor un izvor cu apa dulce si limpede, care mai curge si astazi.
Cele doua Marii au ramas acolo, langa primul altar (orasul se numeste si azi, Sfintele Marii ale Marii). Ceilalti au pornit sa evanghelizeze asezarile din jur. Marta a ajuns la Tarascon, un orasel din apropiere de Avignon, acolo unde fluviul incepe sa se desfaca incet, precum un evantai maiestuos, catre mare. Tarasconezii ii cinstesc memoria si acum. Vorbesc despre aceasta sfanta de parc-ar fi trait mai ieri printre dansii. Cu totii o numesc, de la copil la batran, "Aparatoarea noastra".

Craniul

O zi la Tarascon. Dimineata. Singur in catedrala pustie a Sfintei Marta. Statuile ei sunt pretutindeni, raspandite prin inaltimile reci ale zidurilor. Chipul Sfintei te priveste de peste tot. Din tablouri, din bolti, din incheieturile capitelurilor. Nu stiu de ce, dar chiar asa mi-am inchipuit ca trebuie sa arate Marta, femeia care poarta numele acesta, oriunde ar fi ea. Un chip rotund, alb, carnal, care te supravegheaza cu o blandete retinuta, severa, de nobila gospodina, atunci cand ii treci pragul casei, o "stapana" sobra si frumoasa, ce sta mereu intr-un colt, contemplandu-i pe toti mesenii cu o dragoste nerostita. Asa sunt parca toate statuile sale. Nenumarate chipuri ale unei "gazde" care te primeste cu iubire, acasa la ea. Fasii prelungi, prafoase, de lumina colorata, patrund in trupul imens al catedralei prin vitralii daruite sfintei de catre imparati. De-o parte si de alta a giganticei nave sunt insirate solemn capele inchinate Martei de regi, papi si imparati, drept multumire pentru ajutorul pe care acestia l-au primit prin rugaciuni. Razele ce pogoara din tavane sunt parca dinadins ticluite sa se impreuneze toate intr-un loc anumit, chiar in fata intrarii. Acolo straluceste, ca aprinsa de flacari, o racla. N-ai cum sa nu privesti mai intai spre acel loc, imediat ce intri in biserica. Un bust relicvariu, asemeni unei biserici in miniatura, avand ca turla un chip femeiesc incoronat. In pieptul Sfintei e deschisa o poarta prin care se vede... o parte din craniul ei! Racla este un dar al regelui Frantei, Ludovic XI, pe care sfanta l-a avertizat intr-un vis ca va fi otravit.
Te uiti prin grilajul de fier, la portita aceea deschisa, te gandesti putin si te cutremuri. Craniul Martei!... Se vede osul. Cafeniu, aspru, cu suturi innegrite. In zidul criptei sunt incrustate plachete albe pe care scrie simplu, de nenumarate ori: "Merci Marthe", "Merci Marthe", "Merci Marthe"... Nu mai e vorba aici de ortodocsi si catolici, de sfinti mai vechi sau mai noi, de moaste ce pot fi puse la indoiala. E Marta, aceeasi Marta din toate Evangheliile crestine, cea care-l primea mereu pe Hristos in casa ei din Betania, impreuna cu apostolii, cea care a iesit in strada, zicandu-i: "Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu Lazar n-ar fi murit...", Marta biblica, care si-a vazut fratele iesind din mormant dupa patru zile de la moarte, "fiind legat la picioare si la maini cu fasii de panza si fata lui era infasurata cu mahrama". "Marto, Marto, te ingrijesti si pentru multe te silesti", i-a spus la randul lui Mantuitorul, "si iubea Iisus pe Marta, pe sora ei si pe Lazar..." Biblia nu mai e doar o poveste, o carte. E vie, e inaintea ta.
Ma intorc si privesc imprejur - sunt tot singur. In afara de doi turisti batrani, sot si sotie, nici un om nu intrase in biserica de aproape doua ore. Ma plimb indelung printre tablouri gigantice, tumultuoase, numai cu scene din viata sfintei, ma asez intr-o strana si raman acolo mult timp, privind altarul, asteptand pe cineva care sa intre, care sa-mi poata spune mai multe. As vrea sa stiu daca Sfanta inca mai implineste dorinte si faptuieste miracole, ea, care altadata preschimba apa in vin sub ochii a trei mari episcopi veniti sa o viziteze in chilioara ei din Tarascon (Maxim de Aix, Trofim de Arles si Eutropiu de Orange), care a reusit sa reinvie un tanar localnic inecat in apele Ronului, cu numai cateva cuvinte: "In numele Domnului, ridica-te si fii dovada puterii si bunatatii lui Dumnezeu, pe care il propovaduiesc!"...
Mai apar doi soti, cred ca italieni. Femeia se opreste inaintea unei capele ce are in fundal un tablou urias cu Marta pasind prin multimile de tarasconezi, propovaduind ca un apostol cuvantul lui Hristos. Barbatul sta la o oarecare distanta, absent, cu privirea ridicata spre bolti. Gasesc in mijlocul catedralei, pe o masuta, trei caiete mari cu file scrise de mana. Putin jenat, il deschid pe primul si incep sa citesc... Apoi ma apropii tot mai mult. Sunt rugaciuni la Sfanta Marta, multumiri pentru implinirea dorintelor, toate scrise doar in ultima luna. Pelerini din intreaga lume ii vorbesc direct Sfintei. In franceza, italiana, engleza, chiar rusa si chineza. "Sfanta Marta, te rog sa-l vindeci pe bunicul nostru Claude, sa-l scoti cat mai repede din spital si sa vina sa traiasca iarasi cu noi"... "Iti multumesc ca l-ai vindecat pe fiul meu Lorenzo"..."Pe fiica noastra Elena"... "Pe tatal nostru Gustav"... "Pe nepoatele noastre Marie si Francoise-Antoinese"... "Pe sotul meu Joseph, atat de grav bolnav, care ne iubeste"...

Mormantul

Aceasta e numai biserica "de sus". O catedrala a slavei, a opulentei, a darurilor somptuoase facute de papi si mari imparati. Mai este insa si o biserica "de jos". Cripta cu mormantul. Catedrala enorma de deasupra e, de fapt, doar un adaos al acestei "tainite" subpamantene, mult mai importante. Imediat ce cobori primele scari, culoarea zidurilor se schimba - devin galbui, poroase, ca de pestera. E acolo chiar casa Sfintei, aceeasi de aproape doua milenii. Casa cu paraclis in care Marta si-a trait ultimii ani precum o calugarita, alaturi de alte fecioare venite alaturi de ea ca sa-si inchine viata lui Hristos. In timpul invaziilor sarazine, oamenii locului au astupat aceasta casa cu pamant. Nu vroiau ca paganii sa-si bata joc de sarcofagul adoratei lor, in fata caruia se petrecusera pana atunci atatea miracole. Cripta a fost redescoperita de tarasconezi mult mai tarziu, in anul 1187. Preotii localnici au avut atunci, se zice, "o intuitie divina" - au facut sapaturi minutioase, asemeni celor arheologice de azi. Sub ochii autoritatilor si ai intregului popor adunat acolo, pe malul stang al fluviului, a iesit la lumina mormantul Sfintei, neschimbat de exact o mie de ani, cu celebra lui inscriptie in marmura: "Beata Marta jacet hic" (lat. Preafericita Marta odihneste aici). Cand preotii au deschis capacul, toata lumea a putut vedea trupul intreg al acestei femei biblice, fara absolut nici o urma de putreziciune. Marta statea intinsa, cu ochii inchisi, parca abia adormita. Pe pieptul sau, tinea cu amandoua mainile o amfora de cristal, continand pamant de pe dealul Golgotei, pamant patat cu sange curs din trupul lui Hristos, de pe cruce. Iar din mormant iesea - zic cronicarii - un miros frumos, pur si usor, care se raspandea deasupra oamenilor, apoi deasupra intregului oras cufundat in rugaciune.
Puteti sa ma credeti sau nu, simt si eu un miros. Un miros extraordinar de fin, imbatator, eteric, ratacind fara greutate prin firidele galbui ale criptei. Doar uneori il simt, nu totdeauna. Asa, ca un abur. Imi culc fruntea pe mormantul Martei si ma gandesc la familia mea. Nu stiu de ce, asa imi vine. Ma gandesc la toti cei dragi ai mei, aflati la peste 2000 de kilometri departare de aici.

Miracolele

Abia dupa amiaza apar, in sfarsit, primii tarasconezi. Ii recunosc dupa felu-n care pasesc spre altar - cu umerii plecati, smeriti, fara falosenia aceea a turistului ce priveste curios imprejur, la nimic anume, dornic s-apese cat mai repede pe butonul aparatului de fotografiat. Sunt doi si intra in catedrala ca acasa. Barbatul e batran si incepe sa deretice incet, fara nici un cuvant. E un fel de crasnic al bisericii. Un palamar. Femeia ingenuncheaza in fata raclei cu craniul sfant. Apoi se pregateste sa munceasca alaturi de barbatul ei. Harnica, maruntica, cu un jerseu de lana peste rochia galbena, simpla, seamana foarte mult cu acele femei credincioase de la noi, care ajuta de obicei prin biserici. La gat poarta un medalion oval cu Sfanta Marta. O cheama Anne-Marie Grangier, are 70 de ani si e tarasconeza din neam, a trait toata viata doar langa catedrala asta. Ii stie povestile, ii stie fiecare ungher. Imi zice ca desi localnicii nu prea mai intra biserica, ei se simt si azi sub protectia Sfintei. "Intreg orasul este ocrotit de spiritul ei. Sunt doua mii de ani de cand ea este aici si ne apara mereu..." Imi povesteste apoi din istorie, din batrani. Puterea Sfintei a aparat Tarasconul de ciuma de noua ori, in rastimpuri cand toate orasele si satele din jur erau grav infestate. Mureau oameni pe capete, cu sutele de mii, in Marseille, in Avignon, in Arles, in Aix, chiar in Beaucaire (oraselul de peste pod, practic lipit de Tarascon), dar aici, molima n-a putut sa ajunga. "S-au facut statistici foarte exacte, cu numarul de morti de aici, comparativ cu orasele vecine. Le-am citit. Concluziile au fost incredibile: acolo zeci de mii, aici aproape nici unul. Parca o bariera oprea mereu ciuma la portile orasului, atunci cand oamenii se reuneau in biserica si incepeau sa se roage impreuna la Sfanta Marta..." Sau incendiile. Odata, un vant teribil a ridicat flacarile pana deasupra acoperisurilor, inghitind casa dupa casa. Oamenii au scos statuia Martei din biserica si au pornit cu ea pe strazi. Deodata, "les flames s'abeissant contre terre, comme pour baiser les pieds de notre Triomphante qui y fut portee en procesion..." Flacarile coborau la pamant, de parca ar fi vrut sa sarute picioarele Triumfatoarei noastre, purtate pe acolo in procesiune...
Inundatii devastatoare, datorate revarsarilor Ronului. Accidente. Nave salvate de la naufragiu. Copii cazuti in fantani, declarand apoi c-au fost mereu tinuti la suprafata apei de mana unei femei cu chip frumos. Acel copil tarasconez de 10 ani, Alphonse Bernavon, paralizat de ambele picioare, care s-a tamaduit printr-o singura atingere a mormantului Martei, reusind sa urce singur toate cele 25 de trepte spre biserica "de sus", sub privirile pline de lacrimi ale concitadinilor. Toate acestea mi le povesteste Anne-Marie Grangier. Imi zice ca Marta este, in primul rand, protectoarea "gazdelor". A gospodinelor, a femeilor casnice. A bucatareselor si menajerelor, a angajatilor din spitale si hoteluri, a artistilor, pictori si sculptori. Ca rugaciunile spre Sfanta aceasta ajuta impotriva barfei, viclesugurilor si calomniilor, impotriva maladiilor infectioase, a durerilor de rinichi, contra "facaturilor" diavolesti, dar mai ales impotriva fricii de moarte si a mortii subite. De-a lungul anilor, batrana Anne-Marie a vorbit cu multi straini carora li s-au implinit dorinte in biserica asta. Mai ales de hramul din 29 iulie, cand la Tarascon au loc pelerinaje uriase. "Acestei sfinte trebuie sa-i multumesti in tacere". Fara spectacol, fara sa impartasesti cu toata lumea bucuria ca ai fost ajutat. Vii aici, te inchini, pui o lumanare si-i multumesti Martei "pentru stii tu ce". Asa se obisnuieste. Sfanta Marta iti asculta rugaciunile atunci cand le rostesti in tacere..."

Aparatoarea orasului

Aflu ca diseara vor fi aici mai multi tarasconezi. Vor veni sa se roage impreuna in biserica, pentru binele lor si al orasului, asa cum fac aproape in fiecare zi. Deocamdata, pornim spre o manastire din apropiere, ca sa cautam carti. Un drum strajuit de platani seculari. Cantec de maici plutind pe deasupra marilor trunchiuri, netede, tepene, ca de otel. Cantecul se apropie. La intrare e o calugarita. Sta in picioare, la pupitrul unui magazinas cu lucruri bisericesti. Cumparam. Intreb despre maicile dinauntru care canta. Nu putem intra acum, e o slujba doar intre ele. Randuielile acestei manastiri sunt destul de severe. Program strict, rugaciune multa, post intreg anul. Rareori se iese dincolo de zidurile asezamantului. Calugarita imi spune ca Marta e un model al vietii monahale de aici. "Mereu ne gandim la Ea, stapana noastra si a intregului oras. Ea, care a renuntat la tot pentru a-L urma pe Iisus. Parintii sai erau foarte bogati, tatal avea averi mari, putere politica, pamanturi intinse in toata Iudeea si Samaria. Aici, in casa ei din Tarascon, Marta practica o asceza dintre cele mai aspre. Imbracata doar cu panza lunga, ca de sac, dormea pe un brat de vreascuri, postea continuu, se ruga continuu. Se zice ca la 67 de ani, cand a murit, era la fel de frumoasa ca la 30, cand a venit in Provence. Maicile noastre o au mereu in gand, clipa de clipa. Isi doresc sa traiasca la fel de virtuos ca si dansa. Au lasat in urma toate cele lumesti, atunci cand au intrat pe poarta manastirii. Sunt fericite ca vietuiesc aici, la doi pasi de casa acestei mari sfinte..."
Insusi Tarasconul arata ca o uriasa manastire. Marturisesc ca n-am vazut in toata viata mea o asezare mai austera. Un oras numai si numai de piatra galbuie. Un caroiaj de strazi paralele, perfect drepte, avand de-o parte si de alta zidurile batrane ale caselor, cu toate ferestrele oblonite de stinghii albastre. Atat. In rest, absolut nici o pata de culoare. Cladirile importante sunt tot religioase, la fel de reci. Biserici, manastiri, abatii, o multime de capele. Chiar cele laice - muzeul, scoala, palatul justitiei - au tot un aer de biserica. Piatra. Piatra galbuie si rece. Nimeni la ferestre. Pe majoritatea strazilor nu vezi nici un trecator, nici macar in timpul zilei. La ora zece seara fix, orice forma de viata se stinge. Pustietate totala. Nici o lumina nu se intrevede seara indaratul obloanelor. Nici un om nu iese din case pana la ziua. Uneori, plimbandu-te noaptea prin Tarascon, ti-e dor sa vezi macar un caine, sa strangi in brate o pisica. Dar nici macar pisici nu gasesti... Pretutindeni insa vezi statuile Martei. Pe primarie, pe toate cladirile oficiale. Pe frontoanele si colturile caselor, in firide sapate sub ferestre. Vorbesc cu oameni. Cu un florar, cu un chelner de la "Barul Primariei", c-o fata blonda si frumoasa ce sta zambind la o masa din acelasi bar, c-un vanzator dintr-o pravalie ce miroase incantator a lavanda. Cu totii spun la fel: "Marta e ocrotitoarea noastra. Imi apara afacerea, imi apara casa, imi apara familia. O simt mereu langa mine, in fiecare zi...".

Infrangerea Tarascului

Pe langa statuile Sfintei, in acest oras poti vedea, peste tot, niste monstri. Balauri. In piete, in parcuri, in vitrine, la colturi de strada. Fie statui, fie confectionati din lemn sau cauciuc. Mereu acelasi corp mare, bombat, cu solzi si ghimpi pe spinarea ca o carapace, acelasi chip buhos ca de leu, cu ochii holbati si gura cascata, inspaimantatoare. "La Tarasque", simbolul milenar al Tarasconului. Dragonul pe care l-a invins Sfanta Marta la venirea ei in Provence, cu un singur semn al crucii, castigand astfel increderea tarasconezilor si convertindu-i la dreapta credinta. Un fapt demn de luat in seama: nici unul dintre localnicii cu care am vorbit nu considera ca acest Tarasque este doar o legenda. Toti sunt profund convinsi ca monstrul a existat cu adevarat - un "megalosaurus" ce bantuia prin mlastinile si padurile intunecate ale Camargului, omorand fara mila orice fiinta care-i iesea in cale. Este descris minutios de cronicari, de orice tarasconez: "un dragon jumatate animal, jumatate peste, cu aripi largi ca de liliac, cu dinti precum coarnele vitelor si-o coada ca de sarpe, groasa cat un trup omenesc...". In acele timpuri, acest animal a ucis sute de oameni, a atacat turmele pastorilor, a scufundat corabii. Oamenii erau terorizati, nu mai ieseau din case. Intr-o zi s-au adunat cu totii imprejurul Martei si i-au spus: "Mai avem nevoie de-o ultima dovada a sfinteniei tale. Daca vei reusi sa ne eliberezi de aceasta bestie, nu vom mai avea nici o indoiala asupra Dumnezeului pe care il propovaduiesti si vom imbratisa cu totii credinta ta, botezandu-ne!" "Totul e cu putinta pentru cel care crede", a raspuns Marta si a pornit singura, inarmata doar cu un crucifix inalt de alama, in padurea blestemata, mlastinoasa, pe care bastinasii o numeau "nerluc" (locul cel negru). Calauzindu-se dupa urletele infioratoare ale monstrului, a ajuns la grota acestuia si l-a vazut, gata sa se napusteasca asupra-i. Singura ei putere era cea a credintei. A intins crucea spre chipul hidos, apoi l-a stropit cu aghiazma (l'eau benite). Doar atat a facut pentru ca balaurul sa se linisteasca, culcandu-se la picioarele sale, bland ca un miel urias. Sfanta i-a pus centura sa calugareasca in jurul gatului si a pornit cu el inapoi prin padure. Astfel a aparut inaintea multimilor, cu monstrul pasind supus in urma ei, predandu-l apoi tarasconezilor pentru ca acestia sa-l ucida cu sulite si cu pietre.
Unii privesc azi aceasta victorie a Martei asupra Tarascului ca pe una metaforica, intruchipand de fapt victoria simbolica a crestinismului asupra paganismului. Cand aud asa ceva, tarasconezii se revolta, fie ei credinciosi sau laici. Neaga vehement o asemenea "aiureala". Iti aduc dovezi. Osteologi, geologi, arheologi care au descoperit in pamanturile astea fosile, scheletele unor animale inaripate si lungi cat balenele, numite stiintific "pterodactylus", din specia "saurienilor", posedand absolut toate caracteristicile Tarascului. Da, Tarascul a existat. Asa zic oamenii. Marta a existat. Barca sfintilor a existat. Casa Martei a existat si exista. Totul s-a intamplat de-adevaratelea, acum doua mii de ani, care au trecut ca un fum, de parca nici n-ar fi fost...

Merci, Marthe...

Seara in catedrala. Paisprezece batrani se aseaza in aceleasi strane unde au stat parintii, bunicii si strabunicii lor. Sunt oamenii cei mai credinciosi ai orasului, singurii care mai vin azi la biserica, la fiecare slujba. O vad si pe Anne-Marie, e in fata, alaturi de barbatul ei. Batranii citesc pe rand dintr-o carte de rugaciuni. Citeste unul si toti ii raspund incet, intr-un glas. Apoi altul. Si altul... Apoi canta. "Marthe, apprends-nous a faire ce que Christ voulut..." Nu pricep toate cuvintele. Dar intonatia lor e aceeasi cu cea a liturghiilor noastre de acasa.

Fotografii de Bogdana Tihon