Colegiul National "Tudor Arghezi" din Targu Carbunesti

Ion Longin Popescu
La aniversarea unei jumatati de secol

Nu stiu cum a fost viata de liceu in orasele mari, in prima parte a anilor '70, dar daca ma gandesc la micul liceu din oraselul Targu Carbunesti, targ in care acceleratul opreste inca din 1888, pot spune ca a fost de neuitat. Pentru niste "fii ai taranimii muncitoare" ca noi, navetisti in tenisi de panza si uniforma albastra de cangar, a intra la liceu era un eveniment crucial. Examenul era greu, profesorii mi se pareau intangibili si impersonali, docti, intruchipand perfectiunea. Salile de clasa straluceau de curatenie, te impresionau printr-o monumentalitate luminoasa. Daca lasai o hartie sub banca, aveai de a face cu dirigintele. Daca nu stergeai tabla in recreatie, cand erai de serviciu, tipa la tine profesorul de la ora urmatoare. Iar daca tranteai usa, scrijeleai banca ori chiuleai de la ore, intra pe fir insusi "Capcaunul", respectabilul director Emanoil Cinteza. In mod inexplicabil, singurele care aveau un fel de imunitate erau biletelele de dragoste. Nimeni nu venea sa-ti aplice codul de disciplina daca-ti gasea vreun "SMS" de hartie uitat in banca.
In ce ma priveste, eu am fost un licean navetist, iar cand faci naveta cu trenul si ai 17 ani, e pacat sa mergi pe distante scurte. Abia te urcai, ca se si auzea fluierul garii terminus. Saream din vagon in ultima clipa, asa cum ma si urcasem. La scurta vreme, sirul de sepci, codite, uniforme si ghiozdane pornea de pe peronul garii si se intindea pana sus, pe dealul Postei, spre poarta liceului. Sutele de trepte le urcai dintr-o suflare. Intram mereu in clasa odata cu profesorii - privilegiu pe care nu-l aveau decat navetistii cfr. Dar pana la un punct. De se intampla sa zabovesti mai mult de trei minute, te astepta o ora obligatorie la frizer. Frizeria era sperietoarea universala: cand intarziai sau te prindeau la cinematograf, la o mica tigara devale, in rapa, sau la o partida de fotbal, unii dintre diriginti arborau o mina militaroasa; unul tataia din buze, altul batea din palme, cel de-al treilea isi incrunta sprancenele stufoase, dar toti aveau ceva in comun: ridicau bratul drept si faceau un semn scurt cu aratatorul, in directia deja stiuta de toata lumea. De acolo, de unde ne trimiteau fara nici o vorba, ne intorceam de fiecare data cu crestetul alb si neted, "a la Jilava", in rasul global al fetelor care ne sorbeau din priviri.
La inceputurile sale, liceul a beneficiat de o pleiada de dascali de moda veche, seriosi, autoritari, intransigenti, dedicati meseriei ca niste salahori, prost platiti, ca si profesorii de azi, dar demni in atasamentul lor entuziast fata de scoala. La geografie, trebuia sa te descurci pe harta si sa nu te balbai, altminteri te astepta... ocolul lumii in treizeci de minute. Asa te asculta neuitatul domn Mazilu, punand intr-o fraza o pagina de enciclopedie. "Voinicul" de latina, bonomul Vasile Sega, insista pe gramatica: "Hic, haec, hoc, esti un mare dobitoc, te invit sa treci la loc!". Cine radea era scos la tabla si rareori scapa cu fata curata. Mai apropiat de varsta noastra, scriitorul Nicolae Parvulescu venea printre banci si povestea, cu gestul lui inconfundabil (ducea mana la gura), fascinanta panorama a literaturii romane. Te simteai important, erai "cot la cot" cu un elev al lui Vianu, ti se acorda credit de la om la om. Ceva mai distant, dar la fel de competent in ale literaturii, era "uraganul" Mateescu, cu vocea lui de tenor care strapungea peretii si-ti aducea aminte ca-ti va veni si tie randul la ascultare. Sunt multi ani de-atunci. Dar inca vad atomii cum se bat "cap in cap, ca berbecii" (marele Catana, de chimie) sau "celula turgescenta ca o agrisa" (eleganta doamna Zavoi, de biologie). Liceu sub regimul comunist. Dictatura "anilor lumina" inca nu incepuse. Nu existau calculatoare si telefoane mobile, nu fusese inventat Internetul. Nu gaseai nici prea multe televizoare in Gorj. La cinema aveam voie doar sambata seara. Ca sa vorbesti la telefon cu cineva din Bucuresti, asteptai o ora pana ti se facea legatura. Ca sa telefoneze parintilor, colegii de la internat asteptau o noapte si o zi, dupa ce dadeau "aviz". Cum puteam trai? s-ar putea intreba un licean de azi. Simplu, i-as raspunde. Citeam. Si comunicam unii cu altii direct, prin viu grai. De la suflet la suflet. Iubirile erau totusi pe furis, intalnirile se aranjau prin biletele scrise intr-un alfabet special, ascunse in gardul viu al scolii. Eram o comunitate inchisa, disciplinata, cu valori stabile, care sfida sistemul fara sa ne dam seama. Politica nu ne atingea la varsta aceea. Doar invatatura, sportul, poezia, literatura science fiction si gandul la viitor. Fie el si luminos, precum cel de astazi...