Gauri negre ale istoriei - Pestera de la Limanu

Intr-un colt de tara, acolo unde se innoada pamantul romanesc cu cel al bulgarilor si cu apele Marii Negre, ascunsa in pantecele unui deal, isi doarme somnul de milenii o lume straveche si plina de mister: Pestera de la Limanu. Intortocheata ca un labirint, cu sute de galerii care serpuiesc pe sub sat si pe sub lacul din apropiere, in ea si-au gasit adapost mai intai dacii urgisiti de romani, apoi crestinii primelor veacuri, care au cautat insingurarea sau un loc de rugaciune. In ultimele decenii, oamenii au devastat pestera, dar aceasta poarta catre lumi ciudate a avut si un noroc intarziat: a primit, in sfarsit, o usa, un lacat si o calauza

Celebra mai ales pentru statiunile ei de pe litoral, cu plajele lor insorite si intinse, putini dintre turistii ce se indreapta vara catre Mangalia sau Vama Veche stiu ca dincolo de liziera de asfalt a soselei, campia Dobrogei este un pamant ce geme de istorie din toate veacurile. Aici s-au intalnit mai multe lumi, fiecare cu culoarea si parfumul ei, fiecare cu durerile si frumusetile sale. De la vremea de aur a ganditorului de la Hamangia, la timpurile glorioase ale dacilor, la rafinata lume greceasca din coloniile de pe malul Marii Negre, la romanii mereu insetati de cuceriri, la sciti, sarmati, turci, tatari, lipoveni... Dobrogea este si untaram fabulos al pesterilor. Aici se afla minunata pestera a Sfantului Andrei, aici este pestera Sfantului Cassian, pesterile din Cheile Dobrogei. Aici sunt uimitoarele grote de la Basarabi. Si tot in Dobrogea se afla si pestera La Movile, pentru care americanii de la NASA au venit cu sufletul la gura, sa vada primul loc de pe planeta noastra unde s-a descoperit viata in mediu fara oxigen, acelasi mediu ca pe Marte. Iar la cativa kilometri de Movile, se afla pestera Limanu, cea mai incalcita pestera din Romania. Mai putin spectaculoase ca pesterile de munte, pline cu stalactite si stalagmite, pesterile dobrogene sunt mai putin grandioase, dar mai calde si mai favorabile vietuirii, si au strans in ele mai multa istorie. Asa s-a intamplat si la Limanu.

Un loc de pierzanie

Toamna dobrogeana e ca o miere veche, parfumata si densa. Nu mai are limpezimea si voiosia verii, aerul e mai greoi, dar inca se mai simte putin din caldura lui august, amestecata cu miros sarat de alge si scoici.Pamanturile si pietrele galbene isi impletesc culoarea cu cea a nucilor ruginiti si a plopilor poleiti, peste noapte, cu aur. E duminica, e liniste, litoralul e pustiu, satele adormite. Drumul de la Mangalia spre 2 Mai lasa pe stanga statiunile aflate acum in "concediu de odihna". Inainte de a ajunge la destinatie treci peste lacul Mangalia. Dincolo de apa, de pe pod se vede un sat alungit pe coama unui deal. Este Limanu. Ici case noi, colorate, colo case mai marunte si turme de animale imprastiate pe pajiste. Dupa pod, se desprinde un drum la dreapta. Satul doarme. Un magar si cateva rate motate par sa fie singurii lui locuitori. Vreau sa ajung la pestera Limanu, dar nu exista nici un indicator. Intru pe una din ulite. Sat mare, cu multe case, cu garduri din piatra galbuie, aceeasi pe care o vazusem in burtile dealurilor. Vad oameni pe la porti. Tacuti, curiosi, asteapta ceva. In sat e nunta.
Ma duc la prima poarta si intreb de pestera. Doua femei si un barbat stau sprijiniti de un gard metalic, decorat cu flori albe si inimi verzi. In spate se vede o casa albastra, in stil dobrogean, cu cerdac, umbrita de bolti de vita de vie. "Da, pestera e aproape, dar nu stiu nimic despre ea". Chiar nimic? Nu, ce sa stie, cele doua femei n-au fost niciodata in pestera. Una din ele pare mai in putere, poarta un halat de casa albastru, un batic alb si ochelari cu lentile galbene. Imi spune ca batranii care mai stiau cate ceva au murit, ca nu mai e nimeni in sat care sa stie ce e cu pestera. Cealalta femeie, mai in varsta, e mai dornica de vorba si are in glas o adiere de mister. O cheama Stana. "Pestera asta e ramificata ca vinele pomului", zice. "Pe oriunde mergi, ajungi in acelasi loc. Toata-i la fel, nu stii unde esti, unde ai ajuns, te invarti dintr-un loc in celalalt si nu-i mai gasesti gura. E un loc de pierzanie, de-aia lumea din sat nu se duce acolo." In pestera de la Limanu au pierit oameni. Au intrat ori sa se ascunda, ori din curiozitate, nu au stiut sa mai iasa si acolo le-au putrezit oasele. Ei, satenii, se feresc sa intre in ea. E ca un loc blestemat. In timp ce Stana vorbeste, Vasilica o dezaproba discret: "Nu se stie exact, astea-s doar basme". Sigur este ca pestera se intinde pe sub sat si pe sub ghiol, pentru ca in unele locuri picura apa din pereti si acolo, deasupra, trebuie sa fie ghiolul. Odata, unul din sateni a sapat o fantana si cand a ajuns mai adanc cu sapatul, au iesit din pamant lilieci.Asta inseamna ca fantana dadea cumva in pestera. Cine stie cat se intinde. Si-a intins coridoarele chiar si in beciurile unor sateni. Barbatul, care pana acum a tacut, aproba si intra si el in discutie. Il cheama Nicolae si are pe cap o sapca galbena pe care scrie "I love Radu". El a fost in pestera de mai multe ori. Tatal lui, "mosu", cunostea pestera cel mai bine. Dar nu mai traieste. El ii scotea pe cei rataciti, cunostea toate cotloanele. Odata s-au ratacit trei copii. Au intrat in pestera si nu s-au mai intors trei zile. S-a dus mosu dupa ei, sa-i scoata. Si-au ars copiii si hainele de pe ei ca sa faca lumina, dar n-au mai gasit drumul inapoi. Mosul i-a adus acasa, iar copiii au povestit ca, ratacind prin cotloanele pesterii, au auzit, la un moment dat, deasupra, batand "cloapetele": se aflau sub biserica! Altadata, o femeie statea si plangea in fata pesterii. Barbatul ei, Virgil, era in pestera de mai multe ceasuri si nu mai iesea. Au trimis satenii dupa "mosu". Acesta s-a afundat in pestera pipaind cu degetele tavanul. Stia pe unde trebuie sa o ia dupa forma pietrei. Il striga pe nume pe Virgil si se indrepta spre locul de unde venea raspunsul. Asa l-a scos afara. Omul zicea ca pestera il vrajise. A intrat cu o cutie de chibrituri, a aprins un bat, a facut cativa pasi, a mai aprins unul si inca unul. Voia sa vada ce urmeaza mai incolo, dupa cotitura, dupa pietrele din fata, ce-o mai fi la stanga, unde se vede o ferestruica in piatra, si tot asa, pana a terminat chibriturile si nu a mai gasit drumul de intoarcere. A ramas prins in mrejele pesterii, noroc ca nevasta-sa venise cu el si a cerut ajutor, altfel acolo ii ramaneau oasele. Nicolae se aprinde tot mai tare. Gesticuleaza des si povesteste cu mandrie despre "mosul" lui. El nu stie pestera cum o stia taica-sau, dar a umblat si el prin multe cotloane. "Cand eram mici, eram niste draci de copii. Cand intra in pestera cineva, marcandu-si drumul cu un ghem de sfoara, pe care il desfasura pe unde trecea, ca sa nu se rataceasca, noi luam capatul sforii si-l duceam de la intrare intr-un cotlon, ca sa nu mai gaseasca drumul." Rade, amintindu-si de nazdravaniile din copilarie, dar apoi devine dintr-o data serios. Imi povesteste cum a ajuns odata intr-o galerie gatuita tare si cum a trecut in alta camera, unde nu mai intrase nimeni de multa vreme. Din loc in loc, sub talpa piciorului suna a gol. In galeria cea neumblata a gasit o sfoara, ramasa de la cineva care ajunsese acolo, cine stie cand. "Cand am pus mana pe firul de sfoara s-a facut praf, asa de veche era." Mi-aduc aminte, fara sa vreau, de o scena din cartea "Calatorie spre centrul pamantului" si ma infior. Brusc, se porneste muzica. Se apropie alaiul de nunta si ulita se anima. Le multumesc celor trei. Vasilica da in continuare din cap, neincrezatoare. Stana si Nicolae regreta ca nu imi pot spune mai multe, ca nu mai traieste "mosu". Ar vrea sa le trimit fotografiile. Le cer adresa. "Sat Limanu", imi raspunde barbatul. "Strada?" "Pai fara strada". "Traian Vuia", intervine cu seriozitate stapana casei, care pana atunci tacuse. "Numarul?", intreb eu mai departe. "Nu stiu", zice Nicolae amuzat. Nu stie la ce numar sta. E drept, nu vad nici un numar pe nici o poarta. In sat toti se stiu dupa nume. "57", rapunde serioasa Vasilica, indepartandu-se de noi.
O iau in directia indicata de sateni. Pentru ei e simplu: tii cararea pe deal, pana vezi niste pietre mai mari, aproape de copacii care se vad in departare. Acolo e pestera. O iau spre o padurice de pini, pe marginea unei valcele adanci. De o parte este lacul linistit, cu malurile invelite in vegetatie de balta. De cealalta, valceaua, acoperita doar de ierburi sarace. Pamantul scrasneste sub talpi si nu pricep de ce.Ma uit mai bine: ierburile sunt impestritate cu mii de cochilii marunte si albe. Cioburi de scoici. Pe masura ce ma apropii de padurea de pini, cochiliile se amesteca cu conuri de pin cazute, formand, impreuna cu ierburile, un covor ciudat si incomod. Versantul vaii e strabatut de doua manunchiuri de dare, sapate candva de ape. De departe, par a fi urmele lasate de o vrajitoare rea, care a zgariat peretele cu unghiile, incercand sa iasa din prapastia in care a aruncat-o Fat-Frumos. Ma uit dupa pietrele date ca reper de sateni, dar nu le vad. Cararea a disparut de mult. Ma indrept spre lac, unde terenul pare mai stancos. Ma invart, ma intorc, pestera nicaieri. Peisajul e uniform, iar eu caut in zadar intrarea in lumea de sub pamant. Ma intorc inapoi in sat si mai intreb o data. Mi se dau aceleasi repere, dar abia acum inteleg ca, de fapt, m-am plimbat tot timpul pe spinarea pesterii si ca intrarea este in panta, in valcea. Intre pietrele galbui, care ies din deal ca niste oase de mamut, se vede o poarta mica, metalica, tintuita intr-un zid de beton. Pe poarta e pictat cu vopsea rosie un craniu si doua oase incrucisate. In diagonala, cineva a scris cu alb: "A iubi este cel mai frumos lucru". Mai sus, un numar de telefon mobil, pentru cei care vor sa viziteze pestera. Alaturi, pe perete, scris tot cu rosu: "Pestera Muierii". Mazgalelile de pe zid si de pe poarta prevesteau ce aveam sa vad in pestera.



Calatorie sub pamant

Catalin Vilau are 18 ani si de doi ani este calauza la pestera Limanu.Acum doi ani a lucrat ca voluntar la curatarea pesterii si la inchiderea ei, sub indrumarea profesorului de geografie din sat. La initiativa Grupului de Explorari Subacvatice si Speologice, au scos zeci de saci cu gunoaie din pestera, au curatat, au turnat beton, au pus poarta si un panou. Atunci profesorul i-a incredintat cheia. Catalin, zis Nae, e un tanar linistit si placut la infatisare. E atent, tacticos, constient de importanta misiunii sale. Mai intai curata incet treptele si intrarea, apoi descuie poarta si imi ofera o lanterna. Il intreb unde e panoul cu informatii despre pestera. "L-au furat satenii si l-au dus la fier vechi", imi raspunde. "Daca punem panou de lemn, il fura pentru foc." Stiu ca pestera are o lungime de aproape patru kilometri, la care se mai adauga alti kilometri de galerii ramificate, intortocheate, asa ca ii cer sa ma duca doar in locurile pe care le considera mai interesante. Baiatul imi arata o harta a pesterii care seamana la prima vedere cu planul unui oras imens, organizat in trei cartiere. Sunt cele trei sectiuni ale pesterii. Galeriile reprezentate in plan par stradute intortocheate, intretaiate, comunicand unele cu altele sau infundandu-se brusc in cate un colt de harta. Iti trebuie cateva zile bune ca sa parcurgi toata pestera.
Din intrarea spatioasa, unde poti sta in picioare, se intra intr-o sala larga, apoi nu mai stii unde esti. Imi amintesc de vorbele Stanei. Mergi ba cocosat, ba pe vine, ba la stanga, ba la dreapta, iar piatra galbuie e la fel peste tot. Nu gasesc nici un reper, in afara unor sageti rosii, din loc in loc, care nu stiu incotro trimit. Peretii sunt plini de funingine si mazgaleli, aproape nu vad colt de piatra fara scrijelituri. Rodica, Mihai, Raquel, Duti, Grasu... Ici si colo cate un chip hidos ranjeste catre mine de pe pereti. Am sentimentul ca am coborat intr-o lume a umbrelor, care ma urmaresc la fiecare pas, latindu-se slute pe pereti: Doru, Mariana, Nicu... Nae aproape alearga, fara sa stea deloc pe ganduri, de parca ar fi pe ulitele satului. Cunoaste pestera ca pe buzunarul lui. E intuneric de smoala, dar in lumina palida a lanternelor, pestera parca e din ce in ce mai aglomerata de umbrele celor ce si-au lasat numele acolo. Nu se aude decat zgomotul pasilor nostri. Inainte de a se pune poarta, mai intrau animale salbatice in pestera.O vulpe isi facuse cuibul aici intr-un an. Dar acum e pustiu, liliecii sunt singurii stapani, ei si jivinele marunte. Ne strecuram alert pe strazile inguste ale orasului subpamantean. Intr-un loc se vede cate o fereastra, parca sapata de mana omului, ce da intr-o incapere retrasa. In altul, bolovani uriasi par sa intrupeze fiinte din alta lume. Intr-un perete se vede o firida, in care fumega candva un opait. Miroase a piatra veche, miroase a milioane de ani. Nu e mai frig decat afara. Ajungem "la lilieci". Pe jos e un covor moale, de guano. Cuiburile liliecilor sunt goale. S-a inserat deja, iar zburatoarele ies afara prin spatii special lasate pentru ei. "Sunt specii protejate", imi spune Nae. Apoi mergem "la paturi". Iesim din galeriile stramte, prin care am mers aproape in genunchi, si patrundem in niste sali largi, cu peretii drepti, regulati. Aici se vede clar mana omului. Daca te uiti mai atent, se vad si urmele lasate de uneltele cu care s-a sapat in calcarul moale. Din sala cea mare se adancesc doua incaperi mai mici, patrulatere, in fundul carora se vede ceea ce Nae numea "paturi": niste pietre fasonate, alungite, asemenea unor banchete. Umbrele continua sa ma urmareasca de pe pereti: Radu, Bita, Ramona... Apoi mergem "la oase". Pestera este aproape perfect orizontala. Nu urca, nu coboara, nu are "etaje". Ajungem intr-o galerie plina de oase maronii, de animale. In pereti se zaresc mai multe firide dreptunghiulare, sapate de mana omului, in care sunt asezate oase, ca intr-un relicvariu. Imaginea e lugubra, te trec fiori. Nae nu stie cine le-a aranjat asa. In urma mea, se latesc pe pereti Valy, Alin, Pindaru, Ilie... Orasul de sub pamant e aglomerat. Nu gasesti perete care sa nu contina un nume. "Pana unde ajunge pestera?" "Pana lamarginea satului", imi raspunde tanarul, cu o oarece ezitare. "Dar unii zic ca ajunge in Bulgaria. Nu stiu daca e asa. Nu e mult pana in Bulgaria. In sat se zice ca unii au reusit sa ajunga in Bulgaria, dupa cateva zile de mers prin pestera, dar ca iesirea de acolo este astupata. Nu mai traiesc batranii care au trecut la bulgari." Ne intoarcem spre iesire, dupa un drum ametitor prin maruntaiele pamantului. Ies la lumina cu sentimentul ca am facut o calatorie in lumea de dincolo. O lume tulbure, nedeslusita, populata de nume si umbre.

Keiris, ultimul refugiu

Profesorul Vasile Boroneant se ocupa, de multi ani, de arheologia pesterilor. In anii '70 a facut cercetari si la Limanu. "Cei de la Muzeul din Constanta radeau de mine cand le spuneam ca vreau sa ma duc la Limanu." A gasit ceramica, si greceasca si romana, dar cea mai multa este dacica si seamana mult cu cea de la Chitila, unde sapa acum. A gasit desene rupestre, tot din vremea dacilor, cavaleri, figuri de oameni, animale. Unele figuri le-a regasit, aproape identice, reprezentate pe piese de la Chitila. Dar a gasit desenate si cruci la Limanu - simple si rasturnate - din perioada primilor crestini, poate daci crestinati de timpuriu, poate crestini refugiati in vremea persecutiilor. Cateva inscriptii in slavona, scrise cu caractere chirilice, trimit spre secolele 9-11 dupa Hristos. Dar, din pacate, nu poti face arheologie cu lanterna. Pestera ar trebui electrificata, cel putin in primul din cele trei sectoare ale ei. Oricum, e posibil sa fie prea tarziu ca sa se mai faca ceva. Inscriptiile pe care le-a descoperit acum treizeci de ani nu mai exista, au fost acoperite de mazgalituri moderne. Intreaga pestera este vandalizata, acoperita de sute de graffiti ale vizitatorilor inconstienti.
In traditia locala, pestera se numeste "La Icoane" sau "Pestera de la balta". "Ce icoane erau acolo?", intreb nedumerita. "Aaa - se lumineaza profesorul dintr-o data - icoana inseamna in limba veche "chip", "imagine". Nu e vorba de icoane in sensul crestin. Acolo erau niste chipuri din piatra, chiar la intrare. Bolovanii de la intrare au fost sculptati, cand am facut eu cercetari se vedeau clar trasaturile umane, ochii, nasul, gura. Acum sunt rasturnati, nu cred ca se mai vede ceva. Deci erau niste capete de piatra care vegheau la intrarea in pestera. De aceea satenii au numit pestera "La Icoane". Figurile astea au fost facute probabil demult, in vremea dacilor, poate ca un semn de recunoastere pentru locul prin care se intra sub pamant, ori cine stie din ce alte motive." Il intreb de "paturi". "Ce paturi?", ma intreaba razand. "Acelea nu sunt paturi, sunt altare. Altare dacice, folosite mai apoi si de crestinii primelor veacuri."Il intreb ce cautau dacii in pestera de la Limanu. Si imi spune o poveste trista, adevarata, ajunsa pana la noi datorita istoricului grec Dio Cassius.
Acum mai mult de doua mii de ani, dupa ce Burebista a fost inlaturat de la domnie, regatul marelui rege s-a impartit in mai multe tinuturi mai mici, conduse de printisori. In Dobrogea existau trei astfel de printisori, care nu traiau tocmai in buna pace. Unul dintre ei, Rholes, a pornit cu razboi impotriva vecinului sau Dapyx, si a adus in ajutorul sau si pe romani. Romanii nu au ezitat sa vina, mai ales ca Rholes le daduse si el o mana de ajutor cand au avut nevoie. Fortareata in care se refugiase printul dac a cazut prin tradare. Dapyx a fost ucis iar fratele lui a fost luat prizonier. Populatia s-a refugiat intr-o pestera mare, din apropiere, numita Keiris. Oamenii au luat cu ei si vitele si alte lucruri de pret, punandu-le la adapost sub pamant. Dar romanii au cautat toate intrarile "intortocheate si greu de gasit" - cum le numeste istoricul grec -, le-au astupat si i-au infrant pe cei din pestera prin infometare. Vasile Parvan a incercat sa dea de urma acestei pesteri, dar a cautat-o mai mult pe la Gura Dobrogei, desi s-a gandit, la un moment dat, ca ar putea fi vorba de Limanu.Profesorul Boroneant este convins ca pestera de la Limanu este pestera Keiris, caci prea multe se potrivesc. Pestera avea mai multe intrari, unele sapate dinspre interior spre exterior. Acum toate sunt blocate si peste ele a crescut vegetatie. Dacii au stiut, cand s-au adapostit in pestera, ca pot iesi pe alta parte, dar romanii au gasit toate iesirile. Unele galerii au fost prelucrate de oameni si folosite pentru adapost, ori chiar ca altare sau morminte. Peretii au fost intariti cu ziduri sau coloane de piatra. Exista si incaperi care au fost zidite. Sunt toate semnele ca pestera a folosit ca adapost in vremea dacilor. In plus, pestera este, intr-adevar, teribil de intortocheata, asa cum spune istoricul grec, si nici o alta pestera din Dobrogea nu s-ar potrivi la fel de bine cu stravechea Keiris. Din pacate, nu se pot face cercetari mai amanuntite, in lipsa celor mai elementare conditii de lucru.
Pestera de la Limanu a fost pentru dacii din zona ultimul refugiu, ultima speranta. Vremurile au trecut, iar peste orasul subteran de la Keiris se intind astazi apele ghiolului si casele din sat. Keiris doarme, ca o imensa radacina de copac adanc infipta in pamant, imbratisand din strafunduri dealul, lacul si satul. In carnea ei, prezentul isi scrijeleste cu cruzime lipsa de respect fata de trecut. Pentru cei ce au ochi sa vada, umbrele dacilor tradati inca aluneca incet, fara odihna, pe peretii pangariti ai pesterii de la Limanu, printre sutele de nume ale celor ce le-au tulburat linistea. "A iubi este cel mai frumos lucru."

Fotografii de Marian Coman