- Stimata Maria Ploae, desi un interviu cu o actrita de cinema ar trebui sa inceapa cu intrebari legate de cariera, eu te rog sa pornim la drum cu o... evocare. Si-anume, cu o scena de nunta ca in povesti, in care mireasa erai tu, iar mirele, sotul tau, operatorul si regizorul Nicolae Margineanu. M-am numarat si eu printre norocosii invitati si, pe masura ce timpul trece, imaginea aceea se detaseaza tot mai clara si luminoasa in mintea mea. Gradina aceea napadita de flori, de pomi si de iarba cat casa, in care fusesera presarate, ca niste insule minuscule plutind pe ape verzi, mese mici, pentru ca fiecare invitat sa se aseze unde vrea si cu cine vrea. Era la inceput de iunie, 1976. Nu stiu daca atunci v-a urat cineva "Casa de piatra", dar ati izbutit s-o ziditi. Aveti o casnicie ca o cetate si o familie ca un clan. Clanul vostru!
- Bine-zis "clan", devreme ce alaturi de noi, parintii, familia noastra mai numara si patru copii: Petru, baiatul din prima casatorie a lui Nicolae, un copil minunat, pe care il cunosc de cand avea 2 ani, si care astazi este un foarte talentat compozitor, dupa care a aparut Ana, care calca pe urmele noastre si este un impatimit regizor de teatru. Ii urmeaza Nicolae Margineanu Jr., care are 24 de ani, a terminat facultatea de multimedia si lucreaza in zona artistica - montaj, sunet, mixaj de film si TV. Mezina este Oana Maria, are 20 de ani si este studenta - cum altfel? - la sectia actorie de la UNATC. Ai vazut-o in ultimul nostru film "Logodnicii din America", unde juca rolul fiicei mele.
- N-as vrea sa sfarsesti evocarea familiei tale, fara sa vorbesti si despre profesorul Nicolae Margineanu, tatal sotului tau, un carturar ardelean de elita, martirizat in inchisorile comuniste, pentru crezul sau patriotic. L-am cunoscut la nunta voastra si m-a impresionat foarte mult.
- "Bunu Nicu", cum ii ziceam in familie, locuia la Cluj, dar venea foarte des la Bucuresti. M-a impresionat de la inceput curtoazia lui de moda veche, de care noi, toti, ne-am cam dezvatat. Cand l-ai cunoscut tu, el iesise de catva timp din puscaria in care il aruncasera comunistii. A fost un mare psiholog, cu opera publicata, profesor la Universitatea "Victor Babes" din Cluj, unde un amfiteatru ii poarta, azi, numele. Fusese inchis la Aiud, la Pitesti, la Jilava, unde a stat vreme de 16 ani... Cumplit! Si totusi, dupa atata recluziune si suferinta, si-a regasit jovialitatea si dragul de viata, redevenind un barbat fermecator, asa cum aveam sa-l cunosc in calitate de socru. Mama lui Nicolae a fost, si ea, o femeie deosebita, cu studii superioare, dar care nu i-au folosit in viata de toate zilele. Cat timp tatal lui Nicolae a fost la inchisoare, ea a lucrat ca educatoare la o scoala de copii bolnavi de TBC, undeva langa Cluj... Nu stiu daca generatia noastra si, mai ales, cei mai tineri ca noi, vor intelege asa cum trebuie pretul enorm platit de acesti semeni de mare exceptie, insufletiti de idealuri si norme morale care azi s-au pierdut. Eu cred, totusi, ca in familia noastra, prezenta Bunului Nicu si-a pus o amprenta puternica asupra copiilor nostri, care au avut in el un model de cinste si demnitate.
- Dar parintii tai, draga Maria? Minunea de om care esti are, cu siguranta, si ea, radacini...
- Parintii mei sunt... mai multi. Eu m-am nascut in Moldova, pe Valea Berheciului, o zona de dealuri, mirifica. Tatal meu are 90 de ani, iar mama 79. Sa le dea Dumnezeu sanatate, ca sa se bucure de pamantul lor, pe care l-au primit, in sfarsit inapoi, desi nu-l mai pot lucra, din pacate... Pe tata il cheama Tache Giugaru, pe mama Victoria Pavelia si ei sunt "primul meu rand" de parinti. Noi am fost cinci copii in total, si cand am implinit 12 ani, am fost luata de sora tatei din Bucuresti, Elena. Ea era casatorita cu Ploae Ion si a devenit cea de a doua mama a mea. Mama de la Bucuresti. Lui Ploae Ion nu i-am spus de la inceput "tata". Ii spuneam "unchiule-bunghiule". Pana la urma ei m-au infiat legal, asa ca am devenit Maria Ploae. Din pacate, parintii mei de la Bucuresti s-au dus intr-o lume mai buna. Mamei Elena ii datorez enorm. Ea m-a educat, iar mai tarziu, cand au inceput sa vina pe lume copiii mei, s-a ingrijit de ei cu devotament si iubire, pentru ca eu sa pot sa-mi fac meseria. Si tot ea mi-a dus copiii, inca de mici, la biserica... Suntem foarte credinciosi, Silvia! Credinciosi, in sensul de practicanti ai credintei. Amandoi, si Nicolae, si eu, avem un duhovnic, ne spovedim, tinem posturile, ne impartasim... In timp, comuniunea noastra cu Dumnezeu s-a intarit si asta ne da o mare putere. Ne simtim ocrotiti. Copiii sunt si ei credinciosi, il au si ei in suflet pe Dumnezeu, chiar daca nu merg regulat la biserica. E treaba lor. Oricum, ne bucura foarte mult faptul ca, de la o vreme, bisericile sunt pline de tineri. Semn bun, de maturizare, semn ca au inceput sa fie constienti de importanta dimensiunii divine in viata lor.
- Iti pun abia acum intrebarea cu care ar fi trebuit sa incepem acest interviu: cum ai ajuns actrita, draga Maria?
- Dragostea pentru teatru am simtit-o de mica, inca din vremea in care eram la gradinita, la tara. Incaperea unde functiona era mare, incapea tot satul in ea, si avea si o scena. Desi e mult de atunci, mi-a ramas ca azi, in minte, o imagine dintr-un spectacol pentru oameni mari. Scena era luminata de o lampa cu gaz. Mama mea era pe scena, nu stiu ce rol avea, dar asa cum imi aparea mie, luminata de aurul lampii, mi se parea nespus de frumoasa. Ca Maica Domnului... Mai tin minte si ca in piesa aia se mancau sarmale. Cu asta am ramas eu din primul spectacol de teatru care m-a vrajit. Mai tarziu, pe cand eram eleva de scoala, am spus si eu o poezie acolo, pe scena aceea de la gradinita. Mama era, fireste, de fata, si ca sa nu ma intimideze prezenta ei, statea cu capul plecat, pentru ca privirea ei puternica sa nu ma deruteze... La fel fac si eu acum cu copiii mei. Mama mea de la tara e tare frumoasa, chiar si acum. Asa o vad eu. A implinit de curand 79 de ani, dar cred ca i-ar sta bine si astazi pe scena aceea, luminata de flacara aurie a lampii de gaz... Mai tarziu, dupa ce am ajuns la parintii de la Bucuresti, eleva fiind, cand primeam cartea de romana, o rasfoiam la repezeala, cautand versuri. Copiilor le plac indeobste povestile, dar eu muream dupa poezii, pe care le invatam imediat pe de rost. Si pentru ca bucuria sa fie intreaga, profesorul sau profesoara de romana ma puneau sa citesc eu poeziile din manual, cu voce tare. Cu timpul, am inceput apoi sa merg si la teatru. In vremea liceului, s-a constientizat in mine iubirea de carte si visul tainic de-a deveni actrita, desi nu-mi imaginam ca as putea urca, vreodata, pe o scena, intr-un rol principal. Drumul spre Teatru mi-a fost inlesnit de fratele meu, Vasile. El lucra la Casa de cultura care functiona in celebra Casa Eliad, o casa superba, de patrimoniu, care moare odata cu atatea si atatea bijuterii arhitectonice ale Bucurestilor, sub ochii indiferenti ai autoritatilor... La aceasta Casa de cultura fratele meu punea in scena tot soiul de "Momente vesele". El era frezor de meserie, dar ii placea si lui teatrul. Tot frecventand eu spectacolele de la Casa de Cultura, am prins curaj si m-am inscris la Scoala Populara de Arta, unde am avut o profesoara minunata, pe doamna Maria Potra. Si pe Paul Stratilat. Odata cu terminarea liceului, m-am hotarat sa dau la Teatru. Parintii mei binecuvantati nu s-au impotrivit... Erau 5 locuri atunci, nu 50, ca acuma, asa ca la admitere lupta era acerba! Am intrat din "primul foc"! La clasa de actorie, l-am avut ca profesor pe Octavian Cotescu. Am fost colega cu Horatiu Malaele, cu Dan Condurache, cu Radu Vaida, cu Rozina Cambos. Am terminat in 1975. Eram inca studenta, cand m-a gasit Mircea Veroiu, pentru rolul acela extraordinar din "Dincolo de pod". Am inghetat cand l-am vazut prima data. Parea un om rece, cu ochi de gheata... Cand am aflat ca am luat proba, ca voi juca alaturi de Leopoldina Balanuta, de Irina Petrescu, Caramitru, Albulescu si de Petrica Gheorghiu, am fost nespus de fericita. Si-apoi, sa joci la Mircea Veroiu insemna o carte de vizita extraordinara! Emotia asta, de la prima intalnire cu el, nu m-a mai parasit niciodata. Am facut, cum stii, cateva filme impreuna. Dupa "Dincolo de pod", mi-a dat intotdeauna roluri grele, care-mi puneau toata energia artistica la incercare.
- De la o vreme, cariera ta cinematografica e strans legata de sotul tau, Nicolae Margineanu. Cum e sa lucrezi in familie?
- Sa stii ca meseria ne-a unit foarte tare. Nimic nu e mai frumos decat sa creezi impreuna ceva. In cazul nostru, un rol, un film... Ne spunem si nerealizarile. Dar de cele mai multe ori, ne incurajam... Avem mare nevoie unul de celalalt... Avem nevoie sa ne bazam unul pe celalalt. Si cand este vorba de un film, si cand e vorba de copii...
- Esti fericita, Maria?
- Da, sunt un om fericit, Silvia! Sunt multumita in toate privintele, inconjurata de oameni dragi. Si toate astea s-au implinit cu voia lui Dumnezeu si, putin, prin stradania mea.