Concert senzational la "Clubul Spice" de pe Calea Victoriei din Bucuresti. Scena parea ca frige, in vreme ce americanul Sugar Blue, un magician al muzicutei, oferea, impreuna cu trupa sa, una dintre cele mai tari reprezentatii de blues vazute in Romania. Si nu doar in Bucuresti, caci bluesmanul imbracat ca in filmele cu gangsteri din anii '20 a colindat cluburile din Timisoara, Buzau, Brasov, Piatra Neamt, Cluj-Napoca, in cadrul turneului de promovare a celui mai nou CD al sau, "Code Blue".
"De mic copil nu ma puteam gandi decat la muzica"
Nascut acum 57 de ani, in cartierul new-yorkez Harlem, James Whiting a crescut intr-un mediu in care muzica era la ea acasa. Juca "peretica" la faimosul "Apollo Theater", acolo unde mama sa era dansatoare si unde, peste ani, avea sa concerteze chiar el. La Apollo a ascultat cantand si chiar a cunoscut, pe cand era copil, mari artisti, precum Billie Holiday. Mai tarziu, dupa ce si-a luat numele de scena, Sugar Blue, dupa un cantec al jazzmanului Sidney Bechet, avea sa cante alaturi de giganti ai muzicii negre - Muddy Waters, Ray Charles, BB King, Fats Domino, sau ai rockului - Bob Dylan, Frank Zappa. Sfarsitul anilor '70 il gaseste cantand pe strazile Parisului, acolo unde ii cunoaste pe membrii trupei The Rolling Stones. Fascinati de virtuozitatea americanului, acestia il invita sa cante alaturi de ei in concerte si pe inregistrari, iar dupa cativa ani, ii propun un "post" de colaborator permanent. Sugar Blue prefera sa se intoarca in America, sa-si faca propriul grup, propria muzica, pentru care este recompensat cu un Premiu Grammy. Aceasta ar fi, pe scurt, biografia artistului. Mai bine ar fi insa sa-l "ascultam" chiar pe el, povestind despre momentele ce i-au marcat viata, intr-un interviu acordat in exclusivitate revistei "Formula AS".
"Mama era dansatoare si cantareata in anii '30, iar mai apoi a tinut un bar-restaurant timp de doua decenii. O doamna plina de energie, o femeie incredibila, care a reusit sa se descurce cu o familie numeroasa, sa ne creasca si sa ne dea o educatie. A avut 7 copii, si nu stiu cum a facut asta, toti au fost baieti. Eu am venit undeva la mijloc. Trei dintre fratii mei s-au nascut pe cand mama era foarte tanara, 16-18 ani, iar apoi, pe la 30 de ani, a mai facut inca patru. Fratii mei erau atat de mari, ca-i consideram mai degraba unchi, nici nu prea i-am cunoscut bine."
- Cine v-a invatat sa cantati? Un bunic, un frate mai mare?
- Nu, eu sunt singurul din familie, in afara de mine si de mama nu s-a mai apucat nimeni de cantat, desi ceea ce m-a invatat a fost sa stau cat mai departe de muzica. "E o meserie care stoarce totul din tine", spunea ea. Ar fi vrut sa devin preot, si chiar am urmat o vreme un seminar, dar am decis ca nu-i pentru mine. Tot ce ma interesa, de mic copil, era muzica. La noi in casa veneau multi muzicanti, saxofonisti, chitaristi. Vorbeau despre vremurile apuse, ascultau discuri, cantau, iar mama ii acompania. Se presupunea ca noi, astia mici, suntem sus in camera noastra si dormim. Fratii mei chiar asta faceau, dar eu eram cu ochii cat cepele si cu urechile lipite de pereti, nu voiam sa scap un sunet, un acord, eram fascinat. Mama n-ar fi admis niciodata sa fac si eu muzica. Nu voia in nici un chip sa aiba pe vreunul din noi implicat in show-business. Dar nici ca am avut ce face, n-am ales eu drumul asta, el m-a ales pe mine. Nu ma puteam gandi decat la muzica, am incercat sa cant la chitara, tobe, bas, vioara, saxofon.
- Si muzicuta?
- A fost asa: eu cantam la scoala la saxofon, si timp de o saptamana am repetat si acasa. La sfarsitul saptamanii, mama mai avea un pic si ma strangea de gat. Mi-a spus asa: "Ai de ales. Ori saxofonul ramane si tu pleci, ori ramai in casa si scapi de saxofon". Aveam o casa foarte mica, mama statea treaza toata noaptea, ziua se ocupa de noi, abia prindea cateva ore de somn, asa ca n-avea cum sa mearga treaba cu saxofonul. Atunci cand l-am dus inapoi la scoala, m-am simtit de parca cineva mi-ar fi luat inima si ar fi plecat cu ea, atat eram de nefericit. Dar mama mi-a adus o muzicuta. Ii multumesc si acum, pentru ca mi-a oferit in felul asta un viitor. Atunci a aparut folkul, rockul, Bob Dylan, Beatles, Rolling Stones. Imi placea mult o piesa de pe un disc Stones, numita "Little Red Rooster". Am intors discul si am citit la autori "Willie Dixon si McKinley Morganfield". Mi-am zis: "Astia cine naiba mai sunt, ca nu fac parte din trupa?". M-am dus la biblioteca si am ascultat cateva discuri de blues care mi-au schimbat viata. De atunci colind lumea, Africa, America, Europa, cantand aceasta muzica.
- Va mai intoarceti cateodata in Harlem?
- Din cand in cand, sa-mi vizitez fratii si nepotii. Insa ma intorc cu inima stransa, e trist, multi din oamenii dragi nu mai sunt. Nici casa in care am locuit nu mai e. Comunitatea e distrusa de goana dupa bani. In loc de case, au aparut cladiri uriase. Oamenii sunt mult mai interesati sa faca bani decat sa respecte si sa pretuiasca viata, istoria. Daca nu ne vom schimba modul de a gandi si de a actiona vom distruge planeta. Eu sunt insa optimist. Cred ca exista oameni puternici, intelepti, cu inima mare, care vor prelua controlul. Asta pentru copii. Atata timp cat oamenii isi iubesc copiii, vor lupta pentru drepturile lor.
"Avem cateva cantece grozave"
- Sa ne intoarcem la cariera dvs. Ce drumuri v-au purtat pana la Paris?
- Odata am mers sa-l ascult cantand intr-un club pe marele Memphis Slim, si atata l-am batut la cap sa ma lase sa cant cu el, incat omul a cedat. "Stii sa canti asta?". "Da, domnule, stiu." "Atunci urca si incearca sa nu ma faci de ras pe scena." I-a placut cum am cantat si dupa concert am stat de vorba. Mi-a spus ca europenilor le place jazzul si bluesul, ca Parisul este un loc unde as putea reusi. Sau nu. Mi-am asumat riscul.
- Cum a fost experienta alaturi de Rolling Stones?
- Eu unul m-am distrat. Crede-ma ca nu as fi cantat cu ei cativa ani, daca nu m-as fi bucurat de experienta asta. Unul din lucrurile bune ale vietii de muzician este ca nu trebuie sa faci ceea ce nu-ti place. Iti pui inima acolo unde vrei, daca nu-ti mai place o iei inapoi si pleci. Tu alegi.
- Cum a venit inspiratia pentru acest nou disc, dupa mai bine de zece ani?
- Cred ca am facut treaba buna alaturi de colegii mei, avem cateva cantece grozave. Unul dintre ele le este dedicat muzicienilor din Chicago, pe care i-am cunoscut si cu care am cantat, altul se indreapta catre cei ce lupta pentru vietile lor si ale familiilor in Africa Centrala, in Darfur. Nola reprezinta un omagiu adus locuitorilor orasului New Orleans. Am cantat acolo, am cunoscut acesti oameni frumosi, le-am admirat orasul. E ceva cu orasul asta, parca ar fi o tara de sine statatoare. Face parte din Statele Unite, dar are propriul sau stil si forta de viata. Mi se rupe inima sa vad distrugerile facute acolo de uragan. Fara ajutor din partea guvernului, oamenii se lupta sa-si refaca vietile si casele, Dumnezeu sa-i binecuvanteze si sa le dea putere! Cantecele de pe "Code Blue" au venit din adancul inimii, cu respect si dragoste pentru oamenii despre care am scris.
- Cum va pregatiti pentru un concert? Pare un efort fizic urias sa sufli 2-3 ore in muzicuta si sa mai canti si cu vocea.
- Incerc sa dorm bine si sa fac plimbari lungi. Insa eu cred ca munca grea e doar atunci cand te inhami la un lucru care nu-ti place. Pentru mine e o bucurie sa ma alatur unor oameni de calibrul celor care sunt acum in trupa mea si sa facem ceea ce iubim noi mai mult.
- Ce v-a impresionat in Romania?
- Oamenii. Mi s-au parut prietenosi, zambitori, cu sufletul deschis si pasionali. Sunt la randul meu un tip pasional si stiu sa apreciez asta. Am ascultat aici, la hotel, o formatie ce canta muzica traditionala si mi-a placut, era un tip care canta la un fel de pian, dar lovea cu ciocanele, un adevarat virtuoz. I-am invitat la concertul nostru si ne-am distrat bine impreuna.