Era poate prin noiembrie atunci cand in gradina Bunicului a aparut Bradul. Asa a inceput Craciunul acela pe care o sa mi-l amintesc pentru totdeauna. Era poate intr-o sambata dupa-amiaza. Bulboane de vant inghetat spulberau ploaia, un vant "de la rusi", cum spunea Bunicul, un vant "din stepele Siberiei". Eu eram in casa cand a venit. Poate ca ascultam focul, poate ca priveam afara, in adancurile gradinii stapanite de moina. Nu mai stiu. E mult de atunci. Toate astea s-au petrecut in 1978, eu aveam zece ani, dar imi amintesc cu precizie clipa aceea in care am privit prin fereastra si am vazut in mijlocul zloatei siluetele acelea infasurate in mantale de ploaie, de culoarea vantului. Aratau teribil, ca niste duhuri cu fete de fum, ascunse in umbra glugilor cu varful ascutit. Se miscau incet, aplecate asupra unui trup de urias ce parea mort, tragandu-l cu greutate peste ierburile ude ale gradinii. Trupul uriasului parea si el infasurat in ceva, poate intr-o prelata zdrentuita, iar fiintele acelea pareau ca indeplinesc o cazna cumplita. Inima imi batea nebuneste in piept, caci a fi martorul nevazut al ingroparii unui urias de catre niste duhuri de umbra nu e un lucru marunt. Am vazut cum l-au tarat pana dincolo de Marele Alun si cum, la un gest al conducatorului lor, l-au aruncat la pamant. Abia atunci mi-am dat seama ca acela era Bunicul. Felul in care el isi misca mainile nu poate fi ascuns de nici o pelerina de ploaie. Norii erau atat de jos, incat pareau o negura sprijinita de crengile uriase ale gradinii. Apoi duhurile au plecat. "Bazbuzucule!", a tunat atunci Bunicul, iar eu mi-am luat bocancii de sergent si fasul cel verde si am iesit.
Ma apropii incet de trupul uriasului prabusit in ierburile ude. Simt pe fata ploaia rece ca gheata si vantul taios. Bunicul sta in picioare, invesmantat in mantaua lui si in pulberea fina de apa amestecata cu vant, cu bocancii infipti in noroi, cu chipul in umbra. Tacem. Barbatii vorbesc putin. Mi-e frig. Poate de la inserarea care sta suspendata deasupra. Sau poate de la vederea acelui trup enorm, acoperit cu prelata, care zace acolo, intre ierburi. Bunicul imi face un semn discret, apoi se apleaca si apuca un colt al prelatei. Incremenesc. Acolo pare a fi capul uriasului, dar nu spun nici o vorba, nu fac nici un gest. Barbatii trebuie sa fie stapani pe ei, oricat le-ar fi de frica. Frica nici nu exista. Stiu foarte bine asta, atunci cand te intorci cu fata spre frica, dispare.
Cand am deschis ochii, am vazut pentru intaia data Bradul, culcat pe prelata lui, cu crengile stranse in chingi de sfoara, cu radacinile bandajate in panza de sac. Frica mea s-a dezumflat si s-a scurs in pamant, dintr-o data. Bunicul s-a aplecat si a tinut cateva clipe mainile lui enorme pe bulbul acela de radacini, care semana cu un cap. "O sa traiasca", a zis Bunicul, in timp ce ploaia se transforma in lapovita.
A fost o seara lunga. Bunicul a adus felinare, o cazma si lopeti. Groapa a fost perfect calculata, pentru ca Bradul trebuie sa aiba aer in jurul lui. Nici un copac nu trebuie sa fie mai aproape de zece pasi de locul in care el se va uni cu pamantul, pentru ca acesta nu este un brad de rand, de padure, ci un brad de creasta, de stancarie, un brad din cer. "E din cei tapurosi", cum zice Bunicul, iar brazii tapurosi au asa, in ei, ceva salbatic, care nu poate fi imblanzit niciodata, niciodata un brad crescut intr-o curte nu va putea fi asemenea lui.
Groapa a devenit adanca. Bunicul e acolo, cu bocancii in apa, cu felinarul langa el, cu cazmaua in mana, eu strabat cu un alt felinar adancurile gradinii, pana dincolo de zmeuris si pana dincolo de Marele Alun, pana la frontiera cu madam Grabovski, in cautarea unor bolovani mari, de care avem nevoie. Inserarea a coborat uda si rece peste noi si peste Brad, dar intunericul nu ma sperie deloc, duhurile se tem de lumina stralucitoare a lampilor. Opt bolovani mari. Nu mai mi-e frig. Dimpotriva, pulberile de apa sunt racoroase pe fata.
Clipa cea mare vine atunci cand noaptea e deplina. Bunicul ridica in brate marele Brad fara nici un icnet. Ploaia face cercuri de lumina in jurul felinarelor. Crengile bradului sunt inca stranse in chingile de sfoara, atunci cand Bunicul il pune in pamant. Bunicul e urias, dar bradul e atat de mare, incat varful sau se pierde in intuneric. "Bolovanii", zice bunicul cu voce joasa, iar eu pun cate unul in groapa, spre miazanoapte, spre miazazi, spre rasarit si spre apus. Bradul are nevoie de piatra sub picioarele sale, caci acolo de unde vine e numai piatra, iar el din piatra isi trage taria. Bunicul pune apoi pamant, apoi din nou piatra si din nou pamant. Bradul este in picioare. Undeva, in spatele nostru, in noapte, se vad ferestrele luminate ale casei. Vartejurile de ploaie ne tin la un loc, pe mine, pe Bunicul si Bradul. "Trei pasi in spate!"
Doua felinare sunt pe pamant, langa brad. Mai e unul, pe care-l tin eu, si unul in mana Bunicului. El scoate din buzunar briceagul, si cu o singura miscare, elibereaza Bradul din chingi. In clipa aceea, in care bratele nenumarate ale Bradului au fost eliberate, s-au petrecut mai multe lucruri in acelasi timp. S-a auzit un oftat adanc in mijlocul pulberilor de apa si al vantului, si as putea sa jur ca cel care a oftat a fost Bradul. In acelasi timp, crengile sale au inceput sa suiere in vant, sa se miste, sa se legene, ca si cum ar fi prins dintr-o data viata, ca si cum ar fi iesit dintr-o mare amorteala, ca un animal eliberat din cusca in mijlocul burnitei. Bunicul s-a dat si el trei pasi inapoi si am privit amandoi, in tacere, cu felinarele in maini. "Gradina are un nou locuitor", a zis, "sa-i uram bun venit." "Bine-ai venit, Uriasule!", am zis incet, caci barbatii nu vorbesc niciodata prea tare. Bunicul si-a facut semnul crucii, iar eu am facut la fel. "Va trai", a zis.
Apoi am intrat si am mancat ciorba fierbinte si-am baut ceai. Bunica nu a spus nimic, dar am stiut dupa cum ne-a privit ca nu a fost de acord cu operatiunea desfasurata in ploaie. Am stat pana tarziu cu Bunicul la fereastra, ascultand dansul suierat al Uriasului in furtuna. Era un suierat nou, care nu semana cu al nici unui alt copac din gradina. Ii cunosteam pe toti. "Este un brad salbatic, coborat din munti. Noi o sa-l imblanzim putin, in cinstea Craciunului", a zis Bunicul. "Apoi o sa-l eliberam. Si daca-i va placea, va ramane cu noi pentru toate Craciunurile pe care le vom mai avea pe lumea asta." Asa a fost.
In noaptea aceea am avut vise ciudate. Am vazut radacinile Uriasului miscandu-se in pamant, imbratisand bolovanii cei mari, facandu-i una cu ghemul radacinilor sale, inghitindu-i si devenind greu. L-am vazut crescand si luptandu-se cu vartejurile reci ale furtunii, l-am auzit suierand si urland la ceilalti copaci domestici ai gradinii, repezindu-se la ei cu crengile sale tepoase si bagandu-i in sperieti, in timp ce in jurul sau dansau luminile stralucitoare ale felinarelor.
A doua zi aveam febra. Am lipsit de la scoala. Mama n-a aflat niciodata detaliile operatiunii Uriasul, iar eu n-am mai vazut Bradul o saptamana, pana in sambata urmatoare, cand m-am intors la bunici, infofolit ca o fetita sclifosita. Bunicul m-a privit atunci o clipa si a facut ceva ce nu mai facuse niciodata pana atunci. M-a luat in brate, m-a ridicat foarte sus, m-a strans apoi la piept si mi-a zis: "Mai, bazbuzucule...". Apoi am redevenit barbati.
Asa a intrat in gradina si in viata noastra bradul care avea sa se numeasca Uriasul Salbatic. Atunci cand l-am botezat si cand Bunicul a turnat cateva picaturi de vin de macese la radacina lui, Uriasul a zvacnit intr-un fel in care nici un copac de pe lume nu putea zvacni. A fost ca si cum un fulger venit din adancurile pamantului l-ar fi strabatut de la radacina si pana in varful cel subtire, iar crengile lui s-au miscat ca niste brate. "Are piatra in vine", a soptit ragusit Bunicul, si mult timp m-am gandit la felul in care Uriasul putea sa topeasca piatra, framantand-o cu radacinile lui. Acum stiu ca bradul acela, pe care nu l-am uitat niciodata, era un brad argintiu, dar ani si ani de zile, pana in adolescenta, n-am putut sa scap de impresia ca era mult mai mult decat un brad, mult mai mult decat un copac. Mi se parea ca fiinta Uriasului Salbatic este undeva, la granita intre regnul vegetal si cel animal, mi se parea ca felul lui de a se misca si de a suiera si de a fosni si de a sta la soare si de a asculta cuvintele omenesti avea cu adevarat ceva de fiinta salbatica, care ar putea in orice clipa sa-si paraseasca locul si sa dispara. Nu avea nimic din acea imobilitate indolenta a celorlalti copaci din gradina, din acea apatie a lemnului. El nu statea in bataia vantului, ci se lupta cu vantul, iar atunci cand il atingeam, simteam sub mana mea scoarta lui vibrand.
In saptamanile care au urmat pana la Craciunul acela al anului 1978, am fost martorul imblanzirii Uriasului. Statea in mijlocul gradinii, singur, la cel putin zece pasi distanta de oricare alt copac. Marele Alun, cu crengile lui ca niste brate enorme, iesind direct din pamant, pur si simplu se ferea de el, aplecandu-se intr-o directie opusa; Ciresul Negru la fel, parea ca se teme de creatura aceasta tepuroasa, care-si ocupa locul cu o mandrie semanand cu aroganta. Uriasul nu si-a gasit locul un timp. Acele lui pareau pregatite de un atac surpriza. Eu veneam la sfarsitul fiecarei saptamani si ii vorbeam incurajandu-l, admirandu-l, laudandu-l, iar Bunicul supraveghea intreaga operatiune cu ochi multumiti. Intr-o buna zi, mi-a spus ca bradul acesta este un barbat. Am inteles imediat. Barbatii vorbesc putin. Din ziua aceea, mai mult ne-am privit si ne-am ascultat in tacere unul pe altul. Bunicul mi-a aratat un fel special de a privi bradul, pentru a-l vedea cu adevarat. Trebuie sa stai pe vine sau pe un bolovan, jos, in asa fel incat sa poti privi in sus la el, dar nu crengile, ci micile gauri de lumina prin care se vede cerul. Trebuie sa privesti printre crengi, la cer. Cand faci acest lucru, dintr-o data, il poti vedea cu adevarat. Uriasul devenea un contur frematator, murmurul aspru al crengilor sale devenea apropiat si aproape inteligibil, ca si cum ar fi vorbit o limba straina, pe care aproape ca o intelegi, miscarile sale deveneau gesturi. Bunicul privea toate acestea de la distanta, aproband din cap. Uriasul era copacul meu, era clar asta, dar aveau sa treaca foarte multi ani pana in ziua in care aveam sa inteleg in ce fel fusese copacul acesta un dar pentru mine.
Saptamanile treceau. Uriasul parca se mai imblanzise, dar stiam deja ca intotdeauna avea sa pastreze ceva de salbaticiune in el. Veneam mereu sa-l vad in asteptarea Craciunului. Niciodata nu avusesem un brad salbatic, infipt in pamant, viu. Toti ceilalti brazi de Craciun pe care mi-i aminteam imi pareau acum niste... jucarii. Uriasul era incomparabil. Nu cunosteam pe nimeni care sa fi avut vreodata un asemenea brad. Mi-am adus prieteni sa-l vada, fara sa-l atinga! Veneau, priveau, dar nu pareau sa inteleaga maretia si misterul acestei fiare vegetale, care statea acolo doar pentru ca asa voia ea, si pentru mine, desi ar fi putut sa plece in orice clipa ar fi dorit. Nimeni nu parea sa inteleaga ce se petrece, in afara de mine si de Bunicul. Nici macar tata nu se apropia prea mult de Urias. In cateva randuri l-a privit lung, fara sa spuna nici un cuvant, a dat din cap pentru ca apoi sa-i intoarca spatele. Acelasi lucru s-a intamplat atunci cand a venit fratele tatalui meu, unchiul Emil. L-a privit lung, fara sa se apropie de el, si-a strans fularul de matase caramizie in jurul gatului si a plecat fara sa spuna nici un cuvant. Cand s-a intamplat acest lucru, Bunicul m-a tinut de mana. Nu se intamplase asta de prea multe ori. Barbatii nu prea se tin de mana.
Apoi, intr-o noapte, a cazut prima zapada a acelei ierni. Mai erau cateva zile pana la vacanta, dar in dimineata aceea nu m-am dus la scoala. Am traversat orasul acoperit de zapada cu bicicleta, iar cand am ajuns la gradina, am vazut imediat cararea ingusta pe care o facuse Bunicul, pana la locul in care Uriasul statea cu varful infipt in ninsoare. Intre el si ceilalti copaci era o deosebire enorma. Toti, Marele Alun, Ciresul Negru, duzii seculari de la poarta, toti pareau striviti de greutatea umeda a zapezii proaspat cazute, in vreme ce Uriasul parea, in sfarsit, in lumea lui. Crengile lui devenisera drepte si puternice, tinand zapada cu o forta si cu o bucurie cum nu mai vazusem niciodata la vreun copac. La cativa pasi, Bunicul pusese niste buturugi asezate in cerc, iar in mijlocul acestora sapase o vatra pentru foc, captusita cu piatra, care acum era acoperita complet cu zapada. Intreaga zi am dat zapada de pe buturugi, am curatat vatra, am asezat lemnele intr-o piramida frumoasa, mai inalta decat mine, pana cand, inainte sa se insereze, Bunicul mi-a spus: "Gata, du-te acasa".
Doua zile inainte de Craciun. Sunt acasa, e seara tarziu. Afara ninge. Sora mea e mai mica decat mine cu trei ani. In clasa intai. Mama e la serviciu inca. Noi impodobim un brad mic, asezat intr-un suport de lemn in forma de cruce, in sufragerie. Ii punem instalatia cu beculete, globuri de toate culorile, beteala si tot tacamul. Ridicol! Aceasta fetita care este sora mea crede ca asa e mai frumos. Bradutul pare de-a dreptul strivit, crengile sale subtirele se indoaie sub povara ornamentelor. Ferestrele sunt inghetate. E frig. Stingem lumina, ca sa vedem cum lumineaza beculetele pe intuneric. Nu avem voie sa aprindem lumanari. E periculos. Gandul meu este numai acolo, in gradina, unde Uriasul Salbatic sprijina noaptea si cerul-gerul cu crengile sale adevarate. Fara nici o podoaba inutila, fara globulete de prost gust, fara beteala, fara beculete. Stiu ca Bunicul e acolo, privind pe geam, fara multe cuvinte, fara... Unde o fi tata? Luana, asa o cheama pe sora mea, rasuceste un ingeras agatat cu o ata de una din crengile de jos ale bradutului, apoi il lasa sa se roteasca singur, ca un titirez, inainte si inapoi. E mica. Eu am grija de ea.
Ajunul Craciunului. Ora patru dupa-amiaza. Imi arunc bicicleta in nametii de la intrarea in gradina si alerg la Urias. Acolo este Bunicul, singur, asezat pe buturuga cea mare dinspre miazanoapte. Gafai. Abia asteptam sa ajung. A fost o zi lunga, acasa, apoi la ceilalti bunici ai mei. Am primit cadouri. O masinuta teleghidata, cu fir, si alte jucarii. Sora mea a ramas acolo. Tata n-a aparut. A fost frumos. Bunicul ma asculta dand din cap, fara multe vorbe. Poate ca zambeste ascultandu-ma. Ma asez langa el. Fulguieste si vantul bate subtire. Bunicul are pe cap caciula lui "de razboi", facuta din blana de miel, si marea suba ruseasca, facuta pentru stepele Siberiei. "Pregateste-te", imi spune, si eu alerg sa-mi iau echipamentul, bocancii de sergent, jambierii si manusile de campanie, si atunci, ca printr-un miracol, incepe sa ninga mai tare, ca si cum, ridicandu-se, Bunicul ar fi dat un semnal cerului, pentru ca noaptea aceasta uriasa si misterioasa sa poata incepe. Va fi cea mai uluitoare, cea mai grozava, cea mai adevarata noapte de Craciun din cate vor fi fost vreodata. Vom face un Craciun special, asa cum nu se mai fac in zilele noastre, asa cum oamenii au uitat ca se face, un Craciun asa cum se facea in timpuri stravechi, cand nu existau jucarii si cutii de carton colorat, cand nu existau globuri si beteala, un Craciun ca in timpurile in care singurul cadou posibil era un miracol, o magie. Stiu toate astea pentru ca Bunicul mi-a povestit despre acele nopti in adancurile stepelor, in care zapezile erau cat casele, iar oamenii stateau inauntru rugandu-se. Mi-a povestit despre Craciunuri care s-au intamplat in vremuri in care traiau bunicul si strabunicul lui. Uneori, zapezile i-au prins departe de casa, si atunci au petrecut Craciunul sub cerul liber, cu stelele deasupra capului, pe geruri atat de cumplite, incat pietrele crapau cu adevarat, cu troznete ca focurile de arma, iar oamenii si caii stateau inghesuiti unii in altii ca sa se incalzeasca, iar respiratia lor se prefacea in zapada pe loc si cadea jos, ca un praf inghetat. In tipurile acelea, marele dar al acelor oameni era doar faptul simplu de a se trezi dimineata in viata si se bucurau de darul acesta, multumindu-i Mosului pentru el. In timpurile acelea, Mosul era Dumnezeu insusi. Stiu multe despre toate acestea si mai stiu de la Bunicul ca odata cu timpurile acelea a trecut si timpul minunilor, ca in zilele noastre ele nu prea se mai petrec si atunci oamenii au incercat sa inlocuiasca minunile adevarate cu minuni facute de ei, minuni mici, cu cadouri impachetate frumos, care apar, nici nu stii cum, sub brad, iar pe Dumnezeu, nevazutul, l-au inlocuit cu un Mos impopotonat in haine rosii. "Cei care cred in El", zicea Bunicul, "aceia nu au nevoie sa-L vada ca sa creada", iar noi, astazi, in seara aceasta de Craciun, vom crede in El fara sa-l vedem, fara sa-L asteptam, fara sa-i cerem nimic. Acesta este secretul nostru, pe care nu-l vom spune nimanui, pentru ca nu l-ar intelege. Nici macar lui tata, daca ar veni. Nici macar unchiului meu Emil, care este baiatul cel mai mare al Bunicului. Nimanui. Bunicul aduce din casa paturi pe care le pune pe buturugile aranjate rotund in jurul vetrei, in care ard, troznind, cateva lemne. Vom avea grija impreuna de foc, pana la miezul noptii, vom manca placinte si alte bunatati, poate ca vom auzi chiar si slujba care va fi la biserica Sfanta Treime de peste drum, dar mai bine ar fi sa nu auzim nimic, pentru ca in felul acesta vom putea fi atenti la Uriasul Salbatic, mai frumos si mai inalt ca niciodata. "Bradul este edecul nostru cu cerul, in noaptea de Craciun", spune Bunicul, in limba lui ciudata, venita dintr-o tara straina, Basarabia.
E noapte deja. N-a mai venit nimeni. Bunica a plecat la biserica. Am adus felinarele. Avem sase felinare grozave, care merg cu gaz. Bunicul le aprinde pe rand. "Cine ai vrea sa mai fie cu noi in noaptea asta?", zice. "Tata", spun, si atunci el aprinde un felinar si il pune pe buturuga dinspre rasarit. "Si mai cine?" In cele din urma, inca trei felinare au mai fost puse pe buturugi. Unul pentru unchiul Emil, unul pentru prietenul meu, Dumitrascu, pentru ca as fi vrut sa vada toate acestea, si unul l-a aprins Bunicul pentru tatal lui, Neculai Turcanu, care a murit demult. Astfel, toate buturugile dimprejurul focului au fost ocupate. Patru felinare si noi doi. Eu si Bunicul.
Apoi a venit randul Uriasului. "Bradul trebuie sa aiba lumina!" zice Bunicul si scoate din rucsac cea mai grozava lampa pe care o vazusem vreodata. O lampa mica, din alama, alungita, care are varful ascutit si care merge cu carbid. Cand a aprins-o, am vazut cea mai frumoasa flacara din viata mea, asa cum nu credeam ca poate sa existe in realitate. O flacara mica si foarte stralucitoare, rosie-albastruie, o flacara pe care vantul nu o poate stinge si nici apa si nimic. "Asta va fi steaua noastra" a zis Bunicul si a asezat lampa aceasta extraordinara intr-un caus de zapada de la picioarele marelui brad. "A fost facuta de Dogadaev, adica Dogarul, in Siberia", mi-a spus si eu am stiut atunci ca lampa aceea e foarte importanta. Tabachera Bunicului, din lemn de cires, era facuta tot de Dogadaev, si nimeni in afara de mine nu avea dreptul s-o atinga.
As putea sa povestesc timp de o mie de ani despre noaptea de Craciun a anului 1978, pentru ca sunt nopti care scapa timpului obisnuit, care dureaza atat de mult si atat de putin in acelasi timp... Focul a ars cu valvatai uriase si cu trosnete si cu scantei care dansau in aer, iar noi, eu si Bunicul, am fost tot timpul inconjurati de un glob de lumina portocalie, prin care nu au putut intra frigul si nici zapada si nici vantul. Uneori, cuvintele Bunicului se legau in aer, deasupra focului, intr-un dans fantastic, in asa fel incat puteai sa vezi cu adevarat oamenii despre care el povestea. Asa am putut vedea trenul platforma cu care Bunicul si Bunica au venit in timpul razboiului, un tren fara compartimente si fara ferestre si fara nimic, am putut vedea noaptea de Craciun a anului 1941 si viscolul care ingheta totul si muntii intunecosi care se aflau de jur imprejur si pe tatal meu, care atunci era doar un bebelus de cateva luni, si pe unchiul Emil, care era putin mai mare si care urla de foame si de frica si de frig. Am putut vedea minunile care s-au petrecut atunci, pentru ca ei toti sa ramana in viata si pentru ca noi acum sa putem fi aici, si felul in care minunile adevarate se intampla in unele nopti de Craciun, in care nimic nu este in puterea oamenilor, ci a altcuiva. Am vazut mainile uriase ale Bunicului meu cum se framantau in lumina focului, am vazut iernile altor tari si altor timpuri, i-am auzit vorbind pe oamenii aceia si am vazut intamplarile lor. Unele erau fericite, iar altele te faceau sa plangi. Poate chiar am plans putin, dar Bunicul nu a spus nimic despre asta. Barbatii plang foarte putin sau chiar niciodata.
Apoi noaptea s-a facut adanca, foarte adanca, Bunicul mi-a pus pe jos, in zapada, marea lui suba siberiana, iar eu am stat langa foc, culcat, ascultand si ascultand si ascultand si privind la jocurile flacarilor si la felul in care era luminat Uriasul Salbatic. Bunicul a baut vin fiert de macese si mirosul lui a umplut globul de lumina in care noi ne aflam, iar eu am gustat din cana lui pana cand am putut vedea povestile cu ochii inchisi. Poate chiar am adormit putin, caci am visat globul de lumina portocalie facandu-se mai fierbinte si mai mare, cuprinzand apoi Bradul, apoi Marele Alun, apoi gradina si casa, am visat apoi lumina felinarelor asezate pe buturugi, crescand si transformandu-se in oameni, si oamenii aceia erau tata si unchiul meu si strabunicul meu Neculai, pe care nu l-am cunoscut niciodata, am auzit vocea Bunicului razand si spunand ca oamenii sunt cu adevarat flacari in felinare, mai ales in noptile de Craciun. Era acolo si prietenul meu, Dumitrascu. Cred ca am visat toate acestea, pentru ca in cele din urma se facea ca Bunicul ma lua in brate, cu tot cu suba siberiana, si ma ducea in casa, pe sub stele. Iar barbatii nu pot fi dusi in brate, infasurati intr-o suba, sub nici un motiv.
A doua zi, langa mine, in pat, se afla o cutie de lemn. In cutie am gasit lampa extraordinara cu carbid si briceagul rusesc al Bunicului. Bunicul mi-a daruit cele mai valoroase obiecte pe care le avea si pe care nici n-as fi indraznit niciodata sa i le cer. Atunci m-am bucurat ca nu era de fata, pentru ca nu voiam sa vada ceea ce se intampla cu mine. Poate ca el a vrut asa.
Reproduceri dupa picturi de Stefan Caltia