Nicaieri, iarna nu e mai grea si mai adevarata ca la Marcus, in depresiunea Covasnei. Ridicata pe culmea unui deal ciudat si stingher, manastirea pare stapana absoluta a frigului si a incremenirii arctice din jur. E o manastire simpla si fara zorzoane, invelita discret numai in nuante de alb - alb de gheata, de var proaspat, de lapte si lumina. Undeva, in adanc, sub omatul rece si zgrunturos, sta ascunsa temelia vechii manastiri, distrusa candva de tunurile lui Bucow, acelasi general austriac care a ucis calugarii si a arat toate mormintele din cimitir, pentru ca nimic din amintirea ortodoxiei sa nu mai ramana. Nici dupa 300 de ani, nu se stie prea bine locul si istoria schitului romanesc de altadata. Doar marele Arsenie Boca, trecand candva prin aceste locuri, s-a oprit curemurat din drum, si-a facut cruce mare pana in pamant, dupa care a rostit profetic, vizionar: "Vad o poiana cu ingeri. Vad loc de manastire".
In pragul chiliei, parca asteptandu-ne, batranul parinte Nil priveste luminile indepartate ale satelor secuiesti, amintindu-si de profetia Sfantului din Fagaras. Va ramane pururi un mister de unde stia Cuviosul Arsenie ca aici va fi din nou stupina de maici si, prin dragostea crestinilor, se va ridica un mic orfelinat pentru copiii napastuiti din zona. Din arhondaric, glasurile lor razbat vesele si cristaline pregatind bradul si darurile marunte de Craciun. Sunt opt fetite, frumoase si neprihanite ca niste ingeri. Parintele Nil le face semn de departe, si cu greu isi stapaneste o lacrima de emotie. Prezenta copiilor, puritatea si gingasia lor sunt pentru el darul si cununa batranetii lui. Cauta, se straduieste, vrea, dar cuvintele i se opresc neputincioase pe buze. Se vede ca traieste o bucurie prea mare, o bucurie cu care nu are dreptul sa se laude. Prin voia lui Dumnezeu, i s-a dat sa traiasca ultimii ani de viata intr-o "poiana cu ingeri". Pentru un monah batran ca el, Marcusul e un capat de drum. Ultimul popas. Poate cel mai frumos si mai adevarat din toate.
Siretlicul parintelui Nil
Sus, pe dealul Marcusului, la polul frigului romanesc, iarna cade brusc, intr-o singura noapte. In stupul ascuns al chiliilor, maicutele se grabesc. Ajunul si pregatirile Craciunului sunt aproape, starnind felurite arome si zvonuri de colinde. Din usa trapezei, parintele Nil ne pofteste sa intram si sa ne incalzim in bucatarioara cu tavanul tesit, unde deja miroase a brad, a cozonaci, a sarbatoare, apoi se aseaza sfios intr-o latura de masa si ramane cu privirea pierduta intr-un punct nedefinit. Nu stii daca se bucura de focul domolit din soba sau doar cugeta. Pentru parintele, iarna e un anotimp special - o alta tara, o alta lume. Iarna e tihnita si plina de rabdare. E alba, tacuta, inteleapta si batrana. E ca el.
Refugiat cumva in sine, parintele isi aminteste. Parca nici lui nu-i vine sa creada ca a trait atatia ani in lume, pierzandu-se in bucuriile trecatoare ale vietii - in muzica, filozofie si discutii fara sfarsit. Apoi, intr-o zi, a inceput sa-si faca bagajele ca in vis, ca purtat de o mana nevazuta. Nici el nu stie ce s-a intamplat cu adevarat. A parasit Ceacova lui natala, ca profesor de biologie, si s-a trezit la Rarau, calugar. A plecat din Banat primavara si a ajuns in muntii Raraului iarna. In veci nu o sa uite aceasta zi. "In poarta, statea ca un paznic staretul Veniamin. Ma privea cu repros, de parca m-ar fi asteptat acolo de cand lumea. M-a intrebat ce vreau, dupa care, fara sa ma lase sa deschid gura, mi-a spus: "Ai grija, nu in manastire gasesti samburele vietii de calugar, ci in tine insuti"". Parintele se opreste si zambeste bland. Parca stie ca trairile inceputului nu se vor mai repeta niciodata. Momente unice, de exaltare fierbinte, mistica. "La Rarau, totul era colosal si intens. Eram in varf de lume si traiam o uimitoare stare adamica. Parca vedeam lumea pentru prima oara. Sub ochii mei, muntele atingea marginea cerului, iar soarele si copacii vorbeau in chip deslusit despre miracolul facerii. Ma bucuram si ma caiam in egala masura. Cand auzeam clopotul de slujba, izbucneam in plans, ca si cum acele clopote ar fi batut pentru pacatele mele. Stateam in biserica si aveam sentimentul ca toti sfintii de pe cupola ma privesc numai pe mine, certandu-ma bland si intrebandu-ma in soapta cum de nu am stiut de Dumnezeu atata amar de vreme. Ce am facut cu dragostea lui? In ce lucruri de nimic am risipit-o? Fratii se mirau de mine si unii chiar gandeau ca nu sunt in toate mintile, in timp ce eu fugeam din calea oricui si imi astupam geamurile de la chilie, ca nu cumva sa fiu vazut la rugaciune si, Doamne fereste, in slabiciunea mea sa ma trufesc. La Rarau, am facut calugarie in hainele mele. Am fost pe rand bucatar, salahor, cioban sau taietor de lemne, descoperind ca in manastire nu faci ascultare si nici nu te canonesti la slujbele de noapte, ci inveti doar alfabetul Mantuirii".
In toate exista o anume pedagogie a lui Dumnezeu. Parintele ii spune zambind "siretlic duhovnicesc". Asa a ajuns la Marcus, incercat de extaz si ispitire, de suisuri si coborari adanci. Nimic nu este intamplator. Trebuia ca la batranete sa-si caute cu adevarat locul. Sa paraseasca Raraul pentru a ajunge la Cozia, unde, printre turisti zgomotosi si fara decenta, sa duca dorul inaltimilor, al insingurarii, al saraciei. E greu sa-l gasesti pe Dumnezeu la sosea, printre suveniruri de vacanta si calatori intrati in biserica doar din curiozitate. E greu sa simti ca esti singur si ratacit printre oameni. Dorul lui era in alta parte si, cand maica stareta Serafima l-a oprit in usa altarului, aratandu-i pozele Marcusului, parintele Nil a tresarit. Dealul de la Marcus si padurea din preajma desenau chiar manastirea din sufletul sau, locul pe care il visase dintotdeauna. Locul de dinaintea ultimei plecari.
Minunea Sfintei Xenia
Langa dogoarea blanda si casnica a sobei, parintele povesteste. E un om cu adevarat minunat, un batran cuminte si fara ascunzis. In jur, iradiaza ocean de liniste. Nimic din asprimea si indarjirea monahilor certati cu lumea nu i se citeste pe fata. Parintele Nil e un mare sentimental. Cand vine vorba de maica Serafima, ochii i se umezesc de indata. Se vede ca o admira, ca o priveste ca pe un om providential, un om al lui Dumnezeu. Sfintii Parinti spun ca adevaratii ctitori de biserica imprumuta lui Cristos mainile lor, pentru a implini lucrarea. Pentru Marcus, maica Serafima a dat tot - ravna, suflet si credinta, cersind prin gari si biserici, rabdand umilinte si cuvinte grele sau muncind pana la epuizare, cot la cot cu barbatii, numai sa vada reinaltat vechiul schit al romanilor din Covasna. Marcusul e al ei si al strabunicii sale, Suzana, batrana care a calugarit in bordei, sfintind locul viitoarei manastiri, cu un ceaslov si rauri de lacrimi, spre a implini astfel o porunca primita de la Maica Domnului in vis. Toate se leaga si nimic nu e lasat la voia intamplarii. Batrana Suzana a sihastrit treizeci de ani, culcandu-se pe pamant si invelindu-se cu cerul. Maica Serafima, cea mai frumoasa fata din Teliu, a renuntat intr-o singura noapte la toate mangaierile lumesti si a calugarit ani de zile pe rogojina, fara sa stie ca se incalzeste la chiar vatra pustniceasca a strabunei ei. Ce a intrezarit in rugaciuni si vedenii Suzana a implinit peste ani si ani Serafima. Parintele Nil a gasit locul deja tocmit - o lavra vie si puternica, ridicata chiar in mijlocul vrajmasiei oamenilor si a iernii, asa cum ii cerea sa faca in duh Sfanta Xenia de la Petersburg. Parintele are mare ravna si nadejde la Cuvioasa, care, dupa ce a ramas vaduva la doar 25 ani, a imbracat hainele mortului si a inceput sa strige in gura mare: "Nu a murit Petru, ci Xenia", sihastrind apoi prin nesfarsitele strazi ale orasului si facandu-se "nebuna intru Cristos". Cuvioasa nu a luat calea pustniciei, ci si-a ales partea cea mai grea - sa locuiasca in oras, printre cersetori si pacate, printre nevoi si ispite cumplite. Grabnic ajutatoare celor saraci si bolnavi, Sfanta Xenia a savarsit nenumarate minuni si parintele i-a simtit nu o data ajutorul. Pentru el, ultima si cea mai uimitoare minune s-a implinit de curand. La 80 de ani, dupa un drum de peste 7000 de kilometri, a ajuns la biserica si mormantul Cuvioasei. A ajuns ca purtat de ingeri, fara pic de oboseala sau alta vatamare. Acolo, in dreptul raclei, a ingenuncheat, a plans si a simtit nevoia sa-i marturiseasca Sfintei ce grea e lupta pentru Marcus, pentru romani, pentru ortodoxie, si in clipa aceea sfintele moaste au prins a tresari usor. Era ca un semn de incurajare a Cuvioasei. Un semn ca ogorul crestin de la Marcus nu va ramane niciodata fara lucratori, fara sporul si ajutorul Tatalui ceresc.
*
Ar fi multe de spus despre Marcus, dar deja e tarziu. In linistea inserarii grabite de iarna, din arhondaric razbat crampeie de colinde, rasete si bucurie de copii, pregatind sarbatoarea sfanta a Craciunului si, brusc, parintele Nil tace si asculta fericit. Le recunoaste glasurile, chiar si fara sa le vada: Ioana, Maria, Ana, Elena, Daria. Sunt fetitele orfane, ingerii manastirii Marcus. Le iubeste atat de mult, incat ar fi in stare sa faca orice pentru ele - sa mearga pana la capatul pamantului, sa cerseasca prin gari, sa-si dea chiar si anii care i-au mai ramas din viata. Nu exista milostenie mai mare decat cea facuta orfanilor. Singuri pe lume, ei sunt adevaratii copii ai lui Cristos; ei vor vedea primii Imparatia lui Dumnezeu.
Sentimental ca nimeni altul, parintele isi stapaneste cu greu glasul. "Limba mea e prea saraca sa spuna tot ce simt fata de fetitele noastre orfane. Cand urc la ele, urc de-a dreptul la cer... Atunci cand le vad, uit ca sunt batran. Parca redevin de varsta lor si pe data ma bucur, gandind ca Nil nu e atat de pacatos si de batran la inima, ca niciodata copilul si farama de inocenta din noi nu va pieri."
Asa cum sta pe o margine de scaun si cu mainile odihnindu-se cuminte pe genunchi, parintele Nil nu mai e monahul asprit de post si rugaciuni. Transfigurat de emotie, acum pare ca bunicul din poveste, ingaduitor si bun, darnic si plin de rabdare; un suflet tocmit numai din mangaieri si unduiri catifelate. Nerabdator, abia asteapta sa le revada pe fetite si sa le mangaie pe fiecare in parte, ca nu cumva sa starneasca gelozii si suparari, iar ele, vesele si galagioase, ca un stol de randunici, sa-l inconjoare din toate partile, agatandu-i-se de haine si incercand sa-i sara in brate. Abia intr-un tarziu, se va retrage la chilie. Pe masa, nemiscate inca din primavara, il asteapta doua firisoare firave de iarba. E darul oferit de Ana, cea mai mica dintre fetite. Daca ar putea, parintele i-ar pune darul in icoana. E cel mai frumos, mai sfant si mai curat lucru din viata lui - gandul si dragostea unui copil.
Asociatia de binefacere Sf. Iustina cont IBAN RO 53 RNCB 0124 0096 8218 0001 BCR Sf. Gheorghe, jud. Covasna