Nu-mi vine sa cred ca nu voi mai urca niciodata scarile destul de inguste, cu trepte alunecoase, cu "tinatoare" de metal lucios, ce duc sus de tot, in crestetul cladirii. Adica acolo unde se afla locuinta - un fel de "mansarda" spatioasa a acelui print al culturii romanesti, care s-a numit si se numeste Domnul Barbu Brezianu. Da, eu ii spun si acum, in gand, "Domnul Brezianu", desi acasa si la scoala, am invatat cu totii ca celor plecati in lumea dreptilor nu ne mai adresam cu omenescul "domnule" ori "doamna"... Eu continui, totusi, sa-i spun asa, chiar si acum cand trebuie sa ma conving ca la acest ceas de seara Domnul Brezianu nu-mi va mai raspunde la telefon cu acea curtoazie innascuta, cu acel glas mereu tanar si parca incalzit de un zambet generos si oarecum copilaresc. Si ca nu ma va intreba: "Ce mai faci, duduie Silvia, cand vii pe la noi? M-as bucura sa te vad, sa mai stam de vorba"...
Da, am stat mult de vorba, de-a lungul anilor, cu Domnul Barbu Brezianu! Un mare noroc al meu este aceasta meserie care ma impinge spre oameni si spre lumi necunoscute. Iar aceste "cunoasteri" mi-au imbogatit, adesea, sufletul, cu averi nepieritoare. Intalnirea mea cu domnul Barbu Brezianu, caruia i-am solicitat, inca de acum vreo zece ani, un interviu, si-apoi altele, si altele, mi-a deschis usi spre lumi fabuloase. Am avut prilejul sa cunosc, astfel, un intelectual de rasa, un erudit de o mare modestie, un roman adevarat, poet el insusi, mare iubitor de Arta, de Cultura, si de Istoria neamului romanesc.
Mi-e foarte greu sa cred ca nu voi mai trece niciodata - in prezenta lui - pragul acelei locuinte "decupate" parca dintr-o cladire aflata sub cerul Parisului. Impresia aceasta imi venea din "parfumul" cartilor vechi (innobilate de autografe pretioase ale unor mari artisti si scriitori, care-si exprimau admiratia pentru tanarul Barbu Brezianu), din lumina piezisa, tipica pentru mansardele caselor de epoca proustiene ce cadea peste ramele unor tablouri de mare pret, ale unor fotografii "istorice". Imagini unice, care-l reprezinta pe domnul Brezianu inconjurat de marii lui prieteni: Eugen Ionescu, George Enescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu... Toate acestea ma faceau sa ma simt, de fiecare data, intr-o lume aurie, imaginara...
Mi-e foarte greu sa admit ca nu ma va mai intampina niciodata in pragul locuintei sale acel gentleman intotdeauna foarte elegant, inalt - neincovoiat de vremi, cu silueta impecabila, cu privire limpede, cu chip frumos, cu par de culoarea zapezii, pieptanat cu carare pe-o parte, cu ondule naturale, largi, cu maini fine, cu degete lungi. Ca nu-mi va mai povesti niciodata, nimic, despre viata lui, atat de bogata in intamplari fericite. Despre colegii lui de la liceul "Spiru Haret": Noica si Mircea Eliade, despre profesorul lui de matematica, devenit profesor de literatura, numit Dan Barbilian. Adica Ion Barbu. Despre anii de liceu in care, impreuna cu Noica si Arsavir Acterian, si cu fratele lui, Haig, a infiintat revista "Vlastarul". Ca si despre prietenia lui cu Petru Comarnescu. Si, mai tarziu, intalnirea cu George Enescu. Despre admiratia lui pentru Brancusi. Despre studiile pe care i le-a dedicat genialului sculptor, devenind, astfel, "brancusolog" de exceptie. Despre intalnirea cu Mateiu Caragiale... Despre traducerile pe care le-a facut. Printre care si varianta romaneasca a monumentalei "Kalevala" - pentru care finlandezii, sedusi de valoarea de exceptie a talmacirii, i-au acordat un premiu important.
Din arhipelagul marilor valori ale culturii romanesti a disparut acum o insula de lumina. In aceasta lume agresata de mediocritate, de lipsa de respect pentru Cultura, am ramas si mai singuri noi, cei de aici. Acolo, unde lumineaza acum o parte de Cer, domnul Barbu Brezianu nu e singur. Dragostea noastra si dorul nostru dupa spiritul ales care a fost - si este - il insoteste si il va insoti mereu.
...In martie 2008, Domnul Barbu Brezianu ar fi implinit 99 de ani!