- Lucrezi de aproape un deceniu la TVR International, un post dedicat integral romanilor din strainatate. Din contactele pe care le-ai avut pana acum, ai putea sa faci un portret al emigrantului din Carpati? Sunt romanii plecati in strainatate pierzatori sau castigatori?
- Fara sa fiu o specialista in problema diasporei romanesti, faptul ca am posibilitatea sa dialoghez in direct cu oamenii care suna in emisiunile mele, ca primim numeroase scrisori si e-mailuri, ca am facut calatorii in strainatate, pentru realizarea unor documentare, ma ajuta sa-ti raspund la intrebare, fara pretentia de a elucida problema. Diaspora trebuie privita ca un corp format din doua categorii clar delimitate: cei care reprezinta vechiul exil, romani integrati de ani de zile, si migratia recenta, respectiv romanii plecati la munca in Spania, Italia, Franta, Portugalia si Anglia. Am avut ocazia sa stau de vorba si cu unii, si cu altii. Daca e sa incepem cu vechiul exil, o sa ma refer la romanii din Franta, pentru ca acesta e spatiul reprezentativ pentru acea perioada de timp. La acesti romani, in urma cu doi-trei ani, inca mai exista o teama, o reticenta fata de ambasada noastra de la Paris, identificata cu epoca comunista. Am avut sansa sa stau de vorba cu Sanda Stolojan, de exemplu, careia i-am luat ultimul interviu filmat, iar ea mi-a facut aceeasi marturisire: "N-am mai venit in tara, pentru ca imi era teama". Romanilor din vechiul exil le e dor de acasa, dar pentru ca au suferit atat de mult, resimt frustrari fata de noi, cei din Romania de azi. Intre timp, reticenta s-a mai risipit. Dar mai exista un aspect: indiferenta. In strainatate, exista foarte multe personalitati provenite din Romania, care acolo sunt apreciate si aplaudate, iar aici sunt complet ignorate. Uite, i-am luat interviu lui Norman Manea, potential laureat al premiului Nobel pentru literatura, si cel mai tradus scriitor roman din exil. Cand i-am pus intrebarea: "De ce n-am mai citit sau n-am mai vazut nici un alt interviu cu dvs. in media romaneasca?", raspunsul lui a fost simplu: "Pentru ca nu m-a solicitat nimeni". Intre timp, am realizat ca exact in aceeasi postura erau si alte mari personalitati romanesti din strainatate. Noi ne aducem aminte de ei doar o data pe secol, la cine stie ce zi din asta, de impaunare patriotica. E cumplit de nedrept, iar mahnirea lor mi se pare perfect indreptatita. Tabara cealalta, a oamenilor simpli, plecati in strainatate la munca, e si ea marcata de drame, pe care, la fel, noi, cei din tara, le prezentam in prea mica masura. Nu spunem care este tributul celor plecati la munca, nu explicam, decat poate voalat, ca acolo nu alearga cainii cu covrigi in coada, ca banii sunt obtinuti cu mare truda si cu pretul unor mari umilinte. Viata acestor oameni e cumplita: stiu ca trebuie sa se sacrifice, indura injosiri inimaginabile, cu gandul la copiii ramasi acasa, care, la randul lor, sunt si ei victimele acestei stari de fapt. Pentru acesti oameni, Italia, Spania, etc. nu reprezinta decat o sursa de venit si de confuzie. Pentru ca acolo vad un alt sistem, un alt mod de a trata cu bancile si cu functionarii publici, de pilda, iar atunci cand se intorc acasa, nu se mai simt bine nici aici. Sunt oameni prinsi intre doua lumi, care si-ar dori un spatiu in care "binele" din ambele parti sa coexiste, dar cum spatiul acela nu e de gasit, ajung sa-si piarda confortul acelui "acasa". Sunt oameni alienati, pe orice pamant ar calca.
- Oare cunoscutul sentimentalism al romanilor, dorul lor de acasa, devine o piedica in calea integrarii in tarile de adoptie?
- Sunt sigura de asta. In primul rand, acest sentimentalism ii face sa se trezeasca incapabili sa comunice, la nivel profund, cu cetatenii tarilor in care se afla, cu mult mai inchisi si mai pragmatici ca ei. Pur si simplu, e o bariera care genereaza o stare de neintelegere de ambele parti. Apoi, sentimentalismul devine melancolie, tanjire, dupa acel "acasa" lasat in urma, pe care, dupa o vreme, majoritatea realizeaza ca l-au pierdut definitiv, asa cum am explicat mai inainte. Sentimentalismul adanceste si ranile produse de umilintele pe care acesti oameni sunt obligati sa le indure. Stiu cazuri nenumarate de dascali care au plecat in strainatate sa ingrijeasca batrani, sa faca menaj sau sa spele vase prin restaurante. Normal ca suferi un soc emotional cand te trezesti intr-o postura inferioara, care nu e sustinuta decat de imperativul banului. In strainatate nu intereseaza pe nimeni ca tu ai niste studii, o diploma sau mai multe. Acolo se cauta muncitori, in sensul de munca bruta. In posturi de calitate se ajunge foarte greu si deseori prin noroc. Or, cand omul trebuie sa faca rapid rost de bani, ca sa trimita acasa, nu-si permite luxul cautarii si asteptarii unui post pe masura pregatirii. Si-apoi, trebuie sa mai intelegem un lucru: structura noastra morala si spirituala e foarte diferita de cea a occidentalilor. Ceea ce reprezinta o alta sursa de alienare. Noi am fost crescuti intr-un fel care acolo pare demodat: am fost educati sa citim, macar Biblia, am fost educati sa dam binete celor cu care ne intalnim, sa mergem la biserica, sa ne facem seara rugaciunea, sa ne ajutam vecinul cu o paine daca e la necaz. Acolo nu exista asa ceva. Acolo se da cel mult buna ziua, se intra in casa, se inchide usa si gata. Interactiunea sociala e foarte restransa si superficiala. Pe mine m-au impresionat teribil duminicile la bisericile romanesti din Occident. Acolo, in bisericile arhipline, iti dai seama cat sufera oamenii din cauza acestui fel romanesc de a fi. Duminica, la biserica, inseamna singura zi si singurul loc in care romanii desprinsi de casa pot regasi acel fluid afectiv in care au fost crescuti si caruia, chiar si doar subconstient, ii duc dorul.
- Sa rasturnam intrebarea si pe partea cealalta: cum e vazuta Romania de la distanta, de catre fiii "ratacitori"?
- Li se pare ca e mai bine decat atunci cand au plecat, dar eu cred ca perceptia asta de mai bine e data si de faptul ca ei nu mai sunt cu buzunarele goale. Majoritatea isi propun ca dupa inca doi, trei, patru ani sa se intoarca acasa. Ceea ce, din nou, inseamna ca au o imagine imbunatatita despre Romania. Sunt insa si destui care mi-au marturisit ca au abandonat acest plan, fiindca sfanta birocratie din Romania e neschimbata si fiindca aici inca functioneaza spaga. Si asta a ajuns sa-i sperie si sa-i scarbeasca. Asa ca prefera sa vanda tot ce mai au pe aici si sa-si transplanteze si parintii si copiii acolo, in tara de adoptie.
- A venit momentul sa intri in scena chiar tu: un om de baza al televiziunii romane, stabil, profesionist de exceptie. Cand te-ai intalnit cu micul ecran?
- Acum zece ani, cand am venit de la Suceava in Bucuresti. Era in '97, si in TVR, pe holuri intalneam persoane pe care le salutam numai pentru ca le stiam de la televizor si le admiram. Cu timpul, unii dintre acesti oameni mi-au devenit prieteni. Eu chiar cred in profesionistii din aceasta televiziune, cred in valoarea arhivei TVR-ului si a emisiunilor cu care am crescut. Si, implicit, cred in valoarea oamenilor care le-au facut. Si-apoi, in acesti zece ani, de cele mai multe ori, am reusit sa fac emisiuni in care am crezut cu tot sufletul, avand la dispozitie deplina libertate de decizie. Iar asta a contat fantastic.
- In ciuda audientei si a reputatiei sale, TVR International nu se prea prinde in Bucuresti. Nu ti-ar placea sa fii mai vedeta, mai "vipa", asa cum se poarta acum?
- Pentru mine, discretia e mai confortabila. Nu cred ca mi-ar fi placut sa fiu un chip fabricat. Accept necesitatea campaniilor de marketing, dar eu, personal, nu as fi putut sa adopt acest regim de viata - pentru ca statutul de vedeta iti impune si o modificare de stil de viata. Si stii ce placuta e lejeritatea asta pe care mi-o da pozitia de persoana anonima din punct de vedere vizual?! Eu cred in naturaletea oamenilor si-n lipsa de prefacatorie, asa ca acel construct imagistic al vipurilor comerciale nu a exercitat nici un fel de atractie asupra mea. Si-a mai tinut probabil si de acea forma de bun simt si de masura a lucrurilor pe care le-am deprins in Bucovina mea natala si in anii de facultate de la Suceava. Mi-ar placea ca si fiul meu, Mihai, care a implinit cinci ani, sa aiba posibilitatea sa vada ce insemnau satul si oamenii lui. Sa traiasca in acea lume in care am deschis eu ochii si care, indubitabil, m-a modelat. Pentru mine a fost foarte important ceea ce am invatat de la bunici: sa ma multumesc cu ce am si sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce mi-a dat. De ce sa-mi complic viata, cand ea e atat de frumoasa, tocmai fiindca e simpla?
- Pai, atunci ce cauti in Bucuresti? De ce ai tradat idila?
- Jurnalismul a intervenit in viata mea din intamplare. La fel si Bucurestiul. In copilarie, daca ma intrebai ce vreau sa ma fac cand o sa cresc mare, iti raspundeam ca meteorolog in munti sau horticultor. La facultate am mers tot cu gandul asta: am absolvit Istoria-Geografia. Dar in perioada aia, a aparut cartea profesorului Lucian Boia, "Istorie si mit in constiinta romaneasca". Cartea asta m-a bulversat, si-asa am ajuns sa-mi doresc sa-l cunosc pe domnul profesor. Si ce metoda mai buna as fi avut la dispozitie, decat sa fac un master cu dumnealui? Nu prea credeam c-o sa fiu admisa, dar am fost singura masteranda din afara Bucurestiului care a intrat. A doua pe lista. Si cum in facultate cochetasem cu televiziunea locala din Suceava, avand si sansa unor interviuri cu Regele Mihai si Ion Ratiu, ajunsa in capitala, mi-am gasit destul de firesc si locul in TVR... de unde nici c-am mai plecat.
- Te simti implinita acum, in meseria asta? Sau inca mai tanjesti dupa florile si albinutele din munti?
- Ma simt implinita. Microbul televiziunii si al Bucurestiului mi s-a inoculat profund, si cand spun Bucuresti, ma gandesc la frisonul vietii culturale de aici. Daca dincolo se pune accentul pe viata spirituala, pe grija de suflet, aici ai beneficiul informatiei la prima mana: apare o carte, mergi la spectacole, auzi de o expozitie si te duci imediat s-o vezi ... Iar in ceea ce priveste televiziunea, in momentul asta, n-as mai putea sa traiesc in afara ei. Face parte din viata mea.
- Dar cealalta viata, din dosul "sticlei"? Ai timp si pentru familie, intimitate?
- Da, si in afara televiziunii, am o viata, cred eu, frumoasa. Uite, de pilda, acum sunt chitita sa gasesc o casa undeva, intr-un sat-sat, nu foarte departe de Bucuresti, unde sa mergem cu Mihai, la sfarsit de saptamana. Vreau o casuta unde, cu ajutorul parintilor mei care vor veni de la Suceava, sa-i cream baiatului un univers cat mai pur: sa-i crestem gaini, rate, gaste, sa-i plantam flori... Vreau sa-i ofer o copilarie cat mai asemanatoare cu cea pe care am avut-o eu. Sa invete ce inseamna natura si sa invete s-o respecte. In rest, ne place foarte mult sa plecam din Bucuresti. Am calatorit mult si in tara, si in strainatate. Eu si Gelu, partenerul meu, am ajuns in locuri pe unde nu mai fusesem si care ne-au incantat ochii si sufletele. Apoi, tot impreuna cu Mihai, pe care, de la un an, il caram cu noi peste tot, mergem des la muzeul de arta, vizitam expozitii, mergem la Ateneu... In felul asta ii dam si lui sentimentul ca e important. Ceea ce, in fond, e chiar adevarat. Dar e bine s-o constientizeze si el. Asa cum constientizeaza cat de mult il iubim. Cea mai importanta sustinere din viata.
Foto: TVR