producator TV, 29 de ani
"Sunt posibile si azi casatorii care sa dureze pana la moarte. Dar pentru asta e nevoie de un nu stiu ce care seamana cu magia"
Cand eram copil, imi imaginam casatoria ca pe ceva magic, care pleaca de la o hotarare a unui barbat si a unei femei, in baza a nu se stie ce, de a trai impreuna si din care rezulta, nu se stie cum, copii. Dupa ce-am mai crescut un pic, mi-am dat seama ca la baza unei casatorii sta, de cele mai multe ori, iubirea, dar am vazut si ca barbatul si femeia casatoriti unul cu celalalt in urma cu ceva vreme par sa fi pierdut lucrul care statea la baza. Mi-am spus ca in cazul meu va fi cu siguranta altfel si mi-am propus sa ma marit la 24 de ani si sa am un copil la 30.
Acum am aproape 30 de ani. N-am nici un copil, iar casatorita nu (mai) sunt. M-am maritat - nu la 24 de ani, ci la 19, ca-n povesti, sau cum se-ntampla in clasele sociale defavorizate. M-am maritat din dragoste. Am crezut cum nu se poate imagina de mult in casatoria mea, si-un divort, chiar si dupa 6 ani de stat impreuna, parea ultimul lucru care s-ar putea intampla. S-a intamplat insa dupa cel de-al saptelea an. Mi-ar fi greu sa spun de ce. Ne-am dat seama, pur si simplu, ca lucrul care statea la baza disparuse. Din ce parte mai mult si din ce parte mai putin, nu mai conteaza. Dar partile, partea mea si partea lui, incepusera sa devina pe vremea aia mai clar delimitate, nu mai eram unul singur, ci doi. Fiecare cu dorintele lui, cu nemultumirile lui, cu job-ul lui si cu programul impus de acesta. Eram prea tineri ca sa ne consolam cu gandul ca vom trai in felul acela pana cand moartea ne va desparti.
Cred ca ne-am despartit, de fapt, in numele dragostei. Tocmai pentru ca traisem impreuna o mare iubire si stiam cum e. Iar pentru ca relatia noastra ajunsese cam departe de ceea ce inseamna dragoste, ne-am despartit cumva pentru a o cauta prin alte cai. As indrazni sa spun ca de regula oamenii se despart in numele dragostei, pentru ca isi spun, atunci cand se duce, ca merita sa o traiasca din nou.
Vremurile in care traim noi sunt mult mai atente si mai tolerante cu bunastarea interioara a omului, care e considerata mult mai importanta decat o institutie precum casatoria. De fapt, in zilele noastre, iubirea e cea ridicata la rang de "institutie", dupa ea alergam cu totii. In plus, am ajuns sa punem mare pret pe dezvoltarea personala, si-aici intra nu numai ce simtim, ci si ce-nvatam, ce experimentam, ce profesam, cati bani castigam. Or, dezvoltarea asta personala nu face casa buna cu o casatorie si, in conditiile astea, ne gandim si ne razgandim de multe ori, inainte de a decide sa facem casa cu cineva.
Greu de stabilit care e punctul de plecare al noii neincrederi contemporane in casatorie. S-ar putea ca neincrederea aceasta sa vina din judecatile noastre mai rationale si mai egocentrate, care ne permit sa ne dam seama ca iubirile, oricat de frumoase, se consuma, si ca e important sa trecem si noi cat mai frumos prin ele si cat mai elegant peste ruinele lor, mereu mai departe. S-ar putea insa ca tocmai judecata moderna despre care vorbeam, rationala si egocentrata, sa ne impiedice sa vedem acel ceva "pana la moarte" din mariaje si sa ne faca sa nu ni le dorim. Adevarul nu se stie unde este, dar contextul social de neincredere e gata creat si impotriva contextelor nu se pot castiga razboaie, ci doar batalii mici. Sunt convinsa ca sunt posibile si azi casatorii cu iubire, care sa dureze pana la moarte. Dar ca sa fii protagonistul uneia dintre ele, iti trebuie un nu se stie ce, de nu se stie unde, care se-aseamana cu magia.
RAZVAN,
specialist web, 33 de ani
"Ma trezesc noaptea, in pat langa ea, speriat de distanta care s-a creat intre noi"
Am 30 de ani si sa zicem ca ma cheama Razvan. O cunosc pe prietena mea de cand ieseam amandoi din facultate. Eram la mare cu cortul si mancam amandoi conserve de pateu ieftine, pe plaja. Dansam toata noaptea sorbind dintr-o singura bere, caci de mai mult nu ne ajungeau banii... Eram fericiti, asa saraci cum eram, si ne iubeam foarte tare. Acum cand ma gandesc la perioada aia, parca nu eu am trait-o, asa de indepartata mi se pare. Cum a terminat studiile, ea s-a angajat la o banca, la departamentul de credite, unde lucreaza si acum si e foarte apreciata. Ii merge bine, castiga 2500 de euro pe luna si are un CV burdusit. Eu nu sunt carierist din fire. Nu-mi place sa merg "la serviciu". Mi-a placut dintotdeauna grafica pe computer si acum ma ocup de designul unor site-uri. E o treaba migaloasa, care aduce bani, dar in valuri. Castig cat sa am ce-mi trebuie. Nu mai mult. Dar am si mai mult timp la dispozitie. De cand ea a inceput sa castige bine, intre noi s-a creat o ruptura. Parca ma privea cu alti ochi. Imi spunea ca ma iubeste, dar se vedea ca e nefericita. Noul ei job a schimbat-o mult. Avea tot mai putin timp liber. Nu mai suporta sa mergem in orice club cand ieseam, voia numai in cele mai fitoase. Fiindca eu nu aveam prea multi bani, platea ea. Ma simteam prost, pentru ca nu aveam ce vorbi cu colegii ei: ceasuri scumpe, vacante la schi in Austria, lucruri pe care nu mi le permiteam. Cred ca si ea se simtea prost cu mine. Cred ca incepuse sa cantareasca relatia noastra in termeni de eficienta si risc, ca la banca. Nu eram o investitie buna pe termen lung. Iubirea mea nu valora doi bani, noptile noastre frumoase si salbatice nu erau luate in calcul, planurile noastre de a imbatrani impreuna pareau prostesti. O bucata buna de vreme, am crezut ca e o problema financiara intre noi. Sau de statut. Eu stateam mai mult pe acasa si ma simteam un loser, un pierde vara. Ii simteam privirea otravita, care ma acuza ca nu pot sa fiu si eu ca si colegii ei, sa-i ofer mai mult, ca nu am nimic interesant de spus. Cu fiecare discutie, paream mai pisalog. Eu nu puteam sa-i ofer decat iubirea mea. Cand faceam cate un efort deosebit (luam si bani imprumut) sa ii cumpar un cadou mai special, mi se parea ca ma priveste cu mila si dispret. O data m-a intrebat chiar: "Cate datorii ai facut pentru asta?". M-am simtit asa de prost, ca nu am mai vorbit cu ea doua zile. Am vrut sa ne despartim, dar n-a tinut, pentru ca totusi ne iubeam foarte tare. Ma gandeam sa-i dau libertatea de a alege pe unul din noua clasa sociala in care intrase. Am stat despartiti jumatate de an, timp in care, din intamplare, un prieten m-a invatat sa joc la bursa. Mi-am luat certificat de broker si am inceput sa investesc. La inceput din pasiune. Apoi, dupa ce am prins schema, tot mai mult. Castigam niste sume frumusele. Nu enorme, dar incepeau sa se apropie de venitul ei. Am reinceput sa ne vedem, am petrecut nopti impreuna, ca doi adolescenti. Lucrurile pareau ca merg iar bine. Stateam separat, dar traiam o luna de miere. Eram fericit si am crezut ca am rezolvat problema. Pana intr-o zi, cand m-am hotarat s-o cer in casatorie. Mi-a zis: "Da, dar nu acum". N-a putut sa-mi spuna cand, motivand ca e un moment dificil in cariera ei. Am incercat s-o inteleg. Peste un an, am intrebat-o din nou daca nu vrea sa facem pasul. M-a apostrofat ca am devenit obsedat de asta, cand sunt alte lucruri mai importante de facut. Dupa multe discutii, a acceptat sa ne mutam impreuna din nou. De atunci, relatia merge din rau in mai rau. Lipseste toata ziua. Nu-si gaseste niciodata timp pentru un mic mesaj sau un telefon sa vada daca sunt bine. Cand ajunge seara acasa, stau in aceeasi camera cu ea si simt cum prezenta mea o enerveaza. Isi face de lucru, mananca singura. Sta la dus cate o ora, apoi, fara macar sa ma priveasca in ochi, spune ca e foarte obosita si se culca. Ma saruta in fuga, imi spune ca ma iubeste si se intoarce pe cealalta parte. Cu capul pe perna, se gandeste tot la birou. Ma pun in pat langa ea si as vrea sa ma stranga macar putin in brate. Incerc s-o mangai si isi scutura umarul, ca o deranjez. Nu stiu cum am ajuns aici, dar ma simt extraordinar de singur. Am trecut de 30 de ani, imi doresc o familie. As vrea sa ma casatoresc cu ea, sa avem copii, dar ea nici nu vrea sa auda de asta. Ii era confortabil sa ma stie la distanta si sa ne "frecventam" din cand in cand. Gandul ca o astept acasa parca o innebuneste. Nu mai are nici un strop de energie pentru mine si ma trezesc noaptea, in pat langa ea, disperat de distanta care s-a creat intre noi. Sunt zile pe care le traiesc de dimineata pana seara in asteptarea ei. Ii pregatesc de mancare, incerc sa cumpar lucrurile care ii plac, fac ordine... ii fac mici surprize. Cand vine, nu vede nimic sau imi multumeste in graba si trece mai departe. Iar cand stam de vorba, la fiecare doua fraze aduce in discutie ceva de la munca. Daca incerc sa-i spun ca greseste, ca viata adevarata nu e la birou, reprosurile cad toate asupra mea, care "nu fac nimic toata ziua si nu o inteleg ca ea chiar munceste cu adevarat". Nu mai stiu nici o solutie si sunt destul de disperat. Oare ea chiar e fericita doar prin munca? Ei nu-i lipsesc mangaierile? Clipele de tandrete? Pentru ca eu unul ma simt extrem de confuz si nefericit. Daca as avea puterea, as lua-o de la capat cu altcineva, dar o iubesc prea mult si nu ma pot rupe de langa ea.
VERONICA ARSENE, profesoara,
52 de ani
"Nu e vorba de moda, ci de-o realitate obiectiva"
Nu cred ca adevarul se afla undeva pe la mijloc. Exista, intr-adevar, o categorie de oameni pentru care casatoria reprezinta un impediment. Acestia fac parte din generatia "noua", aparuta in Romania dupa 1989, compusa din insi pe care oportunitatile ivite odata cu economia asa-zis capitalista (mai avem pana acolo) i-au ajutat sa prinda un tren pe care parintii lor nu au avut sansa nici macar sa-l vada trecand prin gara. Creatori de afaceri proprii sau angajati la firme particulare (aparute ca ciupercile dupa ploaie) ori in nenumaratele organisme mass-media, ei au fost constransi de noul statut profesional, extrem de profitabil din punct de vedere material, sa acorde prioritate absoluta muncii pe care o fac. O munca frumoasa, pasionanta, dar exclusivista si dura, plina de responsabilitati uriase, care iti ocupa tot timpul. Sa vrei sa te sustragi si nu poti, mai ales ca impricinatii sunt in majoritate tineri intre 25-35 de ani, fara prea mare experienta de viata, incapabili sa gestioneze armonios obligatiile profesionale cu cele sentimentale. Sub lozinca "acum sau niciodata", ei dau tot ce pot, stimulati, mai ales, de rasplata materiala, care le permite sa dobandeasca ceea ce parintii lor n-au avut niciodata: case, masini, haine de firma, calatorii in strainatate, pe scurt, un standard de viata care le da sentimentul ca sunt niste invingatori. Si chiar sunt! La varsta lor, pe vremea lui Ceausescu, asteptai ani in sir o locuinta repartizata prin intreprindere sau te mutai cu nevasta sau sotul la un loc cu parintii, intr-o camera de doi pe trei. In mod obiectiv, e foarte greu sa acomodezi cu acest statut de viata o casatorie, care cere ea insasi, pentru a rezista, cel putin la fel de mult efort si abnegatie, precum slujba cea aducatoare de fericire. Cred si eu, la fel ca una din corespondentele dvs., ca lucrul acesta e mai usor de indeplinit spre 35-40 de ani, cand aspectul profesional al vietii incepe sa se "clasicizeze" si sufletul ne este suficient de matur pentru a intra intr-o legatura profunda si de durata. In concluzie, eu nu cred ca amanarea casatoriei este o moda, asa cum se spune, ci o realitate obiectiva, impusa de noul context social in care traim. Ceea ce nu inseamna deloc ca nu exista si tineri "normali", ramasi in afara marii curse a capatuielii post decembriste, pentru care profesia nu este o decizie "pe viata si moarte", si care isi pot dedica energiile tineresti, visului de a intemeia o familie cu multi copii. Slava Domnului, se mai fura si astazi mirese in Romania, si nuntile cu lautari tin, ca acum o suta de ani, pana-n zori.