Usa apartamentului e deschisa. Nu ne cunoastem. O voce usor ragusita ma pofteste sa intru, in cel mai dulce grai moldovenesc. Parca as mai fi fost acolo de o mie de ori. "Ce ma bucur sa apar la "Formula AS", revista asta e prietenul meu cel mai bun. Numai lucruri interesante, fara rautati. Hai, sa vorbim. Inregistrezi, nu? Ca nu cred ca poti scrie dupa viteza gurii mele."
"Ii multumesc lui Dumnezeu ca am prins vremurile in care numai valoarea te facea cunoscut"
- V-am vazut recent la televizor, intr-o emisiune dedicata muzicii populare, si erati formidabila: plina de energie, vesela, bateati sarba ca in tinerete. De unde aceasta vitalitate extraordinara, d-na Mioara Velicu?
- Activitatea continua, miscarea permanenta ma tin pe mine in forma si nu ma lasa sa imbatranesc. Eu nu refuz invitatii la spectacole, merg in fiecare sat, in fiecare tara straina unde sunt chemata. Nu tin la bani, tot ce vreau este ca oamenii sa ma auda cantand si sa se simta bine. Toti oamenii! De cand sunt pensionara, muncesc mult mai mult decat atunci cand eram angajata la diferite ansambluri. Mintea imi este treaza permanent, mereu imi fac proiecte si am impresia ca nu-mi ajunge timpul. Nu, nu mi-am impus acest lucru. Eu nu mi-am impus nimic niciodata. Ceea ce mi-am dorit insa extraordinar de mult a fost sa am aceasta meserie. Visul vietii mele, de cand ma stiu, a fost sa cant. Inca de la trei ani, de pe prispa casei, a inceput sa-mi placa extraordinar cantul popular. N-aveam difuzor pe atunci, dar o auzeam pe mama, care la randul ei stia cantece de la alte femei, de la claca. Mama era o buna cantareata a satului si a avut ce sa ma invete. De la ea am mostenit vocea, desi mama era soprana, iar eu sunt altista. Am vitalitatea de care spuneai si din firea mea foarte comunicativa. Imi plac oamenii. Nu-mi place deloc sa stau singura. Si la tara cand merg, ii adun pe toti la masa, la vorba, la o plimbare pe deal, la porumb, la vie. La Bucuresti sunt tot timpul in oras, ori la fiica mea, ori la Maria, cantareata bistriteanca Maria Butaciu, prietena si vecina mea. Spun tot ce am pe suflet. Daca am un necaz, imediat il spun cuiva. Nu stiu daca e bine, dar pentru mine e, pentru ca ma eliberez. Sunt buna la suflet si am vazut ca de cate ori fac un bine cuiva, Dumnezeu imi trimite de trei ori mai mult.
- Ati visat de mica sa ajungeti cantareata de folclor... V-a fost greu sa va impliniti acest vis?
- Destul de greu, pentru ca eram copil de la tara. Dar, oricum, mai usor decat mi-ar fi fost acum, cand in primul rand iti trebuie bani, si abia apoi voce. Daca pe vremea aceea, intr-o ploaie de solisti si o singura televiziune, reuseai totusi sa te faci cunoscut, inseamna ca meritai cu adevarat. Iar eu sunt mandra de acest lucru: fata de la tara, de pe prispa casei, cu opinci in picioare, sa fiu apreciata si iubita. Am inceput la 19 ani, la Ansamblul "Rapsodia Dunarii" din Galati, apoi am fost la Barlad, la "Trandafir de la Moldova", iar periplul meu prin ansambluri s-a oprit la "Ciocarlia", in Bucuresti. Am spus ca era greu, pentru ca se cauta numai valoare. Pe vremea aceea erau niste comisii care ne triau la sange. Trebuia sa canti foarte bine, aceasta era conditia. Ansamblurile au fost scoala mea. Acolo aveam doua premiere pe an, va dati seama ce munca, pentru ca nu reluam nici un cantec de la una la alta. Sunt "artisti" care se bazeaza pe o singura melodie timp de zece ani. Or, nu se poate asa. Trebuie tot timpul sa perseverezi, sa cunosti. Eu am de invatat si de la cei tineri: unii imi plac cum canta, altii cum se prezinta, ce costum au, cum isi organizeaza spectacolul. Pana mori, tot ai de invatat. Niciodata nu stim tot, ba chiar e bine sa ne lasam cate o scarita de urcat, ca sa avem tot timpul un ideal. Trebuie sa fii mai bun, mai bun, mai bun, pana ajungi la apogeu. Si poate ca nu e bine sa atingi apogeul, ca sa mai ai pana in ultima clipa o treapta de urcat, un vis.
- Va pare rau dupa acele vremuri?
- Foarte departe de mine gandul sa-mi para rau dupa vremea comunismului, dar totusi, Ii multumesc lui Dumnezeu ca am prins timpurile in care numai valoarea era cea care te facea cunoscut. Eram cuminti, disciplinati, ne respectam intre noi, nu se "furau" melodiile. Acum, vin fetite din astea goale, imi fura mie hora "Hai, Catrina, si mi-arata" si o canta pe tot felul de ritmuri. Melodia asta, sa mi se scuze lipsa de modestie, era ca un imn al Moldovei, si acum, ele se comporta ca si cum ar fi a lor. Ma ierti, m-am pornit cam tare...
"In zona mea, nu mai sunt cantece vechi populare si nici rapsozi"
- Sunteti stapana pe un veritabil tezaur de melodii autentice, stramosesti. Cum le-ati gasit? Mai mergeti prin sate? Mai ascultati batranii cantand?
- Din pacate, nu numai ca nu mai am timp, dar in zona mea, nu mai sunt cantece vechi, populare si nici rapsozi. Dar am macar bucuria sa fi cules personal cam tot ce era in zona de sud a Moldovei. Doamne, cat am umblat... Mergeam din sat in sat, fara odihna. Era greu, ca nu aveam magnetofon. Invatasem eu ceva note, dar nu stiam atunci cu bemoli si diezi la cheie. Scriam cate ceva din linia melodica, si in rest ma bazam pe urechea mea muzicala. Nu ma feresc sa spun ca am o "ureche" perfecta. Mi-au zis-o si indrumatorii mei, de-a lungul timpului. Ce bucurie aveam cand comisia imi alegea doua, trei melodii, din cate aduceam. Eu cred ca trebuie tot timpul sa vii cu ceva nemaiauzit. Odata ce ti-ai facut un nume, ai o mare responsabilitate, pentru ca trebuie sa aduci in fata publicului melodii care sa reziste, ca text, melodie, orchestratie.
- Sa fii autentic inseamna si sa respecti portul vechi popular. In ce va priveste, aveti costume de-a dreptul magnifice, de regina...
- Eu am respectat intotdeauna portul din zona Galatiului. Nu-i lucru usor, pentru ca locul e foarte sarac din acest punct de vedere. E la hotarul cu Dobrogea, cu Muntenia, nu are trasaturi foarte clar stabilite. Nu se compara cu minunile Bucovinei! Tot timpul am considerat Bucovina zona cea mai aproape de Dumnezeu. Mama ma mai certa, ma vedea la televizor si apoi imi spunea sa-mi pun si eu niste margele, ca-s prea goala la gat."Pai, mama, la noi se poarta margele? Matale ai avut margele? Nu pot purta. Ce-o sa zica lumea care ma stie de ani de zile asa, respectand portul meu?" Imi pare rau ca in timp s-au pierdut costumele parintilor mei. Ilice de postav - rosu, mama, albastru, tata. Pe ele erau cusute cu auriu floarea soarelui, frumoase de tot. La ele se purtau ii stramte la gat, cu trandafiri.
"Romanul nu poate exista fara muzica populara"
- Costumele se pierd, rapsozii dispar... Ne apropiem, oare, de moartea traditiei si a satului romanesc?
- Da, satul romanesc este in declin, dar traditia nu va disparea. Romanul nu poate exista fara muzica populara. De la nastere la nunta si de la botez la inmormantare, folclorul este parte din noi. Nu vedeti ca anumite feluri de muzica vin si trec precum valurile? Manelele faceau furori si, incetul cu incetul, acum se sting. Folclorul traditional va ramane, insa se va ridica deasupra, ca spuma de la lapte, mereu si mereu. Nu mi-e frica deloc.
- Asadar, credeti ca in anul 2008 se mai poate naste o a doua Mioara Velicu autentica, "pe prispa casei, in opinci" - cum spuneati mai devreme?
- Da` cum! Bineinteles. Da, chiar asa, autentica, in opinci. Sunt inca parinti care isi indruma copiii spre folclor, sunt festivaluri de muzica populara. Am vazut niste copile prin Moldova... au talent cu carul! Nu se poate altfel. La muzica populara nu s-a renuntat niciodata, de sute de ani. Ca-i la spectacol, ca-i la o petrecere, la o nunta, romanul imediat ridica mana sus si incepe sa joace sau sa planga cand aude o doina. Nu, nu se poate sa dispara folclorul.
"Vad dorul de tara in ochii romanilor plecati"
- Mergeti des in strainatate. Mai tresar romanii de-acolo la muzica pe care o cantati?
- Muzica populara prinde in continuare extraordinar la romanii din strainatate, dar si la strainii care vin cu ei la spectacole. Nu e vorba in vant ca traditia te aduce aproape de casa. Oricat de bine ar duce-o, acolo romanii plang cand ne asculta. Eu cred ca sufletul lor nu pleaca niciodata de acasa, pentru ca sarbatorile sunt tot sarbatori traditionale, ei tot se intalnesc intre ei, pe noi ne cheama foarte des sa le cantam, deci au ramas romani. De aceea, eu am convingerea ca majoritatea lor se va intoarce in Romania. Cand isi fac o situatie cat de cat sigura, vin inapoi. Uitati, cei care au plecat din anii `90 se intorc deja, asa se va intampla si cu restul. Poate noua ni se pare doar o vorba "dorul de tara", dar nu e. Pana nu pleci cativa ani, nu-l simti. Eu il vad in ochii romanilor plecati.
"Am 55 de ani plus sapte de acasa"
- O pomeniti foarte des pe mama dvs. Va rog sa-mi iertati lipsa de delicatete: mai traieste?
- Da! (Rade) Mama traieste! Are 93 de ani si mintea ii merge brici. Numai de cantat nu mai canta. O mai rog, cateodata: "Hai, mama, numai un pic, un vers". Nu mai poate. Dar e asa bucuroasa sa ma vada la televizor, sa ma stie in spectacole! Noi am fost sapte frati, mai suntem cinci in viata. Doamne, avem o mama extraordinara! Cand avem vreo problema e ca si cum am merge la sfatul batranilor, ne da cele mai bune povete. Ne da pilde, ne invata... Pentru ea suntem ca atunci cand aveam doi ani. Sa-ti dau un exemplu: la un moment dat, fata mea si-a pus un cercel in buric. Barbatul meu s-a suparat, a certat-o. Si numai ce o auzim pe mama: "Da` voi nu traiti in vremurile astea? Lumea s-a modernizat. Fata e desteapta, o sa-i treaca, dar acum e varsta lucrurilor astea, las-o sa faca ce vrea". Acestea sunt cuvintele mamei mele, femeie la peste 90 de ani. A inteles mai bine decat noi.
- Aveti o familie frumoasa si realizata: sotul dvs. este un sportiv celebru, Nicolae Martinescu, fostul campion olimpic de lupte greco-romane. Sunteti bunica...
- Asa este. Sunt foarte mandra de familia mea. Sotul meu mi-a inteles tot timpul pasiunea, nu m-a infranat, desi e destul de aspru. Dar ne-am potrivit in toate, ne-am indeplinit foarte multe din dorinte. Avem o fata buna de tot, cu suflet de inger. O nepoata, Cristina, cuminte - studenta la Drept. Caut sa o ajut sa mearga mai departe, asa cum eu nu am avut posibilitatea. Mama voia sa-mi dea totul, dar biata nu avea mai nimic. Mi-a dat in schimb ceva mult mai de pret. Eu zic asa: "Am 55 de ani plus sapte de acasa". Unul dintre cele mai importante lucruri de pe acest pamant este ca parintii sa-si educe copiii. Oricat de destepti ar fi pruncii, totusi, ce vad acasa fac mai departe. Sa nu uiti niciodata sa-ti respecti parintii.
"Daca esti deschis, ai toata viata cate ceva de invatat"
- Ce-si mai doreste un om implinit ca dvs.?
- Foarte multe. Desi am 63 de ani, inca ma simt in stare sa fac multe lucruri. Mai pot dansa pe scena un spectacol intreg, imi mai fac proiecte de durata lunga. Anul asta, in 2008, primul lucru pe care-l astept este sa vad cum ma va primi publicul cu noul disc, care se numeste "Ce-ar fi lumea fara cantec". Va aparea luna aceasta. L-am facut impreuna cu Nicolae Botgros si lautarii lui de la Chisinau. Imi place foarte mult sa cant la Chisinau si cu muzicieni de acolo, pentru ca sunt foarte buni. Foarte constiinciosi, cu foarte multa carte. Uneori, chiar prea multa! (rade) Imi doresc tare mult sa gasesc niste sponsori, ca sa pot face o lansare asa cum am visat toata viata: cu orchestra, cu dansatori, cu lumini... N-am avut niciodata asa ceva. Intr-al doilea rand, vreau sa imprim un album de colinde vechi, autentice, necunoscute. Imi mai doresc sa am timp sa invat sa dansez tango, ceva la care visez de ani de zile. Vezi cata treaba am? Nu pot sta... Trebuie sa am mereu un plan, un scop... Timpul e scurt... Nu pot sta!