Kosovo este "leaganul istoric" al statului sarb. Pe campiile kosovare s-au dat bataliile ce au marcat pentru multa vreme soarta Balcanilor. Componenta etnica a provinciei indica insa ca, actualmente, elementul sarb este minoritar (10% din populatie), preponderenta apartinand albanezilor. Sarbii ortodocsi au pierdut, in timp, competitia proportiilor etnice, un rol major in aceasta "infrangere" jucandu-l politica lui Tito, conducatorul comunist al fostei Iugoslavii. Tito a blocat reintoarcerea sarbilor alungati de razboaie in provincie, pentru ca se visa conducatorul unei federatii comuniste a Balcanilor, ce trebuia sa includa si Albania. Kosovo, dominat de etnici albanezi, trebuia sa fie o "punte" spre statul albanez invecinat. Caderea comunismului si destramarea Iugoslaviei au gasit Kosovo ca o provincie autonoma a Republicii Serbia. Incurajati de aceste evenimente si sprijiniti de Albania vecina, kosovarii au inceput sa reclame o autonomie sporita si, apoi, independenta. Politica de forta a ultimului conducator comunist al "micii Iugoslavii", S. Milosevici, le-a favorizat tentativele, mai ales dupa ce "fratii de credinta" din lumea islamului au inceput sa trimita fonduri, arme si chiar "voluntari" care sa lupte alaturi de gruparea paramilitara a albanezilor kosovari, UCK.
Proclamarea independentei provinciei Kosovo a starnit printre majoritatea politicienilor si "analistilor politici" romani reactii aproape isterice. In Romania, in special in sud-estul provinciei istorice Transilvania, traieste o puternica minoritate maghiara (8% din populatia tarii). Ca si conationalii lor din Ungaria, maghiarii romani au acumulat un puternic sentiment de frustrare dupa caderea Imperiului Austro-Ungar, cand - prin vointa populatiei majoritare, consfintita de Tratatul de Pace de la Trianon - Transilvania s-a unit cu Romania. Ungaria a incercat continuu, in perioada interbelica, dar si dupa, sa demonstreze prioritatea istorica a maghiarilor in Transilvania si sa forteze politic modificarea granitelor stabilite la Trianon. In 1940, prin "dictatul de la Viena", Germania nazista si Italia fascista au impus retrocedarea unei parti a provinciei, adaugand Ungariei un numar de etnici romani egal cu cel al maghiarilor transilvaneni. Minoritatea maghiara este concentrata, spre deosebire de Kosovo - ce are granita comuna cu Albania -, ca o insula in marea etnica romaneasca. Orice modificare a granitelor in favoarea Ungariei ar duce, automat, la formarea unei puternice minoritati romane in cadrul acesteia. Ceea ce nu ar face decat sa mentina probleme, cu suferinte inutile pentru ambele parti.
Statul roman - cu exceptia perioadei de "internationalism" comunist - a respectat drepturile minoritatilor. Dupa rezolvarea problemei "optantilor" (alegerea cetateniei) la sfarsitul primului razboi mondial, maghiarii ramasi in Transilvania au primit aceleasi drepturi ca si cetatenii romani. Rasturnarea comunismului si revenirea democratiei au restabilit aceste drepturi, minoritarii avand asigurate, in plus, toate formele de protectie etnica ale contemporaneitatii, de la invatamant in limba materna, la reprezentare parlamentara si participare la guvernare. Ca si romanii, cetatenii de etnie maghiara au avut aceleasi probleme de redresare economica dupa dezastrul comunist. Reprezentati initial de o singura grupare partinica, UDMR-ul, minoritarii maghiari nu au putut evita manifestarile iredentiste ale extremistilor din Romania si Ungaria, desi - cum am spus mai inainte - prin pozitionarea geografica a grupului lor etnic, problema nu poate fi rezolvata decat prin provocarea unor distrugeri si suferinte inutile. Mai dezvoltata ca Romania din punct de vedere economic, Ungaria a pompat fonduri pentru acest grup, creand un dezechilibru fata de majoritari. Este drept, cele mai multe dintre acestea au ajuns in buzunarele "reprezentantilor" minoritatii care, contestati de alti "aspiranti" (reuniti in noul partid etnic PCM), au accentuat servil cererile iredentiste si segregationiste ale "dreptei" din Ungaria.
Ca si Ungaria insa, Romania a devenit membra a NATO si UE, asociatii de state suverane ce-si garanteaza reciproc granitele. UE a impus anume scheme de dezvoltare, inclusiv prin cresterea autonomiei locale si regionalizare, ce fac inutila autonomia teritoriala pe criterii etnice, dar nu exclud garantarea drepturilor tuturor cetatenilor si chiar o anume discriminare pozitiva pentru minoritatile din statele ce o compun. Agitatia nationalista este, in context, mai degraba o forma de captatio benevolentiae pentru alegatorii minoritari. Dezvoltarea economica ar face ca multe discursuri de acest tip sa para ridicole atunci cand drepturile la diferenta sunt oricum asigurate. Teama politicienilor si "analistilor" romani ca independenta kosovara ar constitui chiar un "precedent" este, in UE, nejustificata. Problema Kosovo este de alta natura si faptul ca statul roman nu a recunoscut independenta provinciei tine de alte criterii decat cele etnice. Potentand albanezii kosovari la ruptura unilaterala de statul din care au facut parte, marile puteri au incalcat reguli de drept international, tratate recunoscute si acceptate, drepturile statelor. "Independenta kosovara" este un "precedent" doar pentru aruncarea lumii intr-o directie necunoscuta, plina de primejdii. Facand toate concesiile posibile minoritatilor etnice, dar fiind concomitent membra a unor organizatii ce asigura stabilitate statelor asociate in interiorul granitelor existente, Romania este deocamdata ferita de numitul "efect Kosovo". Acesta se va produce insa in alte zone geostrategice, inclusiv in cele de la granitele ei. O maturizare a clasei politice in sustinerea interesului national este, de aceea, absolut necesara.