Crima de la Sibiel

"Sa le dai bani de incalzire", i-a spus Tariceanu lui Iorgulescu. Dar d-l ministru al culturii a uitat



E frig. Nemilos de frig. Aburii respiratiei au amortit. Ne tinem ochii mijiti, pentru ca lama frigului sa nu-i brazdeze. Raceala ne secera picioarele chiar si prin incaltamintea groasa. Prin crucea ferestrei fulgii se vad lunecand in dezordine. Afara ninge si e bine. Dar noi nu suntem afara. In cladirea in care ne aflam, temperatura este cu aproape zece grade mai scazuta decat in exterior. E atat de frig, incat nu putem sta locului nici o clipa. Tropotim marunt si ne perindam dintr-o incapere in alta in graba. Printre pleoapele stranse, ochii nostri impaienjeniti disting, cu uimire, minuni dumnezeiesti. Suntem in cel mai mare muzeu de icoane pictatepe sticla din Europa si unul dintre cele mai reprezentative din intreaga lume: suntem la Sibiel.
Muzeul din Sibiel a fost intemeiat de parintele Zosim Oancea in 1969, prin donatii publice. Mai intai din sat, apoi din toata tara. Asa s-au strans aproape 700 de icoane. Cei mai impatimiti colectionari din Europa, care au vazut toate colectiile publice si private de pe continent, spun ca muzeul din Sibiel nu are egal. Un australian a strabatut mii de kilometri ca sa-l vada. Stia de existenta lui dintr-un ghid turistic international. "Sibielul e un punct pe harta lumii", scrie un alt turist strain in cartea de oaspeti. Un punct pretios. In anul 2007 au vizitat acest muzeu aproape 19 000 de turisti: un potop de oameni. Cei care vin vara sunt norocosi. Cei care vin din octombrie pana in aprilie traiesc aici o experienta de necrezut: muzeul nu are incalzire! La o temperatura care coboara uneori pana spre zece grade sub zero si o umiditate de 60%, te miri cum de mai rezista aceste comori. Multe sunt batrane de peste doua veacuri. Toate sunt nepretuite. Sfori strambe le tin pe pereti, desi pare ca peretii se tin de ele. Pe langa icoane, muzeul ascunde si alte lucruri de pret. In cateva vitrine zac zgribulite tiparituri de-ale lui Coresi, un exemplar din Biblia de la Bucuresti a lui Serban Cantacuzino, Noul Testament de la Balgrad, Indreptarea Legii a lui Matei Basarab, Apostolul lui Cantacuzino si multe altele.
Aceasta colectie ar trebui sa apartina patrimoniului mondial UNESCO. Ar trebui sa figureze intre minunile culturale ale Europei. Ar trebui ca Mitropolia Ardealului sa intinda o mana catre trupul infrigurat si lasat de izbeliste al muzeului, care se afla sub obladuirea sa. In noiembrie, anul trecut, au fost in vizita primul ministru si ministrul culturii. "Sa le dai bani de incalzire", i-a spus Tariceanu ministrului Iorgulescu. Nu le-a dat, iar frigul e tot mai mare.
Privesti peretii saracaciosi, incalziti de flacarile adanci ale icoanelor. Te uiti la icoane, dar in realitate ele se uita la tine. Sufletul ti se misca intre bucurie si sfasiere. Intre lumina si negura. El, sufletul tau, e acolo, pe pereti, in frig, in lumina unor becuri chioare, ce atarna lugubru. Acolo e inima ta de crestin si de roman, de iubitor de Dumnezeu si de frumos. Intelegi ca frigul si saracia in care sunt adapostite aceste minuni sunt umbrele intarziate ale unor vremuri ce trag sa moara. Niste vremuri de mare frig spiritual, pe care le credeam apuse, dar care inca ne urmaresc. Culori, lumini, scanteieri se perinda prin fata ochilor nostri. Bolta cereasca pe mantia Maicii Domnului, ingeri, flori si stele, cai portocalii, sfinti colorati cu priviri stranii... Ghida muzeului, ascunsa sub nenumarate randuri suprapuse de pulovere, saluri si caciuli, vorbeste repede si cu entuziasm, dar are buzele vinete si vocea sacadata. O vizita in iarna la acest muzeu nu se poate face decat cu echipament special. E nemilos de frig. Ne-au inghetat picioarele. Tropotim marunt, ca intr-un dans ritualic, catre iesirea din muzeu. Afara ninge si e bine.