Emotia si uluirea ma coplesesc si azi, dupa cele intamplate cu foarte multi ani in urma, tot intr-un februarie posomorat. Ele insa au capatat in timp alte valente si alta dimensiune.
Era acea perioada infricosatoare a daramarii bisericilor si a caselor vechi, facuta fara frica lui Dumnezeu, cand se murea de inima rea, dar cui ii pasa?
Casa noastra parinteasca, situata undeva in zona Prahovei, urma sa fie si ea culcata la pamant fara mila si, mai ales, fara logica. In ea mai locuia doar tatal meu, in varsta de 86 ani, care respingea cu vehementa ideea plecarii sale din locul in care traise de peste 60 de ani, din casa lui pe care o ridicase cu sacrificii. Cunostea fiecare coltisor, fiecare obiect... Vederea ii era mult slabita, dar chiar si cu ochii inchisi, se descurca perfect prin camerele incarcate de amintiri.
Autoritatile locale hotarasera in mod abuziv ca locuinta tatalui meu trebuie daramata, desi ea nu figura in planul de sistematizare. I s-a adus la cunostinta ca i se repartizase un apartament cu 2 camere (avea nevoie de insotitor) intr-un bloc "nou". L-am luat in primire, dar mi-au fost necesare 3 saptamani de munca serioasa, pentru a scoate la lumina si a elimina mizeria lasata de meseriasi. Nimic nu functiona, molozul bloca totul, pana si toaleta era infundata cu ciment, iar pe linoleum parca se varsase cu galeata vopsea si prenadez. Am izbutit in cele din urma sa realizez un minimum de confort, in speranta ca tatal meu va suporta si depasi socul schimbarii agresive.
Ziua fatidica a sosit. L-am ridicat pe tata din patul in care zacea invelit cu plapuma pana la gura, l-am imbracat cat mai gros si l-am rugat sa ma astepte pana ce duc asternutul de pat in apartamentul de bloc. In casa era foarte frig, pentru ca fusese sigilat tot: gaze, lumina, apa. Am plecat grabita cu plapuma si pernele, am urcat scarile blocului, si ajunsa in fata usii apartamentului, am incercat sa descui yala, dar eforturile mele au fost zadarnice. Am apelat la vecinii foarte saritori, dar nici ei n-au putut face nimic. Clanta usii parea impietrita. Disperata, am alergat pe strada si am apelat la un tanar, care, dupa ce a aflat despre ce este vorba, m-a asigurat ca el deschide orice incuietoare. S-a straduit mai bine de jumatate de ora, dupa care a decretat sententios ca usa trebuie sparta.
I-am multumit pentru stradanie, i-am platit, el a plecat, iar eu, in neputinta mea, am izbucnit intr-un hohot de plans nervos. Am cazut in genunchi si printre sughituri am rostit rugaciunea "Tatal nostru", cu putere si durere. Am repetat-o de cateva ori si, istovita de plans si esec, m-am ridicat, ajutandu-ma de clanta usii, care s-a deschis... singura!
Nu-mi venea sa-mi cred ochilor. Tremuram de emotie. Se produsese o minune dumnezeiasca. Am pasit cu sfiala in casa, simtind ocrotirea, am aprins o lumanare, am ingenuncheat in fata icoanei si i-am multumit bunului Dumnezeu. Apoi, coplesita de emotie, am alergat fericita la tata, care ma astepta intepenit de frig si nelinistit de intarzierea mea.
I-am povestit tot ce se intamplase, iar el, ca un intelept, mi-a zis calm si impacat cu sine: "Fetita tatei, semnele date de Dumnezeu sunt clare. Casa in care ma duci acum nu ma vrea, dar Dumnezeu ma va elibera. Sa va pregatiti de inmormantare".
Dupa cateva zile, inima tatalui meu s-a oprit, dar pe fata lui a aparut un zambet eliberator. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace, pentru ca a fost un bun crestin si un parinte desavarsit.
E.H. - Bucuresti
Cele 24 de Vineri Mari
Binecuvantata, iubita si mult stimata "Formula AS",
Povestea mea a inceput in toamna anului 1986, cand, pe 25 septembrie, am nascut un baietel voinic si sanatos, pe nume Florin-Emanuel. Am stiut ca voi naste baiat inca din faza de zamislire a lui, deoarece am visat acest lucru, iar visul s-a repetat de mai multe ori la rand.
Copilul s-a dezvoltat normal, pana la varsta de 7 luni, cand a contractat un virus si s-a transformat intr-o leguma vie; tot trupul lui era ca un aluat moale, de parca n-ar mai fi avut si masa osoasa in el. Au urmat zile, luni, ani de tratament, lacrimi si suspine. Refuza orice fel de aliment. Paralel cu tratamentul medicamentos, ii faceam tratament de recuperare neuro-psiho-motorie la Sanatoriul de copii din 1 Mai (Oradea). Din spital, mai multe mame care aveau copii bolnavi plecau din cand in cand, duminica, la slujba Sfintei Liturghii pe la bisericile din apropiere. Preotii veneau si ei, din cand in cand, in spital si faceau Sfantul Maslu pentru copiii bolnavi (cu anumite restrictii, caci asa era regimul atunci). Vorbele circulau din gura in gura, ca intr-o localitate din apropiere exista un preot care te ajuta sa depasesti momentele mai grele din viata, daca ai un pic de credinta, izvorata din inima si perseverezi in rugaciune. Mi-am luat inima in dinti si, hotarata sa fac orice pentru ca baiatul meu sa se faca bine, am mers la parintele respectiv. I-am vorbit despre durerea mea, el m-a ascultat cu multa rabdare si atentie, apoi mi-a spus doar atat: sa mai vin la sfanta slujba. Mai tarziu, mi-am dat seama ca parintele imi testa, la randul sau, rabdarea de a duce la bun sfarsit canonul de rugaciune ce urma sa mi-l dea. Dupa mai multe zile de participare la Sfanta Liturghie, m-a chemat impreuna cu "pruncul" (cum se zice in Ardeal) la usa altarului si mi-a zis asa: "Copilul acesta este zamislit la o zi mare, si de aceea este bolnav, dar cu ajutorul bunului Dumnezeu si al Maicii Domnului, daca vei respecta si vei duce la indeplinire canonul ce ti-l voi da, se va insanatosi". "Voi incerca parinte", am raspuns, cu ochii plini de lacrimi, "si imi voi da toata silinta ca sa-l indeplinesc". Apoi mi-a zis: "Vei posti cu post negru, timp de 24 de vineri mari, fara a bea nici macar apa, si in aceste zile sa spui sau sa citesti 12 rugaciuni insotite de metanie, seara, la culcare. Iti iei un calendar ortodox si iti notezi toate vinerile din fata sarbatorilor insemnate cu rosu. De asemenea, in perioadele biologice specifice femeii, alaturi de tine sa posteasca si sa spuna rugaciunile un alt membru apropiat si drag sufletului, care sa vrea sa te ajute." "Parinte, dar eu nu stiu decat rugaciunea "Tatal nostru"", am adaugat eu. In vremea aceea nu se gaseau carti de rugaciune ca acum. Dar parintele mi-a zis ca e o rugaciune foarte puternica si s-o spun de 12 ori, urmata de fiecare data de cate o metanie. Apoi mi-a dat binecuvantarea si mi-a spus sa-i transmit si lui cate un mesaj, cum se simte pruncul la 3 zile, 5, 7 zile... de post.
Ajunsa acasa, am urmat sfaturile parintelui si atunci am descoperit adevarata rugaciune si totodata binefacerile ei. L-am rugat pe preotul paroh de la biserica unde mergem, care e si duhovnicul meu de altfel, sa-mi dea o carte de rugaciune mai simpla, apoi alta mai groasa si Biblia. Rezultatele nu au intarziat:
- dupa trei vineri de post, copilul a inceput sa-si miste cate putin mainile si picioarele;
- dupa sapte vineri - isi tinea cate putin gatul;
- dupa douasprezece vineri - statea cateva minute in fundulet;
- dupa douazeci si una de vineri - facea cativa pasi.
Iar cand s-au implinit douazeci si patru de vineri, nici mai mult si nici mai putin cu o zi macar, copilul meu a mers in picioare si a inceput sa articuleze anumite cuvinte. Avea 3 ani. Cele 24 de posturi de vineri si rugaciunile mele fierbinti se transformasera in minune. Cand vrea Dumnezeu, viata noastra se umple de miracole ca primavara de soare.
Va multumesc foarte mult ca ati avut rabdarea pentru a citi aceste randuri. Va iubesc foarte mult! Cu multa stima si mult respect,
JIPA AURELIA - str. Mihai Eminescu nr. 1, bl. 1, ap. 9, Focsani, judetul Vrancea