Fotografia de nunta

Cititor Formula AS
Povesti de dragoste

Iau in mana fotografia de la nunta, ce sta intr-o rama mica, argintie, la capatul patului, si o privesc parca pentru prima oara. Imi place ca e alb-negru si parca nuantele emotiei care ne cuprinsese pe amandoi se joaca in umbre si lumini pe chipurile noastre de atunci. Suntem, desigur, mult mai tineri, cu ovalele fetelor mai inguste, cu hainele stand impecabil pe noi. Eu rad cu totul, cu ochii, cu gura, cu capul dat un pic pe spate, ca de o gluma buna, iar el sta tantos, ca in fotografiile de epoca, cu cearcane dulci desenate sub ochi, cu un zambet discret, privind drept in fata, la pasarica obiectivului. A fost o nunta minunata, cu multi invitati, cu o distractie nebuna la restaurantul unde au avut loc felicitarile, masa si dansul.
Sperantele infiripate atunci atarna acum ca niste steaguri zdrentuite. De ce nu mai rad asa cu pofta, ca odinioara? De ce ochii lui, ca o mare turcoaz, in care ma scufundam, indragostita pana peste urechi, sunt reci si cenusii acum, si uneori arunca sageti de venin verde? Ce s-a intamplat cu noi in anii care au trecut? Ce rol jucam fiecare in filmul acesta cu rasturnari neasteptate de situatii, in care nu cunoastem scenariul, n-am facut repetitii si, mai ales, nu stim care va fi finalul? Viata bate filmul, se spune, si uneori destinul imi pare o farsa pusa la cale de Dumnezeu si colaboratorii sai. Ce ne determina sa nu renuntam, pur si simplu, sa nu abandonam rolul acesta si sa asteptam sa fim distribuiti intr-un altul, daca se va mai intampla vreodata sa fim chemati? Ne sperie cuvantul soarta, ne sperie asteptarea, ne sperie apropierea batranetii si a neputintelor? Ce ne tine impreuna, de fapt, cand dragostea, fiorul acela magic, se risipeste in maximum trei-patru ani, dupa cum spun specialistii in chimia sentimentelor?
Asadar, ia sa vedem, ce avem de aparat aici in casnicia asta ce da semne grave de oboseala? In primul rand, amintirile frumoase pe care le avem impreuna. De exemplu, n-as sparge si n-as rupe niciodata fotografia de care va spuneam, indiferent ce s-ar intampla. Momentul in care preotul ne-a unit in sfanta taina a casatoriei a fost, cu adevarat, ceva unic. Sentimentele noastre de atunci erau, stiu bine, sincere, la fel si urarile prietenilor si rudelor care ne-au insotit in acea zi. Taina aceasta a casatoriei, inteleg acum, e ca un nod bine strans, pe care de multe ori iti vine sa-l desfaci, dar nu ai de unde si cum sa-l apuci. E lucratura dumnezeiasca!...
La mijloc, acum, mai e si copilul. E doar la gradinita si ne deseneaza pe noi, parintii lui, din linii stangace, cu creioane colorate, dar parca semanam. El e intotdeauna intre noi si ne tinem de mana: fiecare avem la maini, in loc de degete, niste petale ovale de floare, care se ating si se suprapun. Il privesc cum se joaca cu tatal lui, cum il ataca cu toata armata lui de roboti si de dinozauri, cum il calareste, il smuceste intr-o parte si-n alta, il inghionteste cu pumnisorii lui micuti. Cand nu intra in joc, daca e foarte obosit, barbatul meu doar strange pleoapele si-i rezista cu stoicism, ca un catel batran si plictisit, intaratat de un catelandru. Daca nu este obosit, atunci ii citeste povesti cu un glas bland, siiii... pe urmaaa..., care pe mine ma adoarme. Imi amintesc cum ii vegheam amandoi noptile de febra, cum el, ditamai militarul de cariera, isi pierdea, la inceput, cumpatul, si-l strangea la piept neputincios, strigandu-mi: Fa ceva, fa ceva!.... Cum alergam apoi la camera de garda pentru cine stie ce rosu in gat sau viroza rebela. Ma uit la ei si-mi spun ca nu am dreptul sa-i despart. Chiar daca barbatul meu, cu mine, nu prea mai are chef de joaca. Adoarme inainte de a veni eu din baie, cu televizorul aprins. Peste noapte, cand se rasuceste pe partea cealalta, arunca peste mine o mana sau un picior fierbinte. Imi face bine atingerea lui. E buna si calda. Adorm si eu, intr-un tarziu, asteptand degeaba o mangaiere sau un sarut. Rar, mult prea rar, se intampla sa nu adoarma inaintea mea. Atunci ma cuprinde grabit si ma iubeste fara vorbe, fara nici unul din cuvintele pe care mi le soptea la inceputurile dragostei noastre si care ma faceau sa sublimez in aerul de deasupra noastra, sa sfarai ca un bulgare de zapada pus pe plita incinsa. Barbatii sunt niste vanatori, am inteles intr-un tarziu. Ii intereseaza panda si punctul ochit si lovit. Dupa aceea, cand te-au castigat si cand cred ca asta e pentru totdeauna, nu le mai trezesti interesul prea mult. Decat daca te ostenesti, din greu, sa le castigi, in fiecare zi, atentia. Eu nu sunt deloc genul de femeie care sa-si intampine barbatul in neglijee de matase, cu o lenjerie de corp cumparata de la sex-shop. Odata m-a surprins vopsindu-mi unghiile cu lac rosu, iar lucrul acesta i s-a parut asa de neobisnuit, incat statea in fata mea si-mi repeta, cu un glas gatuit de emotie si excitare: Pentru mine ai facut asta, pentru mine?. Cred ca l-am privit cu dispret. Nu-i vorbesc mieunat cu Pisi sau Iubi. Detest dulcegariile si gesturile lascive. Nici macar nu-l alint. Il chem, simplu, Ioane. Mi se pare ca are mai mult miez numele lui spus asa, decat folosind cine stie ce diminutiv ridicol. Rareori ies din blugi, cand nu am de indeplinit cine stie ce obligatii formale. Am renuntat de ceva vreme sa ma mai fardez, decat foarte rar si atunci discret. Si nici haine sexi nu mai imbrac, ci am unele gen sac, numai bune pentru a-mi ascunde colaceii suprapusi de pe burta si picioarele ingrosate intre timp, ca urmare a frustrarilor mele afective si sexuale, traduse intr-o pofta de mancare exagerata. Sunt rea! Rea de foame, rea de somn, rea de gura! In fiecare seara ii gasesc pantofii aruncati pe holul stramt si-i iau si-i pun in locul unde el stie ca trebuie sa-i puna, dar nu-i pune niciodata. Ne incrucisam sabiile si pentru parerile lui politice, cam spre dreapta pentru gustul meu, pentru muzica pe care o asculta si pe care eu o detest, pentru cartile pe care le citeste si mie mi se par neimportante. Pentru lipsa lui de vointa, pentru nehotararea cu care abordeaza o situatie noua, pentru reactiile intarziate si de multe ori gresite pe care le are in diverse momente importante pentru familia noastra. Pentru faptul ca lasa totul in seama mea, stiind ca ma fac luntre si punte si rezolv diferitele probleme, de la plata facturilor, la organizarea de la cap la coada a petrecerilor aniversare, si pana la negocierea unui nou credit la banca. Pentru ca atunci cand se aseaza in fata paharului, cu prietenii, uita sa se mai ridice, iar daca nu sunt langa el, asistand neputincioasa cum trasaturile i se schimonosesc, privirea capata sclipiri de animal de prada, iar vorbele i se poticnesc in gura, atunci sunt acasa, asteptandu-l cu ochii pe ceas si cu mana pe telefon. Nu stiu, nu pot si nu vreau sa-i minimalizez greselile, sa-i gadil orgoliul de barbat, sa fac uz de diplomatie si de farmece, ca sa-l fac sa creada ca el e cel care conduce corabia familiei. Dimpotriva, ii pandesc orice gafa, orice eroare, si-l zgaltai zdravan, ca sa se trezeasca la realitate si sa se gandeasca la un viitor cu bataie lunga, nu doar la ziua de maine. Dupa ce ne asezam fata in fata ca doi cocosi de lupta, ne strangem in pumni degetele pe care altadata ni le impleteam in imbratisari patimase, aruncandu-ne unul altuia vorbe care dor si care sfasie, pana epuizam toata lista reprosurilor reciproce, dupa care nu ne vorbim trei zile decat rastit si strictul necesar. Apoi, cand nu mai astept chiar nimic, el imi aduce flori sau cate un cadou marunt, dar dragut. Iar copilul, care isi astupase urechile atunci cand noi strigam unul la altul ca doi indraciti, ne apropie capetele si ne obliga se ne ciocnim fruntile, ca doua papusi cu magnet care se pupa. Si atunci, chiar ca nu mai poti sta departe... ne apropiem iarasi, ca doi camarazi care se reintalnesc in transee, dupa inca o lupta dintr-un lung razboi. Iar cand ii spun dragul meu, stiu ca se inmoaie ca o ciocolata neagra pusa la topit. Tot asa, cand el scapa, rar, cate un te iubesc, stiu ca e adevarat, tocmai pentru ca nu mi-o mai spune asa de des ca atunci cand mi-o spunea in fiecare noapte, si pentru ca nu e spusa din varful buzelor, ci e insotita de un oftat din rarunchi, ca si cum i-ar fi deosebit de greu s-o recunoasca si mai ales s-o spuna, dar, ce sa faca, asta e! Imi promite ca va fi mai prezent la treburile casei, ii promit ca-mi voi scoate mai la vedere latura mea feminina (de care, uneori, ca sa fiu sincera, si mie imi e dor!). Sigur ca as vrea un barbat iubaret, descurcaret, cu o logica impecabila si o cultura enciclopedica, in stare sa creeze scenarii pertinente de viitor, sa-mi ofere constant sentimentul de siguranta si de confort de care am nevoie pentru mine si copiii mei! Dar...
Ies in strada, si dintr-o privire recunosc femeile singure: poarta pe fata spectrul singuratatii si al frustrarilor sau al demnitatii schilodite sau al dragostei amagite. As vrea sa fac o vraja, astfel incat pe fiecare sa le astepte cate un barbat bun acasa. Pentru ca am fost si eu una dintre ele, timp de zece ani lungi, dupa o casnicie facuta repezit in studentie, care a durat foarte putin si m-a lasat cu sufletul pustiit. Stiu foarte bine ce stigmat oribil e singuratatea unei femei divortate. Maturitatea judecatii de mai tarziu (sau, ca sa nu fiu chiar asa de sententioasa, chiar faptul ca ma lovise iar dragostea in cap cu leuca) m-a facut sa ma angajez intr-o alta casatorie, cu un om bland si linistit, care atunci cand se intindea langa mine imi incalzea trupul si asternutul rece, ca o sobita cu foc molcom. Mi-am lasat deoparte toate rezervele legate de institutia casniciei si mi-am pus toate sperantele stranse in anii de asteptare in aceasta noua legatura. Nu mi s-au implinit decat putine dintre ele. Barbatul bland si linistit s-a dovedit a nu fi chiar asa, iar intre timp m-am schimbat si eu si nu mai sunt atat de toleranta. Tin cu dintii de independenta mea financiara, de profesia mea, de hobby-urile mele. Stiu ca fiecare concesie ma duce lin si sigur catre statutul de femeie la cratita (nu ca as dispretui femeile care fac doar asta, dar stiu ca eu pot mai mult). Pe de alta parte, stiu bine ca pentru o femeie, doar cariera fara o viata de familie inseamna, la capatul ei, un gol urias, pe care nu vei mai avea cu ce sa-l umpli, oricat te-ai stradui. Asa ca, tin cu dintii si cu ghearele si de casnicia mea. Stiu ca Dumnezeu ne-a facut din iubire, si cand sunt gata sa imi pierd speranta si sa cad in deznadejde, noaptea, dupa ce el adoarme, ma pun in genunchi si repet, din rarunchi, o rugaciune scurta, pe care am invatat-o de la o matusa, catolica ferventa, care a avut cu unchiul meu, fost detinut politic, o casnicie ireal de frumoasa: Iisuse cu inima blanda si smerita, fa inima barbatului meu asemenea cu a ta!. Si atunci stiu ca daca viata ne incearca, daca o lovitura a sortii ne nauceste, ne strangem iar unul intr-altul, suntem iar umar la umar, mana in mana, gata sa tinem pluta pe val, gata sa ajutam un prieten sau sa mangaiem un altul.
Nu stiu daca ceea ce v-am povestit aici despre mine poate fi un argument pentru pastrarea acestui dar pe care doi oameni care se iubesc si-l fac reciproc: casatoria. Stiu insa ca daca tot l-ai capatat, merita sa lupti ca sa-l pastrezi neintinat. Si daca chiar nu poti, atunci, daca ai timp si rabdare, atunci mai bine cobori si astepti un alt tren. Poate va veni.
VALERIA DOBRESCU - Bucuresti