Copiii si animalele primaverii

Ghemul cu ace



Intr-o zi, in gradina din fata blocului nostru am gasit un arici. Ascuns in acoperamantul de tepi, parea un ciudat ghem de ace. L-am adus in casa si, in calitate de nou locatar, a primit drept culcus o cutie de carton. In primele zile, la orice zgomot se ascundea ca un melc, in cochilia lui de spini. Dupa ce a vazut ca nu ii vreau raul, a inceput sa se ridice in doua picioare, miscand curios capul. Boticul cu mustati ii fremata, adulmecand. Pe cap avea o blanita scurta si groasa, de culoare gri inchis, si burtica era alba. Cercetandu-mi caietele de biologie, am ajuns la concluzia ca nu prea cunosteam gusturile culinare ale aricilor, asa ca i-amoferit cruditati si, intr-un tarziu, o cescuta de lapte, pe care a baut-o ca o pisica. Varza, cartoful si salata verde au ramas aproape neatinse, in schimb, a infulecat cu placere un picior de pui crud. Descoperisem America: il credeam vegetarian si el era omnivor. Curios, mirosea cu delicatete mana care ii oferea hrana si atunci am indraznit sa-l mangai cu atingeri usoare. Cu piciorul din spate facea miscari bruste, aratandu-mi ca doreste sa fie scarpinat. Era hazliu cum isi inclina spinii cand spre stanga, cand spre dreapta, pentru a evita sa ma accidenteze. Cand se satura de scarpinat, isi orienta cu aceeasi miscare brusca tepii spre mana. Uneori, isi culca spinii spre spate, ingaduindu-mi sa-l mangai. Nu-mi inchipuisem niciodata ca si aricii pot fi mangaiati ba, si mai mult, ca mangaierea le face placere. Aveau si ei sentimente... Dupa o saptamana, mi-am dus prietenul cu ghimpi intr-o padure din apropierea orasului nostru. M-a privit intrebator, cu ochisorii lui stralucitori si rotunzi, apoi a pornit temator sa-si cerceteze noul destin.
ASIZA IONESCU - Galati

Mutulica

Iubita revista Formula AS,
In primul rand, va atrag atentia ca, impreuna cu bunica mea, sunt o fidela cititoare a revistei si o mare iubitoare a fiintelor care nu cuvanta. Iata de ce, si povestea de fata o scriem... la doua maini.
Pentru inceput, vi-l prezentam pe prietenul meu si al bunicii, Mutulica. Mutulica nu este nici catel maidanez, nici motan parasit de un stapan fara suflet. Nu. Mutulica al nostru este un respectabil... ratoi. Iar numele nu si-l datoreaza faptului ca are un handicap - Doamne fereste! - ci pentru ca face parte din rasa ratelor mute, un soi despre care n-as putea spune ca nu are grai, ci doar ca nu macaie ca celelalte surate ale lor, ci scoate un fel de sasait, ca un sarpe. Si acum, ca l-am prezentat, sa va povestesc viata lui. Totul a inceput acum aproximativ trei ani, cand parintii mei i-au facut cadou bunicii (fara stirea mea) 14 boboci de rate mute. Cand i-am vazut, am fost atat de incantata, incat nu stiam pe care sa-l iau primul in palme si sa-i mangai puful galbui, patat cu negru. Ma jucam cu ei, ii luam in poala, dar niciodata nu i-am chinuit, tragandu-i de aripi sau de piciorusele portocalii, asa cum fac alti copii. Si bunica ii iubea foarte mult, ii ingrijea cu multa afectiune, hranindu-i cu malaisi tocatura. Preferatul meu era Mutulica, bobocul cel mai mare si gras. L-am dus de multe ori in gradina, ca sa manance verdeata, si el s-a obisnuit cu mine, s-a imblanzit si imi manca din palma. Timpul a trecut pe nesimtite si Mutulica a crescut mare, ca si fratii sai, devenind ratoi in toata puterea cuvantului. Avea ochi ca smaraldul si un mot cat toata zilele. Ce mai! Ma mandream cu el la scoala si cine venea la bunici facea cunostinta cu el. Toata familia l-a indragit, mai ales ca de la un timp ii aparusera la gat si margele. Dar bucuria avea sa se transforme in drama, cand bunica a inceput sa taie ratele si ratoii care devenisera cu vremea maturi. Plangeam de fiecare data de mila lor. A vrut sa-l taie si pe Mutulica, dar eu am implorat-o cu lacrimi amare sa mi-l lase macar pe el. Si bunica s-a indurat. Au trecut aproape trei ani de la povestea mea, si cine intra astazi in curtea bunicii face cunostinta cu singurul stapan si unicul sef al ograzii, Mutulica, ratoiul nostru motat, impodobit cu margele rosii.
Sa ne intalnim cu bine, in urmatoarele numere ale revistei de exceptie Formula AS.
ADRIANA M. si bunica ei, MARIA STOE - Arad