Luna femeii

N. C. Munteanu
Vrand-nevrand, romanul s-a facut cu o luna intreaga in care ar trebui sa sarbatoreasca iubirea si femeia.

De teama parca sa nu piarda ceva, a ingramadit sfantul Valentin alaturi de Dragobete si le-a asociat pe acestea doua cu martisorul si ziua mamei sau ziua internationala a femeii, dupa caz, ca sa impacam si capra traditiei, si varza modernitatii. Asa s-a brodit. Sau poate ca e doar o ironie a sortii intr-o tara in care femeia e egala barbatului, dar trebuie sa se teama de el si sa mearga cu un pas in urma lui. Daca e sa ne uitam in statisticile negre ale violentelor casnice sau, cel putin, la comportamentul oamenilor, aceasta luna nu este nici pe departe un prilej de celebrare a iubirii, ci mai degraba de comemorare a ei. Se aduna tot mai multe semne care ne demonstreaza ca iubirea a inceput sa fie o pasare rara in tara telenovelelor. Numarul divorturilor creste exponential de la an la an. Sunt divorturi cu nabadai, al caror traseu este marcat, adesea, de dosare penale pentru violenta domestica. De asemenea, numarul familiilor monoparentale, in proportie covarsitoare formate din mama si copil, este tot mai mare si, pare-se, daca nu ar fi prejudecatile, ar creste mult mai repede. Copiii, mult invocati cand e vorba despre iubire, sunt fie avortati cu milioanele, fie abandonati de zecile de mii de familii care invoca, pe buna dreptate, saracia si necesitatea muncii la capsuni in Spania pentru a-si intretine familia.
Saracia si mizeria sociala au fost mereu un mediu numai bun pentru cultura violentei. Mai ales cea familiala, dominanta in continuare in primele pagini ale ziarelor si prin programele de televiziune. Nenumaratele programe politice pentru tineri si pentru incurajarea cuplurilor si a familiei s-au dus pe apa Sambetei si sunt invocate doar in campania electorala, pentru ca dau bine la alegatori. De aceea, nu se mai intreaba nimeni unde-si dau tinerii prima intalnire. Poate intr-unul dintre zgomotoasele cluburi, unde e greu sa mai distingi unde te termini tu si unde incep ceilalti parteneri de dans. Poate la un ghiseu de la oficiile de plasare. Poate la coada plecarilor la munca in strainatate.
Problemele sociale au transformat viata de cuplu dintr-o singuratate in doi, intr-un cosmar in doi. Greu de sarbatorit iubirea pentru tinerii care stau claie peste gramada in acelasi apartament confort doi cu parintii, asteptand ca primaria sau biologia sa le rezolve cererea de locuinta. Ar avea dreptul, au mai putin de 30 de ani, varsta maxima e de 35 de ani, dar timpul trece, la fel si sansa lor de a se muta intr-o casa numai a lor. Apartamentele care se construiesc au preturi de neatins pentru un cuplu care castiga abia putin peste media nationala. O casa inseamna pentru cei doi arvunirea viitorului pe urmatorii 30 de ani. Or, cum spuneam, speranta de viata a unei casatorii e tot mai mica. Si lipsa unui camin este unul dintre motive.
Insa nu numai timpul prezent, ci si cel trecut se pune in calea sarbatorii maraton a iubirii. Romanii au de carat in carca un pasiv urias de traditii care o eternizeaza pe femeie pe un etern loc doi. Desi se pretinde sentimental, mereu cu o romanta, mai nou cu o manea in coltul gurii, romanul nu ar ceda cu nici un chip din privilegii in favoarea femeii. Se vede cu ochiul liber cand ne uitam la scena politica sau prin guvern, unde femeile sunt ca si inexistente. Uneori luna iubirii pare doar un mod egoist al barbatilor de a le demonstra femeilor ca este o ordine in toate si ca rolurile sunt impartite intre cei care iubesc si au initiativa si cei care sunt iubiti si trebuie sa multumeasca pentru asta. Macar de-am fi mai iubitori si mai generosi dupa un asemenea tur de forta. Pana una alta, cei care castiga bine din sentimentul general de iubire si culpabilitate sunt comerciantii. Nu degeaba urmatoarea mare sarbatoare laica a romanilor este ziua pacalelilor.
N. C. MUNTEANU