In Tara Dacilor, la Sibiel

Cetatile transilvanene de la Orlat si Sibiel adapostesc in tainitele lor comori din vremea dacilor si povesti cu uriasi. Chiar daca aici, arheologii intorc istoria inapoi doar pana in Evul Mediu, satenii stiu, au stiut dintotdeauna ca aceste locuri sunt ale dacilor

Vremea uriasilor

Era demult, in vremea cand norii atipeau pe fruntile uriasilor. Erau vremuri de liniste si bunastare in Marginimea Sibiului, unde oamenii cei maruntei si harnici se impacau bine cu neamul uriesesc. Si nu numai acolo, ci pe tot cuprinsul tarii, stirpea cea omeneasca traia impreuna cu cea a uriasilor. Apoi uriasii au disparut - cine poate sti din ce pricina? -, dar amintirea lor a ramas in basme si in legende. In unele locuri, legendele chiar au fost confirmate de descoperiri de schelete gigantice, insa stiinta oficiala se fereste sa pomeneasca despre astfel de lucruri. Traditia vorbeste despre aceste fii nte cu un firesc nemarginit si le numeste urisei, novaci sau tatari. La fel ca in Apuseni, in Muntii Buzaului, la Popesti-Novaci, la Cetatenii Argesului si in multe alte parti, si in Marginime, oamenii si uriasii au vietuit impreuna in vremuri de demult. Asa spun legendele.
Batranii batranilor povesteau odinioara ca la Orlat, pe dealul Zidul, traia, demult tare, o familie de uriasi, iar la Sibiel, pe dealul La Zid, o alta. Cele doua familii se intreceau in a-si construi case mari de piatra, cu ziduri groase si inalte pana la cer, fiecare pe dealul ei. Si ambele familii nu aveau impreuna decat o singura sita pentru cernut faina, pe care o foloseau cand unii, cand ceilalti. Intr-o buna zi, unul din copiii uriasilor a vrut sa stranga cu sita stelele de pe cer. Dar stelele erau asa de fierbinti, ca sita s-a ars. Cele doua familii au inceput sa se certe si sa se incaiere din pricina sitei. Si-au distrus casele si au aruncat unii in altii cu ziduri si stanci. Si acum se vad steiurile ascutite aruncate ici si colo. Apoi au plecat peste munti, unde s-au impacat si si-au facut alte case. Asa povesteste Ioan Parean, cel care a cules legendele locului de la cei foarte batrani. Caci astazi satenii nu mai stiu vechile povesti cu uriasi. Doar bunicii lor mai stiau. Insa cu totii stiu ca cetatile sunt ale dacilor si ca acolo sunt ascunse comori. In toate satele dimprejur, la Fantanele, Orlat, Sibiel, batranii povestesc acelasi lucru: cetatile sunt ale dacilor, dealurile sunt tot ale lor, toate locurile astea sunt ale lor...

Comoara lui Decebal

Legendele spun ca uriasii s-au impacat bine cu dacii. Ba mai mult, ei sunt cei care le-au pazit comorile in vremea lui Decebal, asa cum si uriasii din Apuseni au pazit comori dacice.
La Orlat, trecutul si traditia nu mai ajung din urma prezentul, ci raman in uitare. Foarte putini sunt cei care isi mai aduc aminte vechile povesti. Intre ei, Mihail Righieru, care imi explica cu toata convingerea ca cetatea este a dacilor. "Aci, la Orlat, l-o batut Traian pe Decebal. S-o tinut razboi mare, ca era granita, si acolo la cetate erau transee si depozite de munitie." Timpul aluneca, se da peste cap si se intoarce. Parca totul se intampla aici si acum, simultan, si daci, si boieri, si nemti, o istorie ce traieste fara timp si fara reper in oameni. Erau copii si mergeau prin frunze si cautau cartuse, pe sub cetate serpuiau pesteri si tuneluri ce nu duceau niciunde, iar in jurul cetatii erau santuri, santuri mari si ziduri, nimeni nu mai stie sa faca azi asa ziduri bune, si era si o fantana, dar acum totul e acoperit de ierburi mari, nu se mai vede si nu se mai stie nimic...
In Sibiel, oamenii povestesc ca cetatea lor a fost construita pe o cetate mai veche, a dacilor. Ei isi pastreaza mai bine decat orlatenii traditia. Asa spune Elisabeta Nistor, nana Vetuta, care stie de la bunica ei, care stia de la bunicii ei, care stiau de la mosii si stramosii lor. "Cetatea de la Sibiel este a dacilor", imi spune cu aceeasi nestramutata hotarare ca si orlateanul cu care vorbisem inainte. In timp, de pe coltul mesei abureste deja un blid cu tocana de cartofi, iar in fundul odaii, dintr-un aparat vechi de radio rasuna muzica populara. Nana Vetuta povesteste cu insufletire. Nu, nu sunt povesti, ci lucruri care s-au intamplat aievea, fara nici o indoiala, daca bunica le stie de la strabunica si tot asa... "Exista un canal pe sub pamant", curge povestea, "facut de daci, care pleaca pe Varful Zidului si se spune ca duce pana la rau, in Valea Cetatii. Dar nimeni nu stie cu adevarat unde duce, caci nu s-a putut cobori mai mult de cativa metri in acest tunel, care merge putin orizontal, apoi coboara dintr-o data pe verticala. Stiu de la bunica mea ca un popa catolic din Orlat o adus multe slugi si au sapat ani de zile in cetate, pana si-a ruinat averea." "Comorile, exista cu adevarat?" "Comorile exista. La fiecare cativa ani se vad palpaind flacari galbene deasupra locurilor cu comori. Dar nimeni nu indrazneste sa sape, caci se stie ca dacii au pus comorile cu blesteme grele." Afara ninge, poate ultima zapada din acest inceput friguros de primavara, iar Sibielul pare desprins dintr-un ev stravechi, ramas asijderea de doua mii de ani, cu case marunte si blajine. Nu pare, ci chiar este: un sat dacic, doar putin schimbat.

Scrisoarea dezertorului

Ioan Parean cunoaste cel mai bine locurile si traditia orala. In timp ce imi povesteste despre istoria Orlatului, in tihna unui ceai servit in apartamentul sau din Sibiu, mi se deruleaza in fata ochilor filmul fantastic, si totusi aievea, al ultimei batalii intre Traian si Decebal, fuga marelui rege infrant si sinuciderea sa. Nimeni nu stie unde s-au petrecut aceste lucruri. De ce nu s-ar fi petrecut acolo, in Marginime, asa cum sustin taranii, pastratori ai memoriei veacurilor? Si de ce nu s-ar afla, tot acolo, comoara cea mare - caci Traian cu siguranta nu a gasit si nu a luat decat o parte din tezaurul regal?
O veche legenda din Orlat, culeasa de domnul Parean, zice ca in beciurile cetatii de pe dealul Zidul, numit si Dealul Uriasilor, se afla ascunsa comoara lui Decebal. Multi au incercat sa dea de urma ei, dar comoara e pecetluita cu greu blestem, si toti cei care au cautat sa o scoata la lumina au murit de moarte naprasnica. Istoricul Aurel Decei sustinea, pe la mijlocul veacului trecut, ca povestea comorii a inceput odata cu gasirea in arhivele regale din Targu Mures a unei scrisori ce a apartinut unui soldat dezertor, scrisa de acesta cu cateva ceasuri inainte de a fi executat in inchisoare. Fugind din armata imparatului, dezertorul s-a adapostit in padurile din Muntii Cindrelului. Intr-o buna zi, umbland prin paduri, omul a descoperit gura unui tunel din care furtuna smulsese un stejar si un bolovan, dezvelind-o. In tunel se vedeau urmele unor ziduri stravechi. Dezertorul a descoperit mai intai doi ogari de argint, care pazeau o incapere, apoi alta incapere, plina toata cu oseminte omenesti, si o a treia sala, in care era o masa in jurul careia sedeau mai multe figuri omenesti din aur. Intre ei era Decebal pe un tron, iar ceilalti erau sfetnicii sai. Intr-o parte a camerei, se afla sotia lui Decebal, Ezis, cu insotitoarele sale, apoi o closca cu puii de aur si foarte mult aur, argint si pietre pretioase. Dezertorul isi umplu buzunarele cu aur si argint, iesi afara, astupa intrarea in tunel si fugi. Inainte de a muri in inchisoare, a marturisit in scris despre descoperirea sa.
Legenda aceasta este aproape identica cu aceea a unui oarecare Pavel Varga din Cluj, care in 1716 si-a scris testamentul in care dezvaluia locul in care el descoperise comorile lui Decebal. Testamentul a fost publicat la inceputul secolului al XIX-lea, in "Gazeta Transilvaniei", iar comoara era alcatuita tot din doi ogari de argint, o masa la care statea un om de aur cu un sceptru, insotit de 12 "regi", toti din aur, si multe buti cu aur si argint. In plus, fata de varianta dezertorului din Muntii Cindrelului, Varga adauga ca a gasit in grota si niste scrieri pe care nu le-a priceput. Multi au fost cei care au mers pe urmele testamentului lui Varga, si la fel de multi cei care au scotocit in cetatea de la Orlat, distrugand zidurile si bortind pamantul. Nu au gasit nimic.

Memoria veacurilor

In vreme ce batranii povestesc despre uriasi si despre daci, arheologii spun ca cele doua cetati au fost construite tarziu, prin secolul al XIV-lea, si ca nu exista urme ale unor ziduri mai vechi. Ca basmele sunt basme si legendele sunt legende. Si totusi, nu poti sa nu te intrebi cum au luat nastere aceste legende? De ce se vorbeste in ele cu atata insistenta de daci? De ce in toate satele dimprejur circula aceleasi legende, cu aceleasi personaje si intamplari?
Il intreb insistent pe domnul Parean despre cele doua cetati surori, din Orlat si Sibiel: cum isi explica faptul ca toate legendele se intorc la vremea dacilor, desi nu exista urme de daci la cele doua cetati? "Ba exista astfel de urme", spune. "Mai firave, doar putina ceramica dacica, dar exista semne ca zona a fost locuita de daci. Si e drept, nici nu s-a cercetat prea mult." E posibil, intr-adevar, ca inainte de vremea evului de mijloc, sa fi existat pe cele doua dealuri cetati dacice, dar nu cetati cu ziduri de piatra, cum sunt cele din Muntii Orastiei, ci cetati de pamant. Si nici nu e de mirare sa fi fost asa, caci cetati dacice atestate exista in preajma, cum este cea de la Tilisca. Intr-adevar, locurile astea au fost ale dacilor. Si sunt, in continuare...
Acasa la nana Vetuta, in timp ce gazda imi povestea despre grote misterioase, ruine de cetati, haiduci si comori blestemate, dintr-un colt al odaii barbatul ei intervine in poveste, ca trezit dintr-un somn moale. Aude si vorbeste greu, dar are ceva important de zis. "Traian nu i-o putut birui pe daci" - isi incepe mosul vorbirea. "Si atunci, i-o chemat pe bavarezi. Numa' asa l-o biruit pe Decebal. Si Decebal i-o chemat pe polonezi, da' bavarezii o fost mai multi." Ma uit mirata la el. E foarte convins de ce spune. Din nou, veacurile si povestile se amesteca si istoria se intampla simultan, in afara timpului, invelita pe un graunte luminos de adevar. "Da' nu-i bai ca i-o batut, ca noi tot din daci ne tragem", continua el la fel de nestramutat. Il intreb de ce crede asta. Priveste pe geam, parca lipsit de ganduri. Afara sunt zilele Babelor si zidurile celor doua cetati sunt inca imprastiate pe sub zapezi, desi e sfarsit de februarie. Glasul mosului se imbina cadentat cu trosniturile lemnului din soba, legand o lectie neasteptata de istorie: "Pai vedeti, noi, romanii, am fost mereu ai mai viteji din Europa. Noi si sarbii si grecii. De zece ori mai viteji decat italienii, care se trag din Traian. Asta inseamna ca noi ne tragem din daci, pentru ca si ei erau ai mai viteji din Europa si nu se temeau de nimica. Nu ne putem trage din romani. Asa simt io".

Fotografii de ANDREI CHERAN