"Cand desfasori o activitate superioara, singuratatea devine chiar o conditie"
- Domnule profesor, este singuratatea o boala a societatii contemporane? Se potriveste ea si cu Mileniul Trei?
- In lucrarea sa tiparita in 1919, "Psychologie der Weltanschauungen" ("Psihologia conceptiilor despre lume"), psihiatrul si filozoful Karl Jaspers afirma ca omul e singur de cand se naste si pana moare. Singuratatea este, deci, o permanenta a existentei umane. Se pune insa problema daca avem luciditatea s-o acceptam si in ce masura suntem pregatiti si inarmati ca sa-i facem fata. De altfel, in anumite privinte, ea e chiar buna si necesara.
- Cum asa?
- In singuratate se petrece procesul de formare a celor mai intime deprinderi, pe baza dezvoltarii personale si a convingerilor noastre. Cum ar fi convingerea ca doi si cu doi fac patru si nu altceva. Din momentul cand ai niste certitudini, tu capeti incredere si, pentru tot restul vietii, oricine te-ar contrazice nu te mai poate darama. Si esti capabil sa-ti iei propriile decizii. De aceea e important sa ne responsabilizam copilul, ca sa invete sa ia hotarari cumpanite, masurate. Sa se consulte cu parintii, sa tina cont de parere lor, dar pana la urma sa opteze el insusi. Nu poate sa spuna toata viata ca l-a insurat mama, ca de fapt el nu voia, insa n-a avut incotro. In cadrul libertatii personale, anumite decizii sunt singulare. Acesta e un aspect - si unul banal. Dar atunci cand desfasori o activitate superioara, singuratatea devine chiar o conditie. In aceasta situatie vorbim de singuratatea cognitiva, creatoare, perfect justificata, diferita de cea afectiva, dureroasa. In normalitate, tot ce este creatie si progres se bazeaza pe inventie, pe imaginatie, pe framantare personala. Esti indreptatit la o anume singuratate, ca sa devii un Einstein sau un Scorsese, ori ca sa faci un film ca "4, 3, 2". In ce forme se manifesta creativitatea? Unii se gandesc o viata la o idee. Altii sustin ca, din cand in cand, au niste inspiratii subite: "In timp ce ma plimbam. In timp ce eram la pescuit". Oricum, toti descriu o intuitie, o strafulgerare. Ele apar in singuratate si constituie latura ei pozitiva.
- Ati pomenit si de o singuratate afectiva. Prin ce se caracterizeaza aceasta?
- Este si ea o singuratate normala, pe care trebuie s-o putem suporta. E provocata de esecuri sociale, mai ales profesionale, de boli, de tot felul de imprejurari nefericite, ca de pilda: sa fii operat, sa stai la reanimare, sa fii victima unui accident, sa fii inchis, sa fii atacat. Nu ti-ai inchipuit vreodata ca esti asa de singur pe pamant. Totusi, trebuie sa te intaresti, sa-ti spui ca te-ai imbogatit cu o experienta si sa mergi mai departe. Desigur, exista si cazuri lipsite de sansa. Nu pot sa nu-mi amintesc de Nicolae Labis. Ma aflam la Spitalul de urgenta, cand el si-a trait acolo ultimele zile. Eu nu-i cunosteam poeziile, abia dupa moartea lui le-am citit si am realizat ce talent urias se pierduse. Atunci, pentru prima oara, mi-am dat seama cat de comun si neajutorat esti in boala, indiferent ce ai in cap. La limita dintre singuratatea normala si cea patologica se situeaza persoanele mai retrase. In orice comunitate gasim si oameni mai rezervati, mai tacuti. Majoritatea, din timiditate. Pentru ca, daca-i vad pe cei foarte vorbareti ca se baga in fata, ei se jeneaza. Astfel, inca de la gradinita, unii nu pot spune poezii, nu pot juca in scenete, iar mai tarziu, nu pot participa la manifestari din astea mondene, fiindca sunt mai putin comunicativi, mai singuratici. Nu inseamna ca ei ar fi condamnati fara drept de apel la singuratate. Dimpotriva, cei mai multi reusesc sa formeze cupluri cu persoane compensatorii. De exemplu, daca el e mai rezervat, ea e mai vorbareata. Si lucrurile merg bine.
"Cea mai grea e singuratatea batranilor"
- In ce consta singuratatea patologica propriu-zisa?
- De fapt, patologia mintala este cea dintai care aduce omul in conditia singuratatii. Chiar daca ar fi foarte vorbaret, din pricina unei excitatii maniacale, lumea tot il va respinge, deoarece nu suporta ceea ce iese din comun. Si mai mult te izoleaza o nevroza depresiva, anxioasa, care te face nesigur pe tine. Ai nevoie de un sfat, de o incurajare, ca sa-ti poti duce viata mai departe, si transferul asta, de obicei, il faci cu terapeutul. Ii dai un telefon, il intrebi ceva, doar ca sa-l auzi vorbind - si te simti mai bine. Eu, de pilda, am cativa pacienti carora le dau de citit. Diseara astept sa aud o poveste despre baroc in pictura. I-am spus: "Ia, deocamdata, o bucatica, ia barocul in Italia". El citeste si pe urma imi face o expunere la telefon.
- La telefon?!
- Da, fiindca pacientii mei sunt risipiti prin toata tara. E si asta o terapie pentru singuratate. Terapia intelectuala a sensului, a ideilor frumoase. Conteaza foarte mult, da curaj. E mult mai bine decat sa te internezi si sa-ti tratezi depresia cu pastile. Mai dificil este sa relationezi cu un schizofren, pentru ca el nu intelege, nu iubeste, nu poate coopera, nu vede rostul lucrurilor obisnuite, tot ce i se intampla i se pare o persecutie. Psihiatrul polono-francez Eugen Minkowski a scris in 1927 o carte in care a spulberat mitul asa-zisei bogatii mintale a schizofrenilor, adica ei au ganduri, domnule! Minkowski a demonstrat pe baza observatiilor clinice ca e vorba, in realitate, de un autism sarac, notiune care ramane valabila si astazi. Deci, decat sa-i lasi sa zaca in acest autism sarac, e mai bine sa-i pui sa faca ceva. Cand am introdus conceptul de resocializare, eu mi-am pus problema in felul urmator: daca le spui direct ce ai de spus, nu te intelegi cu ei, insa daca ii iei pe ocolite - "Nu-ti cer decat sa faci cutare sau cutare lucru" - asta poate fi o cale prin care sa-i aduci spre bine si spre comunitate. Insa eu am dus resocializarea mult mai departe, anume la principiul ca omul, ca sa ramana in comunitate, trebuie sa aiba o meserie, sa castige bani, sa se autointretina. Acestea erau niste obiective foarte serioase. Si chiar in viitor, daca vom vrea sa-i ajutam pe handicapati, nu-i ajutam numai cu colacei de la biserica. E gresit. Sunt mii si zeci de mii de oameni ce trebuie angrenati in activitati organizate, din care va iesi ceva. Poate, macar, vom matura Bucurestiul. Mitul lui Robinson a fost o fictiune, nici vorba de asa ceva in realitate. Trebuie sa producem impreuna. Daca eu vreau sa fac cearceafuri, nu trebuie sa te am pe dumneata, ca sa cultivi bumbac si sa faci tesatura? Economic vorbind, am nevoie de indivizi diferentiati, pentru fabrica de paine, tramvai, politie si asa mai departe. Toate aceste zeci de mii de functii te scot din singuratate. Ca persoana, tu poti sa fii retras, rezervat, dar ai obligatia sa produci si sa-ti platesti impozitele. Daca nu, intri in conflict cu societatea. Devii antisocial. Iar singuratatea antisociala ajunge la dramele dostoievskiene, la crima si pedeapsa. Ce-i mai folosesc batranei aleia bijuteriile, ii dau una in cap si i le iau, ca eu sunt tanar si trebuie sa traiesc. Iata cum singuratatea te duce la un delir criminal.
Si, fiindca am adus in discutie batranii: la ei, cu dementele lor senile, nevoia de ajutor e mult mai mare, pentru ca trebuie sa-i hranesti, sa-i speli, sa dormi noaptea cu ei. E cel mai mare ajutor pe care-l putem da unui semen al nostru. Cea mai grea e singuratatea batranilor. Lasat singur, batranul se prapadeste. Geme acolo, in patul lui, si-l gasesti rece. Epoca in care traim se indreapta catre o societate comunitara, adica una inzestrata cu structuri de ajutorare a oamenilor singuri. In Romania, ele se afla abia la inceput si tintesc deocamdata sa acorde asistenta handicapatilor, batranilor, persoanelor in foarte mare nevoie. Noi nu avem o experienta comunitara avansata si nu stim sa obtinem rezultate optime, prin coordonarea si armonizarea tuturor factorilor: fonduri, primarii, biserica, invatamant. Eu am vazut sistemul functionand in Occident si, ca sa observ lucrurile de aproape, am mers pe teren, cu echipele care faceau tratamente la domiciliu si duceau mancare calda familiilor nevoiase. Nu chemau tiganusii sa umble cu cratitele pe strada. Prin urmare, modelul exista deja in lume si poate fi aplicat. Acesta este viitorul.
"Cel mai mare ajutor impotriva singuratatii este religia"
- Revenind la preocuparile individuale si la tipul de singuratate pe care ati numit-o normala, ce "leacuri" ne-ati recomanda?
- Pentru omul obisnuit, cel mai mare ajutor - cred eu - este religia. Cu o frumoasa convingere religioasa, in primul rand nu te mai temi de moarte, de intuneric, de tot felul de dificultati. In tinerete, calatoream si eu in Moldova, ca sa vad manastirile. Ei bine, in plina noapte, prin padurile acelea, intalneam babute care umblau singure. Mie mi se parea de groaza. Lor nu le pasa. Le intrebam: "Nu sunt animale salbatice pe aici?". "Ei, si?", imi raspundeau, "ce treaba au ele cu mine, eu ma duc in drumul meu". Sufletul lor simplu si unirea pe care o aveau cu Dumnezeu le ajutau sa treaca peste aceasta prea mare luciditate, care te face sa-ti fie frica de toate pericolele posibile. Pe mine, mai degraba m-au intarit exemplele de gandire inalta. Imi place sa ma opresc la figurile de prima marime ale culturii universale, ca sa vad cum au ajuns ele la marile lor sisteme de gandire, si asta mi se pare extrem de incurajator. Nu m-au interesat niciodata detaliile picante - ca Eminescu s-a imbolnavit de sifilis, ori ca Baudelaire s-a drogat. In schimb, m-a atras un anumit obicei al lui Kant: desi lucra intr-o singuratate deplina, refuza sa manance singur la pranz. Cand gazda ii punea mancarea pe masa la ora unu - punctual, ca la nemti - el nu se aseza, daca nu i se aducea si un companion. Voia sa stea de vorba. De ce? Pentru ca aceea era pauza lui si simtea nevoia sa comunice. Intr-adevar, comunicarea este inversul singuratatii. Vorbind, povestind, omul isi iese mai usor din pielea lui. Toti trebuie sa ne deprindem sa comunicam, incepand cu familia. Te roaga copilul: "Mama, ma lasi sa vad Jetix?". Tu raspunde-i: "Te las, insa dupa aceea sa-mi povestesti si mie". Ca sa-l inveti sa redea, sa rezume. Sotii, de asemenea, trebuie sa comunice intre ei, nu sa-si bage nasul in ciorba, indata ce au ajuns acasa, si pe urma sa se uite ca hipnotizati la televizor. Si noi, acum, facem acest interviu. E un exercitiu intelectual, care pune la lucru gandirea si imaginatia. Ecoul la dialogurile noastre precedente s-a prelungit foarte mult in timp, asa incat s-ar putea sa primesc chiar si peste sase luni un e-mail, in care cineva sa-mi spuna ce a inteles din citirea textului nostru. Ceea ce inseamna ca cititorii reflecteaza mai indelung si mai profund decat noi. E si asta o forma de comunicare. Sunt, daca vrei, santiere deschise pentru singuratate.
Domnului profesor Aurel Romila ii puteti scrie pe adresa de e-mail: aurelromila @gmail.com